Nu exista
această minunăție de carte, când într-un interviu pe care i-l acorda mai
tinerei scriitoare Laura Dan, pentru Revista „Vatra”, Floarea Țuțuianu anunța
ca proiect realizarea unui „catalog-poem”, „un fel de carte-obiect care să
conțină o selecție a poemelor mele din toate volumele, însoțite de lucrări de
grafică și pictură din expozițiile personale”. Iată că Editura „Brumar” își reia
vechile și frumoasele obiceiuri de a publica o serie de cărți mai speciale,
adevărate obiecte de artă, demne de a fi incluse în colecțiile unor bibliofili.
Așa cum este și această bijuterie editorială, căreia Floarea Țuțuianu i-a dat
același titlu pe care l-a avut și expoziția ei personală din 2013, de la Galeria
„Simeza”, din București. Așa cum am fost preveniți, în „Corp de literă” (Timişoara, Ed. „Brumar”, 2017), Floarea Țuțuianu ne dă întâlnire în dubla sa
calitate: de artistă și poetă. Chiar dacă este o antologie, volumul nu are
caracter eterogen. În contextul poeziei actuale, Floarea Țuțuianu este o voce
autentică, foarte personală, iar această voce conferă volumului unitatea
stilistică. Unitare sunt și imaginile, care completează textul, potențându-i
mesajele profund feminine și senzuale.
Cartea beneficiază
de două prefețe: una semnată de Wanda Mihuleac, cealaltă de Magda Cârneci, din
al cărei exordiu decupăm: „Floarea – cu numele ei
predestinat, cu frumusețea gracilă a făpturii sale fizice – este o poetă a iubirii
complete, fizice și carnale pe cât psihice sau spirituale, care își propune și
reușește un pariu dificil și riscant: a scrie cu puritate senzuală, sau cu
senzualitate pură, purificată, despre o zonă a ființei umane dificil de îmblânzit
și de controlat. Fără a ocoli elementele «hard», fierbinți, poezia sa pune în
joc o retorică ingenioasă și ludică, în care erotismul pudic-impudic e
transfigurat prin chiar actul scrisului într-un «corp poetic» seducător”. Dacă
într-unul dintre poemele volumului „Viață”, Magda Cârneci spunea: „Nu voi fi marea
poetesă a lumii”, de data aceasta, e rândul Floarei Țuțuianu să afirme: „Sunt o
poetă minoră care va plimba/ tava literaturii române pe la curțile europene”. Afirmațiile
făcute depășesc sfera modestiei, mascând inteligent spiritul de frondă.
Despre volumele de versuri ale Floarei Țuțuianu („Femeia pește”, „Libresse
oblige”, „Leul Marcu”, „Arta seducției”, „Mărinimia ta”, „Sappho”; facem
precizarea că toate sunt însoțite de ilustrațiile autoarei) s-au pronunțat, în
termeni pozitivi, critici precum Nicolae Manolescu, Norman Manea, Șerban
Foarță, Al. Cistelecan, Marta Petreu, Grigore Chiper, Dan Liviu Boeriu, Nicolae
Prelipceanu ș.a. În general, mai toți criticii au fost impresionați de poezia
sa erotică, non-agresivă, de măiestria cu care împletește exaltarea simțurilor
cu elemente mistice sau/și religioase. Trupul este instrumentul erosului. Dar,
ni se amintește din textul evanghelic, cuvântul s-a făcut... trup. Poate părea
ciudat, dar pentru Floarea Țuțuianu, la fel ca odinioară pentru Sulamita,
erosul este de natură divină. Deși bogată senzorial, poezia ei se concentrează
și asupra unor teme ca singurătatea, neîmplinirea în dragoste, realitatea
distopică, disperarea. Întâlnim, la fel ca la Marta Petreu, însă cu altă
stilistică, problematizarea refuzului de destin ca femeie. Dacă poeta nu și-a
găsit încă jumătatea, vina nu-i aparține; e doar o farsă a destinului: „La
naștere am primit o coroniță dalbă/ din mici singurătăți drăgălașe/ (cine ar fi
bănuit că peste ani singurătatea/ se-ngroașe)”. „El este cel care” descrie
imaginea bărbatului ideal, care asemenea lui Hristos este în stare să meargă pe
ape.
Dincolo de caracterul uneori ermetic al discursului liric, sunt ușor de
identificat mitul androginului, motivul dublului; oglinda este folosită ca
simbol al dedublării: „E ziua în care îmi plimb/ chipul prin vitrinele
orașului/ (se uită la mine tresare)/ E ziua în care eu și cu mine/ Luăm
masa-mpreună-n oraș (în picioare)”. Într-un acces de sinceritate, femeia își confirmă
dualitatea: „Când partea umilă din mine adună/ cu limba de pe jos cuvinte și
rime/ Cealaltă parte ușoară și goală/ (pe dedesubt) – pune picior peste picior/
lăsând să se întrevadă basic instinct”
(„Eu și cealaltă parte din mine”). Poeta e fascinată de jocul de cuvinte, dar
și de jocul ca joc absolut, pe care îl împinge până în zona suprarealistă a
absurdului, mixând concretul cu antimimesisul, imaginarul livresc cu
mitologicul: „La tine totul e pe dos:/ glezne subțiri sprijină sâni foarte
mari/ Sex-appeal-ul afișat e ambalat/ într-o frigiditate beton/ Am umor// Am o
mulțime de bărbați/ pe care-i păstrez la distanță/ Cei mai mulți dintre ei văd/
o legătură strânsă/ între gâtul meu și firul de telefon/ Pentru că îmi plac
femeile/ i-am obișnuit și pe ei/ (lor le place Gauguin)// Orice femeie normală/
s-ar termina cu bine/ (nu într-o coadă de pește)/ Solzii mei le râmân mult
timp/ lipiți de creier” („Femeia pește”).
Dar cum „La început a fost Cuvântul”, se revine cu obstinație la importanța
și energia Cuvântului. Floarea Țuțuianu demonstrează că-i sunt familiare
textele sacre. Se dovedește capabilă să intertextualizeze, într-o poezie de
factură laică, în unele cazuri chiar mustind de senzualitate feminină, expresii
din Vechiul și Noul Testament (îndeosebi din cele scrise într-o formă poetică, așa
cum sunt „Cântarea Cântărilor”, „Psalmii lui David”, „Cartea lui Iov”, dar și
cele patru evanghelii) sau pur și simplu formule tipice rugăciunilor/ acatistelor
ortodoxe: „Cerul se lasă pe mine. Dumnezeu e deasupra. Apasă/ Stai de-a
dreapta mea ca să nu mă clatin/ Un
gând orb şi mut şi surd stă neclintit pe urmele mele:/ Preamărește și saltă că
în ziua a șaptea vei fi mai bogată/ c-o moarte”.
 |
| Floarea Țuțuianu |
Deși este o poezie confesivă, e straniu și totodată admirabil cum eul
poetic pare că se dematerializează, devine himeric, duh, această metamorfoză
își atinge maximul de concentrare în poemul cu care se închide cartea (mă refer
la textele scrise în limba română; în volum sunt atașate la final și câteva în
limba engleză). În acest poem, ca în multe altele, transpare lupta între materie
și spirit, care se dă cu intensitate în interiorul poetei, pe care dacă ar fi
să o apropii de un alt poet, nu aș apropia-o de niciuna dintre scriitoarele ei
preferate (Sappho, Emily Dickinson), ci de Ion Stratan, căci dacă la el „lipsa
de sunet e un vacarm”, la Floarea Țuțuianu, lipsa de dorință declanșează
neliniști erotice. Închei citând integral a ei „Orantă”: „Iată trupul meu gol la picioarele tale acoperă faţa/ Mă
scald în lacrimi// Aripi împăturite. Puse cu grijă sub pernă/ Ochiul din frunte
îşi caută pleoapa/ Semnul din carte este urma şi rana din palmă/ Eu vindec cu
limba// Striveşte-mi de buze ciorchinele vieţii de strugure/ Roşu privit
îndelung devine o rană. Îţi bei jumătatea/ până la capăt şi vezi cum// Praful
şi pulberea de aur îţi acoperă umbra şi chipul/ Lumină de întuneric se face/
CUVÂNTUL”.
(Articolul „Când corpul se face cuvânt scris de o nouă Sulamită” a fost publicat în Revista Ateneu, ianuarie 2018, la rubrica semnată de Violeta Savu, „Cartea din colet”)
 |
| Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu