Cartea din colet. Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită

Nu exista această minunăție de carte, când într-un interviu pe care i-l acorda mai tinerei scriitoare Laura Dan, pentru Revista „Vatra”, Floarea Țuțuianu anunța ca proiect realizarea unui „catalog-poem”, „un fel de carte-obiect care să conțină o selecție a poemelor mele din toate volumele, însoțite de lucrări de grafică și pictură din expozițiile personale”. Iată că Editura Brumar își reia vechile și frumoasele obiceiuri de a publica o serie de cărți mai speciale, adevărate obiecte de artă, demne de a fi incluse în colecțiile unor bibliofili. Așa cum este și această bijuterie editorială, căreia Floarea Țuțuianu i-a dat același titlu pe care l-a avut și expoziția ei personală din 2013, de la Galeria „Simeza”, din București. Așa cum am fost preveniți, în „Corp de literă” (Timişoara, Ed. Brumar, 2017), Floarea Țuțuianu ne dă întâlnire în dubla sa calitate: de artistă și poetă. Chiar dacă este o antologie, volumul nu are caracter eterogen. În contextul poeziei actuale, Floarea Țuțuianu este o voce autentică, foarte personală, iar această voce conferă volumului unitatea stilistică. Unitare sunt și imaginile, care completează textul, potențându-i mesajele profund feminine și senzuale.
Cartea beneficiază de două prefețe: una semnată de Wanda Mihuleac, cealaltă de Magda Cârneci, din al cărei exordiu decupăm: „Floarea cu numele ei predestinat, cu frumusețea gracilă a făpturii sale fizice este o poetă a iubirii complete, fizice și carnale pe cât psihice sau spirituale, care își propune și reușește un pariu dificil și riscant: a scrie cu puritate senzuală, sau cu senzualitate pură, purificată, despre o zonă a ființei umane dificil de îmblânzit și de controlat. Fără a ocoli elementele «hard», fierbinți, poezia sa pune în joc o retorică ingenioasă și ludică, în care erotismul pudic-impudic e transfigurat prin chiar actul scrisului într-un «corp poetic» seducător”. Dacă într-unul dintre poemele volumului „Viață”, Magda Cârneci spunea: „Nu voi fi marea poetesă a lumii”, de data aceasta, e rândul Floarei Țuțuianu să afirme: „Sunt o poetă minoră care va plimba/ tava literaturii române pe la curțile europene”. Afirmațiile făcute depășesc sfera modestiei, mascând inteligent spiritul de frondă.
Despre volumele de versuri ale Floarei Țuțuianu („Femeia pește”, „Libresse oblige”, „Leul Marcu”, „Arta seducției”, „Mărinimia ta”, „Sappho”; facem precizarea că toate sunt însoțite de ilustrațiile autoarei) s-au pronunțat, în termeni pozitivi, critici precum Nicolae Manolescu, Norman Manea, Șerban Foarță, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Grigore Chiper, Dan Liviu Boeriu, Nicolae Prelipceanu ș.a. În general, mai toți criticii au fost impresionați de poezia sa erotică, non-agresivă, de măiestria cu care împletește exaltarea simțurilor cu elemente mistice sau/și religioase. Trupul este instrumentul erosului. Dar, ni se amintește din textul evanghelic, cuvântul s-a făcut... trup. Poate părea ciudat, dar pentru Floarea Țuțuianu, la fel ca odinioară pentru Sulamita, erosul este de natură divină. Deși bogată senzorial, poezia ei se concentrează și asupra unor teme ca singurătatea, neîmplinirea în dragoste, realitatea distopică, disperarea. Întâlnim, la fel ca la Marta Petreu, însă cu altă stilistică, problematizarea refuzului de destin ca femeie. Dacă poeta nu și-a găsit încă jumătatea, vina nu-i aparține; e doar o farsă a destinului: „La naștere am primit o coroniță dalbă/ din mici singurătăți drăgălașe/ (cine ar fi bănuit că peste ani singurătatea/ se-ngroașe)”. „El este cel care” descrie imaginea bărbatului ideal, care asemenea lui Hristos este în stare să meargă pe ape.
