Mia Nazarie. Salonul foto Bacău 2015

Salonul anual de artă fotografică / Bacău / 2015

Lucrări expuse de Mia Nazarie

  

 

Mesaj MIA NAZARIE (+ crez artistic)

"Mă feresc de perfecțiune în general și mai ales în fotografie. Îmi doresc ca o imagine a mea să transmită, iar cel care o privește să mai stea ca și cum ar citi și reciti un rând preferat. Eu vânez stări și împart ce văd în mine, când povestea și expresia viziunii mele poate deveni realitate în fotografie, sunt fericită. Ioan Viorel Cojan mi-a dat al doilea start, cel de simț artistic, m-a învățat să mi-l descopăr pe al meu, să mi-l dezvolt! Așa mi-am creat propriul stil. Am pus suflet în tot ce am clădit acolo în acești ani și... am plecat cu bagajul ăsta. Aici am altă încărcătură, la un alt nivel, altă inspirație, e nou și mă bucur și mă descopăr pe mine altfel, diferit. Mai departe împart cu voi pentru că e bucuria mea, voi sunteți acasă. Aici încă totul e nou, iar eu trebuie să adun și să descopăr încă!! Aici nu mai bat străzile stăpână pe mine, nu mai cunosc locurile, oamenii, asta se câștigă în timp. Cum era când făceam doi pași și salutam pe unul din voi? Mulțumesc colegilor, oamenilor cu care am lucrat sau am împărțit păreri. Mulțumesc celor care m-au susținut! Eu nu apăs, nu apăs decât dacă simt!! Vă îmbrățișez!!"
- a transmis Mia NAZARIE

(de la min. 1:36 se transmite mesajul Miei Nazarie)

imagini foto si concept grafic:
MIA NAZARIE

Vitraliu în alb şi negru

Ea atinge cu tâmpla fereastra şi pletele ei lungi absorb umezeala. Priveşte în

vale, la un tablou gotic. Sub palele ceţoase ale lunii, un bărbat înalt trece în fugă.

Poartă haine lungi și rugoase, iar deasupra-i pluteşte un vultur cu umerii albi.

Umbre de liane trec peste chipul franciscan aşa cum ar trece

valurile înspumate ale mării peste nisipul fierbinte şi neluminat.

Chipul fetei din adânc strălucește! Pentru ea copacii se înalţă şi se lipesc

cuminţi şi foarte trişti de fereastră.

Întunericul se despleteşte în raze. În locul călugărului se poate

vedea silueta subţire a unui felinar. În grădină, sub lumina fânarului, păstăile

stejarului sunt negre. Din aripa de răsărit a castelului se revarsă o arie. La pian,

Hélène Grimaud. Vrăjiţi se apropie lupii cei albi. 

Violeta SAVU

Dionis Puşcuţă, Ioan Viorel Cojan, Violeta Savu
fotografie de Geanina Ivu

No Borders - Marius Crăiţă Mândră

PIXELII IDENTITĂȚII NOASTRE

(expoziţie de pictură Marius Crăiţă-Mândră, prezentare de Silviu Pădurariu)

Pe drumul nostru utopic către un model ideal de Om am ajuns la marginea umanismului. Am renunțat ușor ușor la mișcările sufletului, am renunțat la detaliile chipului, am pierdut cu totul imaginea și necesitatea identității noastre însămânțate într-o antichitate a literei și a misterului. Limba a devenit un simplu cod numeric auto-generabil. Mintea a fost transferată în structura mașinilor cu inteligență artificială. Sufletul a fost transferat în cultura psihicului. Trupul e doar o extensie a unui Computer mondial la care suntem cu toții conectați ca într-o rețea a unei noi naturi. Identitatea a fost transferată în lumea virtuală a Avatarului. Natura e materia primă a acestor construcții. Zeii sunt simple mărci și etichete. Am consumat o planetă, o cultură și un cosmos dintr-o curiozitate iluzorie asupra nopții și irațiunii. Vechea identitate și-a pierdut lumina și incandescența. Trăim pixelat, gândim virtual, ne manifestăm mecanic. Sub aceste auspicii necunoscute și netestate ale căror efecte incă nu le putem bănui, am ales un nou drum post-umanist, post-identitar, post-idealist. La această margine angoasantă și anxioasă învățăm să recitim, să reprivim, să regândim o existență care nu ne mai aparține. Noua natură e pixelată, noul chip e ascuns, noua imagine e digitizată. Învățăm să trăim din nou în această lume nouă, artificială.
În sfârșit, suntem creatorii propriei lumi și a propriilor universuri. Rămâne de văzut dacă propria noastra Creație ne va depăși și ne va cuceri așa cum noi am depășit și am cucerit pe vechiul și anticul nostru Creator. Așa cum Bacăul vechi a reușit să adune o comunitate distinctă și valoroasă de artiști plastici, noul Bacău se pregătește, se pare, pentru o nouă comunitate distinctă și valoroasă de artiști vizuali contemporani de factură nouă. Această pictură se manifestă deja prin seria de față. Asistăm la un exercitiu de auto-analiză și auto-recuperare, atât a identității unui singur artist, cât și a identității unei comunități care încearcă să-și definească limbajul vizual. © unrestbucharest.com,
Silviu Pădurariu

PICTURI DIN SERIA NO BORDERS

 

 

 Imagini de la vernisajul expoziţiei No Borders

Fotografii de Mihnea Baran 

 

Artistul Marius Crăiţă Mândră

 

Înregistrări video de la vernisajul expoziţiei

Ziduri pe ziduri

Pe 25 septembrie, la Galeria „Nouă” de la sediul UAP Bacău, tânărul plastician Bogdan Antochi a deschis o expoziție de pictură, intitulată sugestiv „Ziduri”. Un titlu percutant, care pe unii i-a trimis cu gândul la Zidul Berlinului, dar poate cea mai frumoasă comparație a realizat-o maestrul Ilie Boca, amintindu-ne de legenda meșterului Manole, cel care a „zidit-o pe Ana”. Totuși, expoziția lui Bogdan Antochi nu este despre Zidul Berlinului, ci după cum însuși artistul a mărturisit, este rezultatul muncii sale de documentare asupra „unor clădiri de patrimoniu, aflate în stare de degradare”. Cu toate că lucrările lui Bogdan Antochi ilustrează ziduri în stări de descompunere, prin culorile lor calde, picturile nu transmit sentimente deprimante, ci dimpotrivă, creează un ambient intim, plăcut și liniștitor.

