Două abordări fotografice

    Pe simezele Galeriei „Nouă” din Bacău, pe data de 20 februarie 2015, s-a deschis o expoziţie de fotografie. Au expus lucrări Constantin Broşu, fotograf aflat în plină ascensiune, care deja se poate mândri cu câteva expoziţii personale şi tânăra plasticiană Maria Vlad, elevă la Colegiul de Artă „George Apostu”, ea are la activ şapte expoziţii personale de pictură şi de această dată, pentru prima oară, se prezintă în faţa publicului cu fotografie.

   Constantin Broşu a fotografiat, după cum el însuşi a declarat, într-un sat „uitat de lume” de prin Vaslui, la o nuntă tradiţională, o fanfară, focalizându-se pe portretele muzicanţilor. Abordările lui sunt alb-negru, în contrast evident cu stridenţa, pe care privitorul o bănuieşte, a sunetelor emise de numeroasele instrumente de suflat şi percuţie.

   Cu ocazia unei Cupe Europene de Juniori de Tir cu Arcul, Maria Vlad fiind campioană naţională la acest sport, paşii au purtat-o prin... Ljubljana, în Slovenia. Acolo ea a fost fascinată de un cartier cu un farmec aparte, cu străzi bogate în graffiti. Aşa se face că a prins pe peliculă, imagini în care culorile sunt explozive. Însă tuşele negre consistente ce apar în graffiti, imaginile tenebroase şi singurătatea care pare a pluti pe aceste străzi induc un sentiment al stranietăţii. În prezentarea vernisajului, artistul fotograf Ioan Viorel Cojan a atras atenţia că în fotografiile Mariei Vlad întâlnim misterul, subliniat de "simbolul romantic citadin" al bicicletei. Totodată, el a remarcat că în fotografiile făcute la Ljubliana există cel mult un singur personaj. „Pentru mine, este clar, în fotografiile lui Constantin Broşu vedem orchestraţia dar muzica o simţim în fotografiile de artă stradală ale Mariei Vlad.” a conchis Viorel Cojan.

   La vernisaj a fost prezent un public numeros care a apreciat deopotriva cele două abordări antitetice. Într-un fel sau altul, fiecare dintre cei doi fotografi a prezentat un jurnal foto al unei incursiuni într-o lume străină sieşi. Constantin Broşu a fost impresionat de o tradiţie românească, pe cale de dispariţie, pe care a avut ocazia s-o arhiveze în imagini fruste. Fotografiile Mariei Vlad sunt de un realism magic, impresionează cu magnetismul lor, stârnind curiozitatea de a le descifra şi, totodată, îndeamnă la visare.  (Violeta Savu)

Maria Vlad photography

Maria Vlad photography

Maria Vlad photography

Maria Vlad photography

Maria Vlad photography

Maria Vlad photography

Maria Vlad photography

Constantin Broşu photography

Constantin Broşu photography

Constantin Broşu photography

Constantin Broşu photography

O mătură, un spirit

     „Măturarea inutilă a drumului” de care s-a ocupat însuşi Marele Jetsun Milarepa este numită (într-o prefaţă) „îndeletnicire deloc spirituală”.

      În urmă cu câţiva ani, Asociaţia de locatari angajase un muncitor pentru curăţenia de pe casa scării, a aleilor dintre blocuri şi a micii curţi interioare.

      Era un bărbat scurt, îndesat, avea mâinile mici cu degete groase. Se îmbrăca în haine din postav aspru. Vorbea rar şi de fapt doar răspundea. Poate nu l-aş fi privit cu atenţie dar într-o zi mama mi-a zis despre el că este gospodar şi face curăţenie mai bine decât o femeie.

      Dimineţile apărea sub ferestre cu un măturoi pe care-l meşteşugise singur din vreascuri cu muguri. Mă trezeam în zgomotul pe care-l făcea, calm şi armonic.

     Atunci când o persoană traversa curtea interioară, se oprea din îndeletnicirea lui. Dacă în caldarâm se mai păstra un ecou vag de tocuri înalte, nu-şi relua lucrul deîndată. Stătea nemişcat pentru câteva momente, privind lung aerul prin care trecuse o siluetă feminină. Apoi căuta pieziş răsăritul de soare.

     Era modest şi se lipea de perete când ne întâlneam pe casa scării. Într-o zi a dispărut de parcă nici nu ar fi existat.

      Locul lui a fost luat de o femeie cu năframă, sprinţară, vorbăreaţă, suficient de harnică.

      Ea nu are un măturoi cu muguri şi dimineţile, inutil, îşi lipeşte urechea de uşile vecinilor.

    Curăţă cu sârg scările şi asfaltul din spatele blocului dar habar nu are că înaintea ei, cineva aducea cu o mătură lipsită de viaţă, un foşnet odihnitor ca un cântec de leagăn.  
   
     Într-un ochi de lumină, o văd pe mama stând pe o băncuţă şi vorbind cu acel bărbat. Despre spirit.

(prozopoem publicat în Revista Ateneu, iulie-august 2014)

Will Kurtz

Viorica Zaharia şi infinitul copilăriei

Acest articol l-am scris pe la începutul anului 2009. Era postat pe blogul viosavu.ablog care mi-a fost desfiinţat. Am crezut că l-am pierdut definitiv, mai ales că nu îl publicasem decât pe blog. L-am regăsit în email.
Îl postez aici chiar dacă are multe stângăcii de natură stilistică, o fac întru amintirea Vioricăi, pictoriţa cu ochi mari de copil, prietenă minunată!... Mi-e tare dor de Viorica!
VIORICA ZAHARIA  (28 octombrie 1955 - 7 februarie 2015)

    Expoziţia pictoriţei Viorica Zaharia, organizată la Galeria Nouă din Bacău, 31 mai 2008. Acea expoziţie o păstrez vie în memorie. Văd şi acum cu ochii minţii câteva tablouri: cel în care nuditatea copiilor este cât se poate de firească. Copiii sunt purtaţi de către un animal fabulos, albastru, într-o lume feerică, a visului, a fanteziei, într-o lume de basm. Cei doi copii, un băiat şi o fetiţă au sub ocrotire o maimuţică. De fapt fetiţa „ţine pe braţe” maimuţica, iar băiatul stă lipit de spatele fetiţei pe care o protejează. La fetiţă se poate citi deja spiritul matern, baiatul are ceva din siguranţa masculină. 

Îmi amintesc relaxarea pisicii care picotea pe „cuverturi” moi, pufoase, calde, ademenind la un somn liniştit. Băieţelul cu capul rotund ca o minge, cu doi ochi de cărbune în care poţi admira uluirea de a descoperi universul înconjurător. E surprins într-un moment când pare satisfăcut de alegerea făcută între două opţiuni: maşinuţa era mai importantă decât ursuleţul cu cheiţă. 

   Îmi mai amintesc copilaşul acela sfios, drăgălaş de somnoros, îmbrăcat în pijamale roz, însoţit de o pisică îndrăzneaţă cu ochi oblici, sticloşi şi galbeni. Dar şi pisica verde privind ca într-o vitrină, la nedumerirea copilaşului. Păstrez vie în memorie căsuţa, la care Viorica Zaharia a primit o scrisoare pe care scria cu litere de o stângăcie înduioşătoare, „La mulţi ani, mami!”. Iar în camera cu cărţi m-am văzut intrând, recitind cu aceeaşi plăcere minunatele poveşti ale copilăriei, admirând frumoasele ilustraţii ce nu trebuie să lipsească din cărţile pentru copii.
    Expoziţia s-a aflat sub semnul copilăriei cu trăsăturile fundamentale: jocul, tandreţea, gingăşia, candoarea şi visarea. Expoziţie luminoasă, caldă, solară, care a deschis o uşă spre universul copilăriei, acea Copilărie după care tânjim fiecare dintre noi oamenii mari, fie că recunoaştem sau nu. Artista a creat o atmosferă în care trecerea timpului este lipsită de vreo importanţă. Viorica Zaharia a realizat cu inteligenţă plastică un univers magic şi unitar-armonios, prin esenţializare şi geometrizare.
     Viorica Zaharia s-a bucurat de aprecieri desosebite iar la sfârşitul anului 2008 ea a fost unul din cei doi artişti plastici premiaţi de către Uniunea Artiştior Plastici din România – Filiala Bacău.
Notă importantă: Despre această expoziţie au scris articole pertinente Carmen Istrate Murariu , pe blogul ei pot fi admirate mai multe imagini Viorica Zaharia şi culorile copilăriei şi, în revista "Ateneu", iulie 2008, p. 18, criticul de teatru şi artă Carmen Mihalache - "Când nu mai suntem copii"
(daţi click pt accesarea directă a postărilor)

 

De la stânga la dreapta: Geanina Ivu, Bogdan Antochi, Elena Lupaşcu, Viorica Zaharia,
pe rândul de jos: Violeta Savu, foto de C-tin Broşu