Bodkin. Locul perfect unde să nu faci un podcast

Robyn Cara, Will Forte, Siobhán Cullen 

Primul sezon al serialului Bodkin (2024; coproducție SUA-Irlanda) mi-a captat atenția, din următoarele motive: mi-a propus o lume misterioasă (cultura populară irlandeză), a avut suspans și întorsături de situații, dialoguri și monologuri reușite, confruntare între tradiție și modernitate, actori devotați, umor (mult umor negru; satiră și parodie), peisaje minunate (s-a filmat în West Cork și Dublin), montaj bun. Regia și scenariul au destule minusuri, însă filmul e ridicat de o cinematografie bună, realizată de doi directori de imagine experimentați: Cathal Watters și Piers McGrail.  

Dacă ești un spectator român, s-ar putea să-ți câștige simpatia un personaj secundar: Sean (interpretat convingător de Chris Walley) poartă tricoul naționalei de fotbal, ascultă Paraziții și exclamă cu mândrie: „Eu sunt din România!”. Sean este un tânăr taximetrist din micuțul și izolatul sat irlandez Bodkin (localitate fictivă), convins că a fost adoptat din România. El este angajat pe post de șofer de o echipă formată din trei detectivi amatori: Gilbert Power, un podcaster american, care încearcă să-și salveze cariera, căsnicia și situația financiară, totodată e în căutarea originilor sale irlandeze (sociabil, sensibil, un bărbat vesel la suprafață, trist în interior; interpretare nuanțată realizată de Will Forte), asistenta lui, tânăra Emmy Sizergh (ambițioasă, un pic snoabă, moralistă și imprudentă, dar perspicace și abilă; interpretată corect de Robyn Cara) și jurnalista de investigație Dove Maloney, reporter de succes la ziarul The Guardian, dar în urma unei greșeli comise într-o anchetă, sancționată de editorul ei prin încredințarea unei misiuni în îndepărtatul și izolatul sat Bodkin (Dove este o tânără inteligentă, autoritară, impertinentă, temerară, conflictuală și autodistructivă; personajul e bine conturat de actrița Siobhán Cullen). Cei trei fac echipă pentru a cerceta un caz din trecut: în urmă cu 25 de ani, în 1998, trei oameni au dispărut în mod misterios din Bodkin, în noaptea de Samhain (sărbătoare păgână, de origine celtică, marcând sfârșitul sezonului de recoltare și începutul iernii). Dove, Gilbert și Emmy tratează în mod diferit cazul, uneori având intuiții bune, alteori urmând piste greșite. Adesea se contrazic, treptat ajung la unison, învață unul de la celălalt (fie din reușite, fie din eșecuri), împreună reușesc să se apropie de adevăr, în situații critice dovedesc solidaritate.

Cum era de așteptat, disparițiile din trecut au multe în comun cu prezentul. Suspectul principal al lui Dove (ea erijându-se lider al trio-ului) devine în scurt timp Seamus (un tip dubios, cu un trecut întunecat de contrabandist, încă din 1998, se ascundea în Bodkin sub o identitate falsă, iar una dintre cele trei persoane dispărute era Fiona, iubita lui; Seamus este excelent interpretat de

Will Forte și David Wilmot

David Wilmot, un actor titrat, care din poziția unui rol secundar, pare a conduce întreg spectacolul). Gilbert dorește să facă un true crime podcast despre misterioasa dispariție din trecut. Idealist, el consideră suficient să te comporți din primele clipe prietenos cu oamenii, iar ei vor răspunde sincer la cele mai indiscrete întrebări. Poate cu amabilitatea în exces, ar fi obținut rezultate acolo de unde venea (din California), dar irlandezii din Bodkin sunt mizantropi, superstițioși, suspicioși, țâfnoși, închid ușa în nas unui necunoscut înainte de a răspunde la „bună-ziua”. Paradoxal, dar nu gratuit, față de Gilbert e binevoitor Seamus, care poate fi plin de venin în relațiile cu alte persoane.

Dacă filmul ar fi urmat intriga polițistă, concentrându-se mai mult asupra psihologiei personajelor (fiecare personaj important are câte un secret întunecat), dezvoltând în plus dramatismul (relațiile de prietenie, de iubire și de familie), ar fi câștigat în coerență. Din păcate, defectul major al miniseriei ține de compozit. Filmul adună: agenți de la Interpol infiltrați în sat, trafic ilegal de anghile, reminiscențe ale conflictului IRA, pseudo-călugărițe (sectante new-age), hipioți, ferme de servere, excroci mărunți, idile superficiale etc. Amalgamul se explică prin faptul că primul sezon al serialului (sau al miniseriei, deocamdată sezonul al doilea nu este confirmat) are mulți regizori (Bronwen Hughes, Nash Edgerton, Johnny Allan, Paddy Breathnach) și mulți scenariști (Jez Scharf, Oneika Barrett, Paddy Campbell, Mike O’Leary, Alex Metcalf, Megan Mostyn-Brown, Ursula Rani Sarma; ponderea o deține Jez Scharf, el ocupându-se și de producție).

Bodkin putea fi un film mai bun, fiind interesant conceptul de a dezvolta o intrigă polițistă concomitent cu realizarea unui podcast. Castingul bun, chimia dintre personaje, momentele de suspans, superbele peisaje de coastă sunt calități ale filmului. Din păcate, ultimele două din cele șapte episoade dezamăgesc, sunt absurde și plictisitoare. Totuși, spectatorul rămâne ceva timp în inimă cu vocea din off a lui Gilbert, cu care începe și se încheie aproape fiecare episod. Printre platitudini, se strecoară câteva idei profunde: „Se pare că moartea e tot atât de complicată ca viața. Cu răsturnări de situație, surprize și explicații. Uneori crezi că ai găsit răspunsurile. Dar n-ai găsit altceva decât alte întrebări”; „Cândva vedeam adevărul ca pe o singură lumină uriașă. Dar în Bodkin am învățat că adevărul e ca lumina trecută printr-o prismă. Mai multe culori și perspective, un mister încâlcit”. Pentru că fraza sa sună frumos, îi ierți personajului confuzia dintre adevăr și realitate – adevărul este unic, realitatea poate avea multiple fațete.  

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 662 al Revistei „Ateneu”, Octombrie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul https://revista-ateneu.ro/)

Halatul de casă

      Stăteam pe un fel de divan. Nu era vechi, tapiseria nu era roasă de timp, nici de unghii. Culoarea lui, un maron uscat de toamnă, se potrivea bine în odaia ce se schimbase parcă într-o vizuină. Orele erau nemăsurate. O lumină cădea peste noi, ca o cortină din catifea grea. În vecinătatea divanului se zărea un sipet din lemn.

     Nu ştiu prin ce tehnică misterioasă, din sipet a ajuns în mâna mea un halat de casă din pluş wellsoft, cu motive florale.

     Și  nu știu de ce am apucat mânerele unui foarfece şi am decupat tivul. Am ciopârţit capotul, mâna mea îl transformase într-o cârpă.

     Din disperare, încercam să îmi justific gestul : „O haină purtată în casă trebuie să fie mai scurtă, să nu te împiedici în ea...”

     Şi a apărut mama... nu i-am auzit paşii moi, ca şi cum ar fi fost încălţată doar cu şosete din bumbac finet. Nu ştiam unde şi cum să ascund cordonul ieșit dintre braţele foarfecelui clănţănitor. Îmi doream s-ajung într-o secundă la o croitorie unde să fie cusut un tiv nou.

     Mama spunea cu glas stins, cu vocea tânguită: „Dar mie îmi place capotul să fie lung, să mă înfăşor în el, să îmi ţină cald...”

(prozopoem de Violeta Savu, din vol. „Franjuri”, Ed. Tracus Arte, 2016)

Un rebel senzitiv

Dacă îmi va recomanda cineva o poezie atașându-i atributul „delicată”, cu siguranță asta ar fi, mai degrabă, o anti-reclamă făcută autorului ei. De aceea, în prezentarea cărții Mai mult decât atât (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2024), țin să vă spun de la bun început că nu veți găsi în ea poezii delicate, ci unele fruste, persiflante și autopersiflante, parodice, satirice, autorul ei manifestând o luciditate tăioasă. De altfel, Val Mănescu este un poet aparte, cu un stil inconfundabil, ceea ce remarcă și eseistul Gheorghe Iorga pe coperta a patra: „Val Mănescu resetează manierele poetice de azi, cele convenabile particularităților sale artistice, și convertește lirismul personalizat într-un lirism tranzitiv, păstrând, uneori, avatarurile eului biografic... de la o carte la alta, poetul e mai mereu surprinzător, inventând teme și motive neașteptate și susținându-și imaginarul liric și convențiile estetice prin exprimări lingvistice purtând matca și marca «Val Mănescu»”.

   Dincolo de sarcasmul adesea afișat, poezia lui Val Mănescu ascunde multă trăire, revoltă împotriva nedreptății și chiar compasiune pentru suferința observată în jur. O altă caracteristică emblematică a acestui poet este disimularea; în consecință, trauma o camuflează în ironie și autoironie: „val ce nume închipuit mai e și ăsta / cum să scrii doar trei litere Amărâte / în catalogul celor neVii cum să nu hohotească clasa / când te cheamă Învățătorul suprem la tablă / dacă încă respiri teatral într-un mediu optim / pentru atingerea Obiectivelor prestabilite / și a parametrilor de performanță // acum e atât de târziu încât / începe / să fie prea Devreme”. Din loc în loc, izbucnesc mărturisiri despre sentimente copleșitoare de teamă, disperare, angoasă („mâinele ăla de care vorbeam altă dată/ [...] cine știe dacă mai vine”; „moare de tristețe o pasăre care uită să cânte”; „sunt doar o pată inutilă de sânge”), transmise într-un așa crescendo încât efectul nu este monotonia tipic bacoviană, ci empatia efervescentă. Cum nu vrea să renunțe la convențiile jocului, poetul a optat pe parcursul întregii cărți la un sincretism între mesajul liric și forma grafică a textelor, poeziile fiind tehnoredactate cu fonturi și caractere diferite. Nu se obțin însă caligrame à la Apollinaire; ceea ce creează Val Mănescu este un desen al propriului interior, cu stări ce alternează, de la unele foarte agitate, până la liniștire, care e de fiecare dată doar aparentă.

   Poezia lui Val Mănescu, chiar și atunci când are iz romantic, întrupează dualități cum ar fi: satiric/boem, efemer/statornic, memorie/uitare, intransigență/tandrețe, apropiere/îndepărtare, viață/moarte etc. Val Mănescu este un introvertit insolent, un rebel senzitiv, un sceptic idealist, un emfatic nonșalant. Nu cred că l-ar deranja aceste simetrii oximoronice pe cel care într-unul dintre numeroasele texte-autoportrete spune: „bine ca să fiu mai puțin emfatic înainte de urcarea la cer / șterg amprentele de pe rezerva ta de oxigen / la replica moartea vine oricum în extaz / din ultimul act al viitorului tău / iubirea funcționează într-o Epocă / în care regula E să nu-ți fie bine”. Cum nu cred că a fost doar autoironic atunci când la Mai mult decât atât a pus subtitlul „Volum cu poeme uneori bizare”, căci asociațiile abundente antinomice ar putea părea unui cititor comod... bizare.

   Sunt în această carte și grațioase evocări ale iubirilor din trecut, amintirile fiind generate de imagini sau de paradoxul unei trăiri ciclice. Confruntările dintre întâmplare și predestinare, dintre eros și thanatos, conștientizarea ireversibilității construiesc impresii de nostalgie (însă nimic edulcorat; chiar atunci când se alunecă în oniric, survine rapid, ca un duș rece, trezirea la realitatea crudă). Exemplific prin câteva fragmente din poemul Idilă juvenilă: „Te-am invitat să ne plimbăm în parc / Ca pe vremuri / Când erai invadatoarea nervului meu viu / zâmbeai fără milă uneltelor mele vechi iar eu / mă simțeam poet bolborosind / rugăciuni desenate pe scoarța copacilor / cu mâna stângă / momentul să ies din cartea pe care-o scriam / dacă din iubirea aceea nebună / se alegea praful și pulberea // [...] Îți țineam călcâiele în pumni / Pielea ta umpluse parcul de iasomie / semn că e o măsură în toate / Și-atunci ai spus / unu / pulsul circula prin arterele mele / peste viteza legală / inventând giumbușlucuri / dar / ce frig s-a făcut”.