Vorbeam despre comparațiile ineluctabile între zidurile picturale ale lui Bogdan Antochi și unele ce au devenit iconice în istoria omenirii sau în istoria artelor. Picturile lui Bogdan Antochi se potrivesc de minune cu câteva piese ale formației Pink Floyd, de pe albumul „The wall” (1979), album pentru care Roger Waters și-a dorit să fie făcut și un film, dorință care i-a fost împlinită de regizorul Alan Parker. În mod surprinzător, între picturile lui Bogdan Antochi (n. 1989) și filmul „Pink Floyd The Wall” (1982) există niște afinități. Filmul lui Alan Parker este cenușiu și are câteva accente de culoare, roșului acordându-i-se o mare importanță. Zidurile lui Bogdan Antochi sunt lucrate în griuri cu accente intense de roșu-cărămiziu. Însă roșul din filmul lui Alan Parker este agresiv, simbolizează sângele a cărui curgere a fost provocată prin crime și alte tipuri de violență, roșul lui Antochi ar putea fi un simbol al sacrificiului, neîndoielnic sentimentul pe care i-l transmite privitorului este cel de tihnă. Așadar, în filmul lui Alan Parker roșul reprezintă teama, la Bogdan Antochi, roșul este liniște, pace, dragoste. Într-o secvență din film, la un moment dat drapelul statului britanic se ridică pe o înaltă cruce gri, prin animația realizată de Gerald Scarfe, treptat din steag rămâne doar crucea roșie, iar roșul începe să se întindă pe toată suprafața crucii-suport. Într-o lucrare, tânărul nostru plastician reprezintă un contur creat într-un zid de cărămizi, este vorba de o cruce mare pictată în... griuri. Dar griul din pelicula cinematografică, atât cel din imaginea crucii evocate, cât și în tot restul filmului, este palid și simbolizează adesea alienarea omului contemporan. Forțând o expresie, aș putea spune că la Bogdan Antochi nici chiar griul nu este cenușiu, de altfel la el griurile sunt calde sau argintii, iar simbolistica este legată de sentimentul trecerii timpului, de dispariție, dar o dispariție aproape mută, discretă. Spuneam că zidurile lui Bogdan Antochi s-ar potrivi cu câteva dintre piesele de pe discul „The wall”, făcând însă această afirmație, nu m-am referit nicio clipă la firul narativ (subliniez faptul că filmul respectă povestea redată în albumul muzical). Deși „zidurile” lui Bogdan Antochi spun propria lor poveste, ele nu sunt narative. Sunt frumoase realizări plastice, compoziții armonioase. Privind aceste picturi, în același timp eu am auzit și muzica lor, care era una foarte apropiată de sonoritățile unor piese cum ar fi „Outside the wall”. Piesa începe puțin înainte de sfârșitul filmului, se prelungește pe generic, iar muzica se asociază cu imaginile în care un grup de copii, de etnii diferite, strâng cărămizile împrăștiate pe un teren, după ce oamenii mari au dărâmat, prin explozii, un zid. Așadar cei mici vor pune fiecare câte o cărămidă pentru a construi o lume nouă. Bogdan Antochi reconstruiește și el o lume. Iar versurile din „Outside the wall” vorbesc într-un fel și despre demersul său în atât de frumoasa lume a artei: „All alone, or in two's,/ The ones who really love you/ Walk up and down outside the wall.// Some hand in hand/ And some gathered together in bands./ The bleeding hearts and artists/ Make their stand.// And when they've given you their all/ Some stagger and fall, after all it's not easy/ Banging your heart against some mad bugger's wall.// Isn't this where....”

Bogdan Antochi își demonstrează talentul și tenacitatea în această expoziție (deja a treia personală a sa), fiind unul dintre tinerii foarte promițători în arta plastică. Un tânăr capabil nu doar să iasă el însuși „în afara zidului”, ci să și lanseze invitații la eliberare din orice îngrădire fizică sau spirituală.

(Notă: articol publicat în Revista „Ateneu”, octombrie, 2015. Mai nou, Revista Ateneu dispune de doua pagini si pe reteaua facebook: Revista de Cultură "Ateneu" şi Colocviile Revistei Ateneu)

Draga mea, de dincolo, prietenă

            în amintirea pictoriței Viorica Zaharia

Draga mea prietenă, te-am revăzut

în visul întâi. Spun întâi deşi nu

a mai fost un altul, dar un vis de

acesta nu rămâne fără urmări.

În primul vis, răsfoiam un album

de cărţi poştale. Peste umăr

mai privea cineva fără chip.

L-am auzit întrebându-mă cine

a pictat tabloul din reproducerea

pe care abia apucasem să o ating.

Dintr-un reflex, de care acum mă

ruşinez, întâi m-am uitat în colţul

din dreapta, după semnătură. Apoi

am privit imaginile. În faţă era

o bancă din lemn pe care şedeam

noi două, una lângă alta.

La ultima noastră întâlnire, am stat pe

băncuţă, în parcul din faţa blocului tău.

N-am îndrăznit să ridicăm ochii spre

fereastra întunecată a apartamentului

pe care l-ai părăsit, lăsându-ţi acolo

singurătatea învelită în picturile tale,

cu aripi de fluturi, cu jocuri de copii,

cu armonii abstracte, cu zâmbetele

ale căror melancolii le adăposteai.

În stânga, erau doi arbuşti orna

mentali, cu flori galbene. După două

săptămâni, întregul oraş strălucea din

lumina aceleaşi flori. Într-o zi de Înviere,

stăteam într-un hamac cu cealaltă

cea mai bună prietenă a ta, de vârstă mai

tânără. Vorbeam despre tine şi mi-am

arătat mirarea pentru că în grădina ei

au apărut cei doi copăcei din visul meu.

Ea te visase mult, mult. Eu, o singură dată.

În planul îndepărtat erau multe buchete

cu flori de câmp, în toate culorile. Ți-am

spus că le-am adus de la munte, pentru

tine. Veselă, foarte veselă, aşa cum toţi

prietenii te ştiau a fi, mi-ai dăruit cei doi

arbuşti. Nici nu am ştiut cum se numeşte

această plantă până în ziua de azi. Când

am citit un poem al lui Ștefan Manasia.

„Armada galbenă”.

Forsythia (sau forsiţia pe româneşte)

preferă solurile uşoare. Uşor să îţi fie

cerul în care ai acum rădăcini, Viorica!

Această specie rezistă la secetă şi

ger. Specie rară fiind, cât de mult

urai frigul! Forsythia x intermedia

se adaptează bine în marile oraşe,

suportând poluarea. Dar tratamentele

dure cu cito? Citesc mai departe...

Preferă locurile însorite. Da, da,

împreună cât am mai căutat soarele!

Câte ierni ne-am plâns una alteia

de scăderea luminii! La căldură,

planta este „forţată” să înflorească!

Aprindeţi, prieteni dragi, candele,

dragei noastre să-i fie uşoară trecerea

spre înflorire! „Forsithya se tunde

imediat după înflorire.” Forsithya se

tunde imediat după înflorire... După

înflorire, vom aranja totul cum era

înainte... După înflorire, noi, prieteni

ai tăi, îţi promitem, noi nu vom folosi

nimic ascuţit. Fără decupaje, doar

flori, flori galbene împrăştiate

peste tot, un covor imens de flori

galbene. 

Forsiţia se mai numeşte în popor

Ploaie de aur. 
                                        
                      Violeta Savu      

Notă: Poezia prefațează albumul retrospectiv Viorica Zaharia. De asemenea, a mai fost publicată în Revista Vitraliu și face parte din volumul de poeme Franjuri (Ed. Tracus Arte, 2016)

Un roman al sunetelor

„Oferind un descriptiv de exceptie, romanul Doinei Rusti este mai degraba un poem. Un poem, as adauga, al Bucurestiului dintotdeauna si totodata al urbei nascute din cuvinte, din povesti, din legende si mitologii. Aceasta metamorfoza scriptica, petrecindu-se citeodata chiar sub ochii nostri, de cititori, reprezinta si partea cea mai originala a romanului, exprimind frecvent predilectia prozatoarei pentru un fantastic al sonoritatilor si al rezonantelor, al sunetelor care prind viata si care isi impun propria lor magie.” (Dan Cristea, în „Luceafărul de dimineață”) 

„O poveste în care miresmele de mosc sau de săpunuri orientale întâlnesc miasmele ciumaților și duhorile mahalalei, în care luxul protipendadei fanariote se hrănește din mizeria robilor, totul sub semnul amăgirii, care plutește, ca un avertisment funest (...)” (Adrian Jicu, în revista „Ateneu”)

„Manuscrisul fanariot e un roman imbelsugat, onctuos si subtil condimentat, conceput in straturi, ca o placinta greceasca (...)” (Radu Ciobanu, în „Actualitatea literară”)

„Manuscrisul fanariot e un roman luxuriant, cu numeroase personaje, cu o actiune extrem de densa, in planuri intrepatrunse. Fresca sociala si de epoca (...)” (Luminița Corneanu, în Revista „România literară”)
 
Încă nu citisem opiniile reputatului critic Dan Cristea, atunci când am ales titlul pentru acest articol în care nu vreau decât să mărturisesc câteva impresii de lectură. Da, sunt de acord cu toate opiniile de mai sus și cu altele laudative pe care nu le mai citez aici, Manuscrisul fanariot e un "roman fabulos" (A. Jicu, rev. "Ateneu"). De la început m-au fascinat şi pe mine aromele sale, am simţit aproape la propriu mirosul parfumului său, mai mult decât mi s-a întâmplat, de exemplu, la lectura acelui roman celebru "Parfumul" (Patrick Suskind) [fac o paranteză pentru a spune că mi-a plăcut mult şi acela, dar întâmplarea care frapează/şochează acolo am mai întâlnit-o, cu unele diferenţe, într-o scurtă povestire "Ulei de câine", de Ambroce Bierce (1842 – 1914)]. Dar să ne întoarcem la Manuscrisul fanariot... aşadar, i-am simţit parfumul, mai mult chiar decât în acel roman care elogiază această forţă misterioasă.
Mă izbesc de câteva probleme atunci când citesc volume de proză, nu-i de-ajuns faptul că le citesc cu destulă dificultate, mă-ntorc să recitesc câte o pagină şi de 2-3 ori.., dar nici nu le pot citi dacă nu găsesc o legătură intimă cu naraţiunea, o "cheie" a mea de lectură, ce nu ţine de teorii literare. Nu mi-a luat mult să găsesc această legătură cu Manuscrisul fanariot, dar nu a constat în miresmele lui, e-adevărat, îmbietoare, ci... în sunete. Pentru că Doina Ruşti face o inversare de asocieri: la sunete asociază imagini. Sunetele, oricât de stranii, sunt definite prin alte sunete ce ne sunt mai familiare, vocile au o anume muzicalitate, armonioasă, sau dimpotrivă... stridentă, enigmatică sau... bizară, seducătoare sau... înspăimântătoare. Vocile sunt comparate cu: "sunetul unei site de fasole - sâsâit şi pietros", o altă voce pare "transformată într-un şir nesfârşit de furnici", "cuvintele ca nişte pene de sticlă transformară oraşul în harfă". "Melodia avea un ritm spornic, de nuci mutate din coş în coş."
"Vocea îi ieşea rugoasă, dar amplă, ca dintr-o tobă pe care cineva a călcat-o în picioare, ca apoi să se strecoare în ea un pai umezit, prin care ieşea cu durere glasul captiv şi contorsionat prin cotloanele bietei tobe scâlciate." "duşumeaua scotea sunete la cea mai mică atingere, ca şi cum ar fi fost aşezată pe cutia de rezonanţă a unei viori. Dacă scăpa pe jos câţiva sâmburi de mere, ecoul lor se depărta timp de secunde, ca zgomotul unor mărgele căzute pe marmură."
Am recunoscut că sunt un cititor foarte dificil de proză, în care sap mereu şi după ceva poezie. Propoziţii, fraze întregi din Manuscrisul fanariot mi-au alimentat setea pentru poematic...:

"Mâneca de tafta flutura ca o aripă proaspăt frântă"
"Între ei se topi lumina unei lămpi sparte"
"Seara se lăsa greu, iar în luminişul ei trăsurile păreau înmuiate în apă de lună."

şi peste tot... Sunetele, vibraţiile intense ale... cuvintelor:
"Orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sunt unele ca nişte păianjeni. Nu sunt făcute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omeneşti. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gândurile. Auzi un cuvânt şi-l uiţi imediat, fără să ai habar că din vibraţiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pânze de atac, pândind să apară o emoţie încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte, o bobiţă în care dorm speranţele unui suflet."

Am subliniat o fărâmă de poezia acestei cărţi, cititorii ei se vor bucura şi mai mult regăsind-o în firul unei zbuciumate poveşti de iubire. Dar cartea se face plăcută şi prin doza de umor fin (este savuroasă acea teoretizare "estetică" a celei mai populare înjurături româneşti)
Manuscrisul fanariot - un roman fascinant, excepţional construit. Un roman puternic şi asta pentru că autoarea, Doina Ruşti, a mizat pe puterea... Cuvântului.

Doina Ruşti, pentru romanul "Manuscrisul fanariot", a primit în octombrie 2015, Premiul pentru proză al Revistei Ateneu.