Dincolo de caracterul uneori ermetic al discursului liric, sunt ușor de identificat mitul androginului, motivul dublului; oglinda este folosită ca simbol al dedublării: „E ziua în care îmi plimb/ chipul prin vitrinele orașului/ (se uită la mine tresare)/ E ziua în care eu și cu mine/ Luăm masa-mpreună-n oraș (în picioare)”. Într-un acces de sinceritate, femeia își confirmă dualitatea: „Când partea umilă din mine adună/ cu limba de pe jos cuvinte și rime/ Cealaltă parte ușoară și goală/ (pe dedesubt) – pune picior peste picior/ lăsând să se întrevadă basic instinct” („Eu și cealaltă parte din mine”). Poeta e fascinată de jocul de cuvinte, dar și de jocul ca joc absolut, pe care îl împinge până în zona suprarealistă a absurdului, mixând concretul cu antimimesisul, imaginarul livresc cu mitologicul: „La tine totul e pe dos:/ glezne subțiri sprijină sâni foarte mari/ Sex-appeal-ul afișat e ambalat/ într-o frigiditate beton/ Am umor// Am o mulțime de bărbați/ pe care-i păstrez la distanță/ Cei mai mulți dintre ei văd/ o legătură strânsă/ între gâtul meu și firul de telefon/ Pentru că îmi plac femeile/ i-am obișnuit și pe ei/ (lor le place Gauguin)// Orice femeie normală/ s-ar termina cu bine/ (nu într-o coadă de pește)/ Solzii mei le râmân mult timp/ lipiți de creier” („Femeia pește”).
Dar cum „La început a fost Cuvântul”, se revine cu obstinație la importanța și energia Cuvântului. Floarea Țuțuianu demonstrează că-i sunt familiare textele sacre. Se dovedește capabilă să intertextualizeze, într-o poezie de factură laică, în unele cazuri chiar mustind de senzualitate feminină, expresii din Vechiul și Noul Testament (îndeosebi din cele scrise într-o formă poetică, așa cum sunt „Cântarea Cântărilor”, „Psalmii lui David”, „Cartea lui Iov”, dar și cele patru evanghelii) sau pur și simplu formule tipice rugăciunilor/ acatistelor ortodoxe: „Cerul se lasă pe mine. Dumnezeu e deasupra. Apasă/ Stai de-a dreapta mea ca să nu mă clatin/ Un gând orb şi mut şi surd stă neclintit pe urmele mele:/ Preamărește și saltă că în ziua a șaptea vei fi mai bogată/ c-o moarte”.
Floarea Țuțuianu
Deși este o poezie confesivă, e straniu și totodată admirabil cum eul poetic pare că se dematerializează, devine himeric, duh, această metamorfoză își atinge maximul de concentrare în poemul cu care se închide cartea (mă refer la textele scrise în limba română; în volum sunt atașate la final și câteva în limba engleză). În acest poem, ca în multe altele, transpare lupta între materie și spirit, care se dă cu intensitate în interiorul poetei, pe care dacă ar fi să o apropii de un alt poet, nu aș apropia-o de niciuna dintre scriitoarele ei preferate (Sappho, Emily Dickinson), ci de Ion Stratan, căci dacă la el „lipsa de sunet e un vacarm”, la Floarea Țuțuianu, lipsa de dorință declanșează neliniști erotice. Închei citând integral a ei „Orantă”: „Iată trupul meu gol la picioarele tale acoperă faţa/ Mă scald în lacrimi// Aripi împăturite. Puse cu grijă sub pernă/ Ochiul din frunte îşi caută pleoapa/ Semnul din carte este urma şi rana din palmă/ Eu vindec cu limba// Striveşte-mi de buze ciorchinele vieţii de strugure/ Roşu privit îndelung devine o rană. Îţi bei jumătatea/ până la capăt şi vezi cum// Praful şi pulberea de aur îţi acoperă umbra şi chipul/ Lumină de întuneric se face/ CUVÂNTUL”.

(Articolul „Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită” a fost publicat în Revista Ateneu, ianuarie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie

Niciun comentariu: