Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist

Cartea din colet

Poetici ale traumei (I)

Tereminul este un instrument muzical electronic, care scoate sunete, fără să fie atins, prin vibrația energetică transmisă de un corp viu. Este numit astfel după numele inventatorului său, fizicianul rus Léon Theremin. Poeta Daniela Hendea mărturisește că, în volumul ei de debut, „Acordor de teremin” (Ed. Fractalia, 2018), asociază autismul cu acest instrument. Tot ea a explicat, într-un interviu publicat pe platforma online „Semne bune”, că: „Acordorii de teremin… nu există, la propriu. Tereminul se «acordează» printr-o dinamică, o relaționare proprie dintre instrument și cel care întinde mâna în câmpul electromagnetic al acestuia, iar acum am putea foarte bine vorbi și despre autism. În teoria CEMI (conscious electromagnetic information) gândurile sunt considerate reprezentări electromagnetice ale informației neuronale, la fel reproducerii notelor din câmpul electromagnetic al tereminului”.

În „Acordor de teremin”, Daniela Hendea și-a propus să transpună în versuri experiența sa cu autismul fiului ei, Mircea suferind de „autism cu apraxia de vorbire”. Dar ea nu dezvăluie doar confruntările fiului ei cu boala, ci experiențele traumatice sunt prezentate și din punctul de vedere al suferinței mamei, care dă o luptă acerbă cu tarele bolii fiului ei, cu prejudecățile și discriminarea, uneori fiindu-i înșelate așteptările pe care le are de la personalul medical specializat (poeta are totuși șansa de a trăi în statul Texas, unde există clinici cu înalte standarde profesionale). Dar, cel mai mult, lupta se dă cu ea însăși, cu sentimentele de disperare, frustrare sau cele copleșitoare de vinovăție. Vina de a nu reuși întotdeauna de a găsi cele mai bune soluții, vina de a nu depăși limite, fizice și/sau psihice. 

Autoarea ne prezintă câteva ședințe terapeutice, uneori le descrie amănunțit, în poeme narative, cu atenție la detalii, alteori discursul devine poetizant, senzorial, concentrat pe bogăția și complexitatea emoțiilor. Când este reflexivă, descoperim, din perspectivă metafizică, o fire profund neliniștită. Programul impus de deficiența copilului o obligă să fie riguroasă, ordonată, să învețe să-și reprime pe cât posibil reflexele, să se obișnuiască cu o permanentă stare de (supra)veghere, să anticipeze posibilele pericole. Dispozițiile pot fi antagonice: între deznădejde și speranță, furie și acalmie, anxietate și vivacitate, teamă și curaj, inerție și dinamism, rezistență și istovire. Mama copilului bolnav de autism este supusă continuu suprasolicitării neuropsihice. De aici nevoia de a-și crea un alter ego, un dublu când se confruntă cu panica. Ánica: „Ah, cât de clișeic, Ánica – te-am etichetat Ánica să te domesticesc,/ dar nu știu cine ești ce vrei – Is this all you’ve got? M-ar speria/ mai tare un băiat de 8 ani care s-ar hotărî/ să mă fixeze dintr-odată cu privirea”. Un băiat de 8 ani, care dacă „ar fi după el” și-ar stabili propriile reguli, iar uneori autismul pare a fi o metaforă a libertății de a nu te încadra nicicum în tipare: „Dac-ar fi după el, toate/ cărțile de colorat ar fi/ aruncate pe jos. Toate// DVD-urile cu desene animate,/ toți papucii din debara,/ toate hainele din dulap.// Toți biscuiții i-am presăra/ pe covor, printre câteva/ pahare cu apă. Ne-am/ întinde pe spate și am/ sta așa toată dimineața”.

Există o complicitate deosebită între mamă și copilul afectat de autism, ei sunt mult mai sudați decât în oricare altă relație maternă și devin, în pofida trecerii timpului care în mod normal ar duce la o separare/distanțiere fizică, un singur corp, cei doi formează un univers singular asemănător unei enclave. Totul, între ei și-n jurul lor, devine/este mai complicat, dar în același timp mult mai intens, sentimentele sunt mai fine, iar comunicarea, adesea dificilă, din cauză că nu se face prin cuvinte, ci prin simțuri (culori, sunete, gesturi, atingeri), e mai puternică și adevărată: „Eu aici sunt./ Tu aici ești./ Aproape și strâns:/ părți componente, paralele/ ale mașinii de îmbrățișat care administrează/ terapia de calmare prin compresiune./ Ni se electrizează obrajii./ Roiul de impulsuri îl sorb/ lihniții tăi neurotransmițători.// Sacii alveolari/ îngrămădesc atât de mult spațiu între inspirații,/ neuronii/ împletesc atât de mulți axoni între sinapse,/ cordul/ dilatează atriile ventriculele atât de întins/ încât chiar/ acum!” Regret că nu am știut cum să conving programul word să redau exact ca în carte aceste versuri, unde itemul „aici” de la începutul citatului apare o singură dată, e așezat la mijloc, între „eu” și „tu”, „sunt” și „ești”, eu este unit cu o săgeată de „sunt”, „tu” de „ești”. De altfel, poeta apelează adesea la grafisme asemenea, introduce și diagrame de informații cu caracter medical, reflectând criterii de diagnostic. Și prin aceste rezolvări grafice, putem spune că volumul este experimental.

Am avut de mai multe ori senzația unor poeme-puzzle, într-un loc chiar este ilustrată rezolvarea unui joc de acest tip. Și totuși, nu se ajunge de la asamblarea unor mici piese la un întreg, mai degrabă fiecare experiență de viață este descompusă în particule mici, e forma, de la macro la micro, prin care poeta găsește cumva soluția de a-l ajuta pe copilul ei, în ciuda deficienței de care suferă, să depășească obstacolele, să-l învețe să se integreze, să descopere forme de relaxare și bucurie.

Mama transmite mesaje fiului folosindu-se mult de mecanicile trupului, dar dacă ar fi obligată să concentreze dialogul folosindu-și doar o singură parte a corpului, aceasta ar fi mâna: „Dacă ar trebui să-mi surp/ corpul/ într-o singură parte din el,/ m-aș întruchipa într-o mână.// Când vreau să te strâng în brațe,/ îți interpui coatele între noi./ Când vreau să te sărut,/ îți îngropi bărbia în piept,/ dar mâna/ mi-o înfășori fără șovăială,// Palma ta se încleștează/ -n palma mea/ la nechezatul poneilor de pânză/ din vitrină”. Astfel de imagini surrealiste mai sunt prezente prin volum. De asemenea, Mircea este într-adevăr protagonistul cărții, dar poeta mai abordează, în afară de tema principală (autismul copilului), și alte subiecte, evocând mici episoade din biografia sa, cum ar fi emigrarea în Statele Unite ale Americii, relațiile mai mult sau mai puțin conflictuale cu părinții, făcând și o paralelă, dar și o distincție clară, între boala grea a tatălui (schizofrenie) și cea a fiului. Spaima de a nu găsi căi de comunicare, nici într-un caz, nici în celălalt, pare la fel de atroce. Versurile de dinainte sunt desprinse din „Ochi pe nodurile degetelor”, un poem care mi-a adus într-un fel aminte de cartea altei poete, Ana Dragu, „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, carte apărută în 2015 la Editura Polirom, în colecția „Biografii, memorialistică, publicistică și eseuri speciale”, autoarea spunând povestea băiețelului ei Sașa, din momentul diagnosticării cu autism și până la momentul publicării cărții respective. Despre autismul fiului său a scris și Matei Călinescu, în răvășitoarea carte „Portretul lui M”. Dar din datele pe care le dețin eu, cel puțin în literatura română, nu știu să se mai fi scris o carte de poezii de acest tip, cum este cea a Danielei Hendea, a cărei temă este experiența mamei cu autismul fiului ei. Tema specială, dar și tehnica poetică pe care Daniela Hendea demonstrează că o stăpânește, fac din volumul „Acordor de teremin” (de al cărui elegant aspect grafic s-a ocupat o altă poetă, Medeea Iancu). 

Cele mai frumoase poezii din volumul „Acordor de teremin” sunt cele în fața cărora rămâi mut de uimire și nu găsești deloc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre ele. Cum e și acest poem, „Library Labirinth”, care deși e unul narativ, e atât de enigmatic, încărcat de lirism și emoție vie: „De data asta te las/ să te îndepărtezi mai mult/ de mine. Să te pierd/ din ochi când iei colțul după raftul de fiction,/ printre pereți de labirinți rearanjabili.// Mă ghidez/ după mersul tău șchiopătat,/ fără papuc într-un picior,/ după plescăitul ce-aduce/ a copite tropăind pe linoleum./ Chicotul tău blasfemiază/ tăcerea.// Sunete care s-au stins/ subit.// M-apropii pe vârfuri./ Scot o carte din raft,/ ca pe o cărămidă secretă dintr-un zid.// Prin locul gol/ te văd întins pe mochetă-ntr-o parte,/ cu mâna sub cap,/ așa cum făceam și eu la șapte ani,/ pitită/ în biblioteca județeană, așteptând/ să-nceapă țiuitul literelor/ ca o tornadă-ntr-un ogor/ de teremine”.

Notă biografică despre Daniela Hendea: „este absolventă a Facultății de Inginerie Chimică din cadrul Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, cu studii postuniversitare la Universität Stuttgart, Germania și Kansas University, Statele Unite. După mulți ani de preocupări științifice, Daniela Hendea s-a întors la poezie, din dorința de a documenta în versuri experiența publică și particulară cu autismul băiatului ei, unul din protagoniștii volumului de debut în pregătire la editura Fractalia”.

(Articolul Tereminul care vibrează și mâna mamei copilului autist a fost publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie, 2018)

US, Dada, Moinești cu mămăligă

Chris Tanasescu
MARGENTO

Cu certitudine, Chris Tanasescu, alias Margento, e un maestru al provocărilor. Cunoscut poet performer în țară, și cel puțin la fel de mult în Statele Unite ale Americii și Canada, unde își desfășoară activitatea de profesor de „discipline umaniste digitale”, la universitatea din Ottawa, este și un neobosit și inspirat traducător. Ultima sa ispravă, o antologie pe care o coordonează, despre care ne spune că este „asamblată computațional”, se numește „Noi poeți «americani» poeți străini”/ „«US» Poets Foreign Poets”, publicată recent la Editura „frACTalia”. Din echipa de traducători au făcut parte Chris Tanasescu, Raluca Tanasescu, Marius Surleac. Alături de notele de subsol, cuvântul înainte, scurtele biografii ale autorilor prezenți în culegere, analiza „grafurilor și expansiunea corpusului”, realizate de antologator, aparatul critic este asigurat de prezentările făcute de Antonio Patraș și Christopher Funkhouser pe coperta IV și postfața lui Ion Bogdan Lefter, „«Americani», adică «străini» sunt poeții toți sau Noi isprăvi ale lui Chris Tanasescu/MARGENTO”. Criticul, eseistul, universitarul Ion Bogdan Lefter ne atrage atenția asupra a „trei (dintre mai multe) chei de lectură”: „ca sondaj în poezia americană a perioadei, excurs practic într-o realitate literară vie, în plină efervescență; ca explorare din perspectivă preponderent teoretică a unor soluții diverse de generare și de asamblare a textelor; și ca nouă etapă din evoluția unui anumit autor, și anume Chris Tanasescu”.

Cartea cuprinde două capitole principale, poeții sunt împărțiți în două tabere distincte, „digitali” și „de pagină” („Digital poets”, „Page poets” –volumul este bilingv, în română și engleză); la acestea se adaugă un fascicul cu o preocupare mai veche a lui Margento, poemul graf. În „Explorări și expansiuni ale corpusului prin algoritmi ai poemului-graf” îl întâlnim și pe Șerban Foarță, mentorul spiritual al editurii frACTalia (merită reamintit aici volumul său de versuri purtând același titlu).

Întorcându-ne la cele două categorisiri, probabil că vor fi unii cititori care nu-i vor „priza” pe digitali. Poezia experimentală, la fel cum se întâmplă cu muzica clasică contemporană, are un public destul de restrâns. Poeții digitali sunt niște vrăjitori ai computerelor, ai limbajelor informaționale. Atât autorii, cât și traducătorii au apelat la tot felul de algorimi, aplicații, programe, ce unora le vor părea bizare: BigData, Botnik, GTR Language Workbench, Automate Spawning Perigram Reader etc.

Pentru cineva care nu este acomodat cu poezia computațională (recunosc, cu modestie, nu mă număr printre cunoscători), primul capitol este plin de tot felul de semne la prima vedere indescifrabile, arătând să zicem ca niște rune, sau ca și cum în programul de editare s-a întâmplat ceva și computerul a generat erori (cărui editor nu i se poate întâmpla?!). Însă cine se va bucura de tentația jocului, nici nu-i nevoie să fie un inițiat pentru a ajunge la substanța poetică. Până la urmă, dacă săpăm mai adânc, câteva rădăcini le-am putea găsi și în caligramele lui Apollinaire, însă acelea erau grafice, cu contururi precise. Ceea ce nu se întîmplă, spre exemplu la Alan Sondheim, în poezia sa „zz”, un vers poate arăta așa: „beneath or within the tight, l l / _ ' l l/ _ ' l ' _ \l/l _ l l l/”, în traducere: „dedesubt sau înăuntrul strâmtei l l / _ ' l l/ _ ' l ' _ \l/l _ l l l/” Mare pișicher Alan Sondheim, codul său nu-i deloc complicat, poemul e de fapt o cimilitură grozavă, cititorul fiind indirect invitat să înlocuiască acel „cod” (echivalentul unor banale puncte de suspensie) cu un cuvânt. Dacă intuiția lectorului funcționează, distracția-i asigurată:

„Ești tot mai apropiat de Jennifer și de l l / _ ' l l/ _ ' l ' _ \l/l

 _ l l l/ / ' _ \ / _ \ \ /\ / / ei? Te-ai topit în pielea lui Julu

pentru totdeauna...”

Sigur că ne-am fi gândit, chiar dacă nu am fi citit aparatul critic menționat anterior, și la colaje, la Dada... Sau poate gândul ne va purta la E. E. Cummings, care se juca dezarticulând sintaxe, tăind cuvinte, deschizând paranteze interioare, inovând punctuația și așezarea în pagină etc. Cităm din poemul „AND 1925” (E. E. Cummings): „LISN bud LISN/ dem/ gud/ am/ lidl yelluh bas/ tuds weer goin/ duh SIVILEYEzum” („ASCULT ia ASCULTĂ/ afur/ siții/ ăș/ dă galbini/ ceo săi/ țivILIZĂmnoi” (traducere de Constantin Abăluță și Șt. Stoenescu). Iar la mIEKAL aND, avem: „Mân/ cai/ aș și-ngrădi/ na ei de mumă/ frumoasă ca crinii sume/ țiți a țâță” sau la David Jhave Johnston: „hélas, papirus/ urmă/ neadulmecată, scâncete/ de mermoașbetrân/ salvări lunecând-favuride/ bufnind în RVA,/ astyanax” 

Dacă nu vă lăsați seduși de „poeticile combinatorice” (ceea ce ar fi cred eu, o pierdere), antologia merită parcursă de orice iubitor de poezie. Antologatorul acordă poeților de pagină, adică poeziei contemporane scrise în tehnicile tradiționale, un spațiu mult mai larg. Avem șansa de a ne familiariza cu opera unor autori care au în palmares premii internaționale, spre exemplu Charles Wright, Philip Levine, Gary Snyder sunt deținători de Pulitzer. Cine nu a auzit oare de marele beatnik Gary Snyder?

Din selecțiile Charles Wright, am constatat că autorul utilizează metafore și simboluri, raportează partea la întreg și viceversa. La Philip Levine, imagistica bogată creează o atmosfera specială, folosind metafora și alegoria, sunt exprimate emoții, nostalgii sfâșietoare.

Să zăbovim puțin asupra inopinatului US, din titlul în limba engleză... Nu i-aș putea explica mai bine polisemantica, fără echivalent în limba română, decât o face I. B. Lefter: „Titlul românesc nu are cum să echivaleze ambiguitatea ludic-orgolioasă din englezește căci US-ul din «US» Poets Foreign Poets, marcat prin ghilimele emfatice, poate fi citit și ca semnalare a ariei de cercetare geo-culturală, ca «United States», dar și ca pronume personal, ca «NOI», «noi» cei din carte, deci nu doar «ei», americanii selectați, ci și Chris Tanasescu/ MARGENTO, autorul/grupul/«graf»-ul în care «ei» sunt absorbiți, metabolizați, integrați”.

Este remarcabil faptul că Jerome Rothenberg a fost influențat de „diverse mișcări culturale, precum mișcarea dada, cultura indiană nord-americană, șamanismul lui Mircea Eliade, literatura japoneză, de legăturile sale familiale cu diverse comunități evreiești din Europa de est, precum și o gamă largă de poetici tribale”. Indubitabil, lui Rothenberg nu-i este străină deloc mișcarea Dada, are un cult pentru Tristan Tzara, e fermecat de Moinești și de ținutul Bucovinei: „trist în lumea lui/ sau în a ta/ el umblă ani pe lângă/ crinii economici/ explorează misterele pâinii/ un arhanghel de ceară/ stă pe limba lui/ mâinile lui  reci  uscate/ lipsite de apă/ în camera de sub camera/ unde stătea Lenin/ arome din Bucovina se-adună/ Moinești cu mămăligă/ brânza brânză/ petrol/ roșcatul leah/ ca un lup flămând/ lumea din visul lui e/ dada/ dada gheață/ dada pian/ dada oare/ dada lacrimi/ dada pendul/ dada vanilie/ dada don quijote/ dada umed/ dada arhipelag/ dada farmacie/ dada sexenal/ dada dihotomic/ dada dicroic/ dada dicrotic/ dada didactic/ dada didelfic/ dada diluvial/ dada dingdong”. 

Martin Woodside, un prolific traducător, a „alcătuit două volume de poezie românească în traducere engleză: Of Gentle Wolves, antologie de poezie românească contemporană și, împreună cu MARGENTO, Athanor & Other Pohems, un volum de poeme alese din opera marelui suprarealist Gellu Naum”. În creațiile sale, Woodside se distinge printr-o poezie narativă, lui îi place să spună o poveste, cochetând cu anecdota, frapând prin curajoasele asocieri dintre carnal și spiritual.

Dintre poeții de pagină mi-au mai atras în mod deosebit atenția Lyn Hejinian, Alice Notley, David Baker, John Taylor, G.C. Waldrep, Ilya Kaminsky, Rachel Galvin, Fady Joudah.

Antonio Patraș a descris cartea drept „un eveniment editorial fără precedent în spațiul culturii noastre”.

„Noi poeți «americani» poeți străini”/ „«US» Poets Foreign Poets” ne demonstresză că poezia poate fi și un joc, făcut nu doar din/prin cuvinte, ci și unul cu semne. În fond, computerele pot fi programate prin utilizarea de limbaje. Academicianul Solomon Marcus spunea că „este de neimaginat traducerea în limbajul comun a unui text poetic sau a unei formule matematice”.  

(Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2018)

Zone de creație

Lucrări de Marius Crăiță Mândră,Vasile Crăiță Mândră și Geanina Ivu
(Imagine din expoziție)

În perioada 26 septembrie-3 octombrie s-a desfãșurat, în localitatea Bogdana, județul Bacãu, simpozionul „Zone strategice de creație «Centenar»“, sub mottoul „pe urmele rãzeșilor lui Ștefan cel Mare“. Simpozionul a fãcut parte din „sfera manifestãrilor dedicate de Consiliul Județean Bacãu și Asociația Culturalã, Educaționalã, Umanitarã «Zaharia'Art»“ Centenarului. Coordonatorul acestui proiect a fost Geanina Ivu; asistent proiect, Maria Vlad. Simpozionul a fost gãzduit la Pensiunea „Ferma Veche“, situatã la marginea pãdurii încã înverzite la început de toamnã, doar vârfurile frunzelor fiind ușor îngãlbenite. A fost locul unde, vreme de o sãptãmânã, opt artiști profesioniști au pictat. Activitãțile din simpozion au fost reflectate fotografic de Viorel Cojan și Geanina Ivu. Lucrãrile au fost expuse la Galeriile „Frunzetti“, vernisajul a avut loc pe 26 octombrie. Pe lângã tablourile și fotografiile realizate la Bogdana, de plasticienii Vasile Crãițã Mândrã, Elena Samburic, Viorel Cojan, Ion Mihalache, Marius Crãițã-Mândrã, Geanina Ivu, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Bogdan Antochi, în expoziție au fost panotate și lucrãri ale regretatei pictorițe Viorica Zaharia. 

Viorica Zaharia

În acest simpozion, m-am alãturat celor nouã artiști, având șansa unicã de a urmãri etapele unui proces de creație plasticã. Conceperea unui tablou începe, cu siguranțã, chiar înaintea alegerii spațiului de lucru, dar ochiul meu fizic a putut urmãri doar din exterior acest proces. Fiecare pictor și-a ales, cu freamãt, „zona de lucru“, „zona de creație“, unii gãsindu-și, mai repede decât alții, un spațiu compatibil. Au fost pictori care au lucrat, fãrã a se incomoda, unul în apropierea altuia, dar câțiva dintre ei au simțit nevoia de izolare, alții de spații cât mai largi (unul dintre pictori a pictat la marginea unei livezi de meri). S-a creat o efervescențã cu totul specialã, s-a lucrat mult, imediat dupã micul dejun și cafeaua de dimineațã, uneori de o eventualã documentare (contemplarea naturii, fotografii, analiza micului, dar dichisitului muzeu etnografic din curtea pensiunii, lecturi, audiții muzicale, discuții despre artã etc.), toți pictorii se aflau în fața șevaletului, iar fotografii se înarmau cu aparatele de fotografiat. Am urmãrit fascinatã ritualul pregãtirii de lucru, alegerea culorilor, fixarea șevaletul în funcție de cãderea luminii. Și apoi, marea confruntare: artistul în fața pânzei albe. De cele mai multe ori, existã o inevitabilã spaimã, atât de hãu, cât și de infinit, pe care, în mod asemãnãtor, o trãim și noi scriitorii când ne aflãm în fața foii albe. Ușor, pictorii au depãșit acest prag, iar pânzele, dupã ce au fost atinse cu pensula, îmblânzite, au tot implorat mângâierea culorilor. Ceea ce s-a și sãvârșit. 

Chiar pe locul pensiunii, cândva a existat o fermã veche, pãstrându-se câteva elemente din vechea arhitecturã. Astfel, Bogdan Antochi, lucrând cu vopsele acrilice, a avut ocazia de a dezvolta o temã mai veche a sa, ziduri. 

Bogdan Antochi

Luminița Radu a lucrat colaj/ tehnicã mixtã. Având culori armonioase și odihnitoare pentru ochi, tablourile ei au „aer“, respirã, sunt poetice. 

Luminița Radu

Elena Samburic a lucrat în acrilice, inspiratã de vârtejul frunzelor moarte, de cerul albastru, una dintre lucrãri explodând energic de la galbenul foarte intens, o culoare reprezentativã în pictura artistei. 

Elena Samburic

Fotografiile expuse de Viorel Cojan sunt suprarealiste.

Viorel Cojan

În ulei, au lucrat Bianca Rotaru, Geanina Ivu, Marius Crãițã Mândrã, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. 

Bianca Rotaru a optat pentru continuarea temei de la recenta sa expoziție, un studiu foarte bine gândit și transpus plastic despre mișcare. Sunt lucrãri care se remarcã prin dinamicã. 

Bianca Rotaru

 Picturile Geaninei Ivu abordeazã teme și motive etnografice, iar culorile se împletesc frumos, așa cum altãdatã o fãceau firele de urzealã în rãzboaiele de țesut ale bunicilor de la țarã. În subsidiar, e și o trimitere la dispariția unor tradiții. 

Geanina Ivu

Marius Crãițã-Mândrã a lucrat abstract, în stil minimalist, amintindu-ne parcã de versul lui Seferis: „Mai bunã-i o picãturã de sânge decât o cupã de cernealã“. În fondurile sale grizate, peisajul e psihedelic. 

Marius Crăiță Mândră

Dacã am pomenit de peisaj, trebuie spus cã aici au excelat, parcã luându-se la întrecere, Vasile Crãițã-Mândrã și Ion Mihalache. Culorile arãmii ale toamnei, amurgul de toamnã violet le regãsim deopotrivã în picturile celor doi. 

Ion Mihalache

Peisajele pictate de Ion Mihalache, în tușe de culoare groase și pãstoase, în care aproape poți simți suflarea vântului peste pãdure și iarba câmpului, sunt melancolice, vag angoasante. 

Marius și Vasile Crăiță Mândră

Eram de fațã atunci când Vasile Crãițã Mândrã îi mãrturisea fiului sãu, care picta în imediata vecinãtate, cã în tabloul sãu, doi stâlpi de beton s-au transformat în trunchiuri de copaci. Maestrul spunea cã se aflã în dilemã dacã sã intervinã sau nu asupra acestei metamorfoze. Sunt sigurã cã întrebarea era retoricã. Au rãmas trunchiurile de copaci, dând echilibru și imprimând un caracter ușor abstract întregii compoziții. Întâmplarea m-a fãcut sã mã gândesc la peisajele lui Vasile Crãițã-Mândrã, care au un specific al lor greu de explicat în cuvinte. Fiecare element: un trunchi de copac, o frunzã, cornișa unei clãdiri etc. are propriul sãu metabolism. Și poate aceasta ar fi o explicație pentru inefabilul din peisajele seniorului Crãițã-Mândrã. 

(articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2018)

Fotografie de Viorel Cojan

O seară de poezie

Moment de la vernisajul expoziției, de la stânga la dreapta:
Vasile Crăiță-Mândră, Carmen Poenaru (președinte UAP Bacău),
Geanina Ivu, Violeta Savu

Afișul expoziției, concept: Viorel Cojan și Geanina Ivu
de la stânga la dreapta: Bianca Rotaru, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu,
Vasile Crăiță-Mândră, Elena Samburic, Ion Mihalache, Bogdan Antochi,
Luminița Radu, Violeta Savu, Viorel Cojan (mască lup)

Mai multe fotografii realizate pe perioada simpozionului și de la vernisajul expoziției se pot vedea pe pagina oficială Zaharia'Art https://www.facebook.com/ZahariaArt-2087685718211605/

Sculptorii care înalţă albastrul mai presus decât culoarea cerului şi a mării

Amancio González Andrés,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Amancio González Andrés, născut în León (Spania) are o experienţă artistică de peste trei decenii. Lucrează în orice tip de material, lemn, bronz, fier, piatră, marmură etc, lucrările sale monumentale le întâlnim în Spania, Danemarca, Turcia, Croaţia, Mexic, Rusia. A turnat în bronz douăzeci şi şapte de busturi ale celor mai importanţi scriitori din Regatul León, printre care se află şi renumitul poet spaniol Antonio Gamoneda, care i-a dedicat artistului mai multe poezii. În „Hablo con Amancio”, poetul laudă măiestria scuptorului, care rănind şi mângâind transformă lemnul în ceva sacru. Arta sa, abstractă, uneori inspirată din mitologia greacă, se remarcă printr-o puternică expresivitate. 

În rezidenţa de la „Albastru”, Amancio González Andrés se întoarce la acest material, pe care-l abandonase în urmă cu aproximativ cinci ani. Cele două sculpturi, care reprezintă figuri umane, transmit o stare de împietrire (într-un fascinant contrast cu căldura lemnului de stejar), privitorii fiind impresionaţi de sentimentele de tristeţe şi suferinţă. A treia sculptură reprezintă un animal fabulos, e simbolul unei metamorfoze pe care o desluşeşti privind atent la ochii blânzi, captând sugestia resemnării. Am discutat cu Amancio González Andrés, care ne-a spus următoarele despre lucrările făcute la „Albastru”.

 Hombre Rata „reprezintă o persoană (bărbat sau femeie), care într-un anumit moment al vieţii sale, forţat de anumite împrejurări, s-a transformat ca Gregor Samsa (personajul principal din Metamorfoza, nuvela lui Kafka – n.r.) într-o altă fiinţă”. Omul-şobolan „trăieşte într-o realitate creată de el însuşi, reprezentată fizic de cubul negru (cub pe care, deloc întâmplător, omul-şobolan stă sprijinit şi pe care îl sprijină cu coada sa virilă – n.r.)”.

Return reprezintă „o persoană care se întoarce acasă, după ce a lipsit ani îndelungaţi. Masca pe care o poartă simbolizează că omul respectiv este foarte schimbat, fizic dar şi psihic, faţă de momentul în care a plecat. Are un braţ lipsă, pentru că timpul l-a măcinat, provocându-i leziuni”.

În El columpio II vedem „un bărbat care are o viaţă interioară bogată, într-o postură meditativă, şezând într-un leagăn cu patru corzi. Oricine ştie că leagănele cu patru corzi nu funcţionează. Bărbatul caută ocrotire în amintirile copilăriei sale, timpul când se putea salva prin intermediul viselor. Dar visele din copilărie, din păcate, nu mai funcţionează pentru persoanele adulte”. Lacrima cafenie de pe obrazul drept acutizează sentimentul de zădărnicie, de spulberare a idealurilor din tinereţe, dar poate semnifica şi regretul pentru erorile comise, pata umană. 
Amancio González Andrés a respins în lucrările sale albastrul, optând pentru negru, culoarea nopţii. Pentru că sufletele personajelor sale sunt triste, întunecate.

Yoshin Ogata,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Yoshin Ogata, născut în Miyakonojo (Japonia), are peste patruzeci de ani de experienţă artistică. A expus pentru prima oară la Shinseisaku-Kyokai, în Tokyo. A studiat în Japonia, Londra şi Italia. A călătorit, a lucrat şi a studiat în Europa, SUA, Mexic. În arta sa abstractă conceptuală se canalizează spre elemente din natură. Astfel, cele trei lucrări realizate de Yoshin Ogata, la Centrul de Cultură „George Apostu”, au ca temă apa. Sculpturile sale ne amintesc de principiul formulat de William Hogarth şi anume că „frumosul rezidă în combinaţiile unei linii curbe”. Aceste sculpturi se caracterizează printr-o fineţe aparte, determinată de gingaşa ondulare/ondulaţie a liniilor, mulţi dintre privitori identificând un erotism subsidiar. Dincolo de realitatea (sau nu) a unor aluzii de provenienţă erotică, sunt certe ritmurile interioare, energia imaterială, vibraţia senzorială, principiul yin-yang, contrastele precum senzaţia de plin şi de gol, de creştere şi descreştere, de gravitaţie şi suspendare în timp. Stimulat de alegerea temei, Yoshin Ogata e singurul dintre cei trei artişti care a intervenit, însă foarte fin şi discret, cu nuanţe de albastru în sculpturile sale. Apa absoarbe cu prioritate frecvenţele joase ale luminii, iar pe cele neabsorbite le reflectă. O rază de lumină care traversează o masă importantă de apă va fi vizualizată ca albastru. Un soclu al unei lucrări este aproape ca smaraldul, ceea ce ne face să ne gândim la valuri şi alge marine. Lacrima, care stă suspendată, ca şi cum ar fi agăţată de cer, iterată ca un lait motiv în toate cele trei lucrări, domnul Secretar de Stat Gheorghe Popa a numit-o, la vernisaj, plastic, metaforic, „lacrima timpului”.

Yoshin Ogata a spus următoarele despre lucrările sale. 

„Whater shape (Forma apei) este semnul asociat cu forma apei, mişcarea liniştitoare a cercurilor şi sunetului apei, care ne îndeamnă la contemplaţie. Apa creează propriul ei circuit: picătura din cer - râu-mare (lac) - se întoarce în cer - o nouă picătură, asemeni ciclului vieţii. Însemnătatea acestei opere e scena liniştită dinăuntrul minţii noastre.

The drop (Picătura) reprezintă forma «imaginii florii de lotus», fixată în timp şi spaţiu în memoria pârâului. E forma apei care «saltă», când o picătură cade pe suprafaţa apei. E scena formei florii de lotus, creată dintr-o PICĂTURĂ DIN VIITOR, pregătindu-se să se înalţe din apă.

Genesis (Geneză) Picătura ca origine, şi curgerea sunt filosofiile de bază din spatele acestei opere. Nu e doar o simplă formă a curgerii, ci şi o formă care condensează bogăţia esenţei exprimată de timp şi spaţiu în timpul ivirii/apariţei unui anume obiect. Exprimă intens povestea a două concepte opuse ale naturii şi abstracţiunii”.

Napoleon Tiron,
fotocredit Ovidiu Ungureanu

Napoleon Tiron, născut în localitatea Oasele, judeţul Galaţi, absolvă în 1979, la Bucureşti, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Mai apoi, el însuşi va activa ca profesor universitar. Napoleon Tiron, considerat la ora actuală unul dintre cei mai mari sculptori din România, are lucrări în aproape toate ţările din Europa (Marea Britanie, Germania, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Norvegia, Danemarca, Spania, Grecia, Olanda, Rusia), în Canada şi SUA. Criticul de artă Liviana Dan spunea: „Napoleon Tiron este unul dintre cei mai importanţi, mai extravaganţi sculptori din România. Tiron are un mod individual, aproape personal de a aborda teoriile sculpturii. Cu o sensibilitate particulară abandonează orice fel de solemnitate.”În „Grădina cu statui” de la Centrul de Cultură „George Apostu”, Napoleon Tiron a propus o replică a celebrului ansamblu sculptural, „Tată şi fiu”, al artistului care patronează dincolo de timp instituţia, regretatul George Apostu. Cele trei lucrări în lemn de stejar, minimaliste, reprezintă „Familia”. Napoleon Tiron provoacă privitorul să identifice care dintre cele trei lucrări reprezintă femeia (mama), bărbatul (tatăl), copilul. 

Dar cea mai înaltă este, surprinzător sau nu, femeia, pentru că maternitatea are nu doar rolul ei foarte important în perpetuare, dar este şi spiritual înălţătoare. Supleţea nu este deloc un impediment pentru ca femeia-mamă să se aplece atent, cu grijă asupra copilului. 

Și la Napoleon Tiron întâlnim filozofia plinului şi a golului, a raportului fascinant dintre nimic şi infinit. Despre a treia lucrare, care ar reprezenta tatăl (capul familiei), Napoleon Tiron a afirmat că este un portret, un omagiu dedicat lui Mihai Mihai, un fost coleg de-ai săi.

 Tema aleasă de Napoleon Tiron este evident unul tradiţională, familia, dar abordarea este abstractă, foarte modernă, sculptorul făcând în această lucrare unitară, compusă din trei piese, şi un interesant studiu asupra proporţiilor. Napoleon Tiron nu a apelat la culoare. Asta poate pentru că, orice familie are propriul cer, propria mare în care îşi scaldă bucuriile şi necazurile, propriul indescriptil Albastru. 
Notă: Sculpturile au fost realizate la Centrul de Cultură „George Apostu, în cadrul Programului internaţional de rezidenţe artistice de sculptură „Albastru”, ediţia a II-a, vernisajul a avut loc pe 27 iulie. Artiști rezidenți: Napoleon Tiron, Amancio González Andrés, Yoshin Ogata . Curatorul programului pentru fiecare ediţie este artistul Maxim Dumitraş, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.

(Articol semnat de Violeta Savu, în Revista „Vitraliu”, octombrie 2018)

Instantanee realizate de Ovidiu Ungureanu în timpul desfășurării Simpozionului „Albastru”, ediția a II-a

 

Al doilea Albastru

Textura lemnului, împrietenit cu Yoshin Ogata, mai fină decăt epiderma
fecioarei care iese din apa mării. Strălucind prin bronzul
acvatic. Yin yang silenţios. O lacrimă stă agăţată de-o creangă
a pomului interzis. Al cunoașterii? Al atingerii. Suntem împreună,
închiși cu frumuseţe, în peștera lui Ogata.
Dacă evadăm, vom rătăci ani îndelungaţi în singurătate. 

Și noi vom ajunge ca bătrânul lui Amancio González Andrés,
consolându-ne cu mișcarea odihnitoare a leagănului, totuși ratând
revenirea la copilărie. Un bărbat cu braţul amputat, sângerând
aleargă, nu știm dacă plânge, poartă mască. Poate că-i este teamă

de animalul preistoric din spatele lui. Dar fiara nu are colţi.

Are cea mai blândă privire acest animal, care-și ascunde

cu atâta tandreţe coada viguroasă.

Napoleon Tiron deţine veriga de înţelepciune și echilibru,
el unește serendipitatea cu dorinţa erotică. În indescriptibile
tunele abstracte, supuse gravitaţiei. Cu goluri de aer.

Familie.
Mamă, tată, fiu. 

Maxim Dumitraș,
Fotocredit Ovidiu Ungureanu

Cei trei artiști au fost așezaţi pe axă de cel de-al patrulea,

Maxim Dumitraş, care le-a zis: „Dragii mei, voi sunteţi pentru mine
Al doilea Albastru. V-am făcut portretele în stele și lună de lemn,
v-am cioplit carusel cu căluţi și v-am adus în spectrul curcubeului,
între verde și indigo”.

Dar Ogata, eliberându-se din plăcuta strânsoare a miracolului,
a macerat soliditatea albastrului cu alge marine. Amancio,
săptămâni în șir, a tânjit după fierbintele soare spaniol.
Când ridica ochii spre cer, vedea norii fumurii.
Azul oscuro casi negro. Dark blue almost black.

Fără șovăială, Napoleon a încălcat toate regulile,

angoasat de absenţa nervoasă a luminii. Abandonându-se
în această lume nereceptivă. Anihilarea culorii.

(Poem de Violeta Savu, publicat în Revista „Ateneu”, Bacău, septembrie, 2018)

Amancio González Andrés, Napoleon Tiron, Maxim Dumitraș, Yoshin Ogata
în vizită la Studioul „Chromatique”

Ioan Burlacu, artistul care visează

Pe 8 iunie, la Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Moinești, plasticianul Ioan Burlacu a deschis o expoziție de artă - obiect & grafică. Însuși curatorul Constantin Țînteanu, pe marginea acestei expoziții, a scris o foarte aplicată cronică plastică, apreciată și publicată de Revista Tribuna din Cluj (numărul 380), din care desprindem câteva idei: „În circumstanţele date s-ar cere aflat daca există corespondenţe dintre obiectul Dada şi cel făcut de artistul Ioan Burlacu. Desigur, în ambele cazuri se porneşte de la ceva preexistent, manufacturat, găsit şi recuperat, modificat, pus într-un context nou. Asemănările se opresc însă aici. […] Analiza formei, texturii, proporţiilor, abordarea aparentului cu şablonul sau şublerul ne-ar îndemna să privim nu mai departe de interfaţă, să pierdem ce este mai important, sensibilitatea şi gestul poetic. […] Carton gofrat jupuit, tăiat cu bisturiul, contur zoomorf, stilizare puternică. Cere un pasaj de trecere spre rama de lemn”.

Probabil criticul plastic nu este singurul pe care frumoasele și abstractele lucrări ale artistului Ioan Burlacu l-au dus cu gândul la Marchel Duchamp: „Asemănarea cu Marcel Duchamp fiind vagă, îmi place totuşi să o întrezăresc, amândoi pictori atraşi de tridimensional şi de produsul extras din seria manufacturată, la unul lucrarea este subversivă iar la celălalt poetică”. De altfel, Ioan Burlacu reușește să se exprime cu eleganță în mai multe forme ale artei: pictură, grafică, sculptură, poezie... Poate că poetul se află puțin în umbră, forța plastică fiind dominantă. O umbră cam nedreaptă, pentru că cine va avea curiozitatea să deschidă volumul „Blick-ul efemeridei” (Ed. Vicovia, Bacău, 2011) se va bucura de o lectură de calitate. 

Poezia efemeridelor, a efemerului respiră și în preocuparea artistului pentru instalații, recuperând și dând sens unor piese și fragmente pe care cei mai mulți dintre noi le-am considera inutile. Apropierea de arta lui M. Duchamp este justificată, dar așa cum spunea și C. Țânteanu, e vagă. Mult mai aproape mi se pare Ioan Burlacu, în zona aceasta a obiectului, de sculpturile lui Joan Miró, ca L’horloge du vent (Wind Clock), Figure (The work Figure), Le roi guerrier (The warrior king), Jeunne fille (Young girl, lucrarea din bronz), Femme sur la place d’un cimetière (Women at the square in a cemetary). Găsim la ambii artiști preocuparea pentru formă, chiar dacă abia sugerată, dar redată într-o tehnică mecanică bine gândită și perfect stăpânită, estetica fiind ideal completată prin compoziție și expresivitate. La Ioan Burlacu, expresivitatea este generată de o sensibilitate profundă. De fapt, cred că Ioan Burlacu este, indiferent de forma de expresie în care se manifestă, pictură, desen, obiect, poezie, un idealist, un visător, artistul oniric prin excelență. Și pentru a-i convinge și pe iubitorii de literatură, redăm din creația lirică a artistului, poemul „poza ascunsă”: „Adaugi la adunarea de seară/ ca niște mărgele înșirate frumos/ toate cuvintele zilei de azi și începi să le deșiri/ după degetele tale rotunde subțiri// arzi depărtările vechi din piele de păstrăv/ singura apă înotând în amonte se întoarce/ încerci să cauți haruri și clipe ce privesc înainte// cu mâini ridicate dezlegi panglica roșie/ ce ascunde totdeauna pe bucurate/ sub hârtia înflorată darul// doar pozele există în beciurile minții/ cu mult înainte de a fi declanșate/ cu mult înainte”.

Violeta Savu (în „Cadran Cultural”, nr. 2/2018)

Mari Bucur și pictura ca terapie pentru suflet

Avem multă nevoie de culoare, de optimism, de visare. Așa se face că atunci când artista Mari Bucur deschide câte o expoziție, se adună multă lume. Pe 6 iulie, la ora 17.00, plasticiana a deschis, la Sala „Nouă” a Galeriilor „Frunzetti” din Bacău, expoziția cu titlul „Viețuiri”, în care prezintă în culorile ei specifice, vii, lumea minunată în care trăiește (viețuiește). Pe pânze mici, delicate, ni se prezintă un univers fantastic, dealul cu pădurile lui, florile de colț, satul, cu drăgălașe animăluțe domestice (câini, pisici), cu oamenii ce trăiesc în căsuțe curate și modeste, dar care par la fel de viu colorate precum cele ale orașului mexican Guanajuato. 

Pictura lui Mari Bucur emană multă poezie. A parcurge universul magic al acestei artiste e o adevărată terapie pentru suflet. E multă însuflețire, curățenie și candoare în picturile expuse, lucrate cu deosebită migală și cu o impecabilă stăpânire a tehnicii compoziționale. Expoziția are ceva cinematic, îmi și închipui un film animat făcut pe baza imaginilor din „Viețuiri”. Iar asta cred că ar fi posibil și pentru că „Viețuiri” e organizată cu rațiune, respectând o ordine bine definită, ceea ce contribuie la efectul său reconfortant. Dacă aveți vreo tristețe, vreo apăsare sufletească, nu mai mergeți la terapeut, vizitați expoziția lui Mari Bucur, efectul binefăcător este garantat! 

La vernisaj a fost prezent un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, pictori, sculptori, actori, poeți. Artista Mari Bucur a primit aprecieri de la sculptorul japonez Yoshin Ogata. De asemenea, sculptorul român Napoleon Tiron și-a exprimat întreaga sa admirație.

Violeta Savu (în „Cadran Cultural”, nr. 2/2018)