   Cu fiecare carte Val Mănescu se reinventează, aduce ceva nou din încercările vieții, această carte făcând pereche cu cea anterioară – Totul e bine și nimic nu m-a durut (Bacău, Ed. Babel, 2023) –, ambele scrise în urma unor propriii experiențe-limită, transformate cathartic în poezie profundă. Poetul Robert Șerban punctează cu finețe că Val Mănescu reușește „o concentrare asupra dezastrului”. În fapt, Val Mănescu este și nu este același din volumele sale anterioare. Faptul că este recognoscibil este confirmat (și) de următoarele observații ale criticului Adrian Jicu, făcute într-o cronică la cartea Efectul Placebo (Babel, 2013), ce caracterizează și prezentul volum: – „Dincolo de bravadă (apanaj al inteligenței poetice), stau neliniștile unui suflet care trăiește spaima neantului. Două sunt sursele acestei neliniști: spectrul morții și imposibilitatea de a mai iubi. Conjugarea lor e letală și generatoare de poezie adevărată.” 

   În Mai mult decât atât, una dintre angoasele principale este boala incurabilă, implicit, teama de moarte, dar poetul anihilează maladivul, opunându-i strategic truculența. Astfel, poezia lui Val Mănescu nu are nimic afectat, nimic superficial; este tăioasă, inteligentă, în același timp, pe dedesubtul ei însumează destule tăceri, melancolii și efuziuni lirice.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 662 al Revistei ATENEU, octombrie, 2024
Revista se poate citi integral, în format pdf, aici, dând click: ATENEU, 662)

 Notă: Pe coperta I - Reproducere după lucrarea Princess (guașe pe carton, 38/52 cm), de Val Mănescu

Pictură sensibilă, lucidă și puternică

Silvia Tiperciuc - Autoportret

La recenta expoziție de pictură a Silviei Tiperciuc, deschisă pe 18 mai, la Muzeul de Artă Bacău, în cadrul manifestării „Noaptea Muzeelor”, 
artista a ilustrat în peisajele sale nu doar grădini scăldate în splendoare, pe care i le știam din personalele anteriore, ci și imagini din călătoriile făcute, înscrise profund în harta memoriei sale afective: orașul italian Florența, biserica San Giovanni degli Eremiti (aflată în cartierul antic Albergaria din orașul sicilian Palermo), Mănăstirea Sâmbăta de Sus, o bisericuță veche din lemn din localitatea Pârteștii de Sus (județul Suceava), cartierul Bucium din Iași, stațiunea montană Vatra Dornei, Mănăstirea Hîncu din Republica Moldova, Muntele Ceahlău. Impresionante sunt și portretele și autoportretele, cu linii simple, dar tari, precise, cu expresivități ce devoalează tipologii. Privindu-i, m-am simțit privită, și aș fi fost curioasă să-i întâlnesc pe: Oana, Laurențiu, Soția pictorului Ion Neagoe și, în mod deosebit, pe mama artistei, ai cărei ochi adânci scrutează înălțimi. Autoportretele sunt din etape diferite – seria poate fi receptată ca un experiment despre trecerea timpului.   

Silvia Tiperciuc - „Mama”

Paleta de culori a Silviei Tiperciuc este delicată și de obicei restrânsă, excepție făcând cele două picturi în care este ilustrată Vatra Dornei, unde artista a folosit aproape toate tonurile de verde pentru redarea copacilor, iar clădirile/casele, alipite la calcan, sunt redate într-o cromatică bogată și foarte intensă. Tentez să cred că în aceste două panorame intitulate „Vatra Dornei” se simte cel mai mult competența artistei de restaurator. Celelalte peisaje sunt mult mai diafane, au o anumită tandrețe, invitând la meditație.

Este evident că artista stăpânește cu asupra de măsură tainele picturii. Picturile sale demonstrează multă îndemânare, cunoașterea tehnicilor pentru captarea luminii și pentru redarea condițiilor meteorologice.

Arta Silvei Tiperciuc are ceva senzorial. O poezie în culori care liniștește sufletul privitorului. Paradoxal, asta nu exclude faptul că este o pictură lucidă și puternică.  

Silvia Tiperciuc - „Vatra Dornei”

(fragment din articolul publicat de Violeta Savu în numărul 658 al Revistei „Ateneu”,Iunie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul oficial al revistei https://revista-ateneu.ro/ )

Infracțiuni în lumea artei

            Există thrillere polițiste de un deosebit rafinament, în care acțiunea (fictivă sau inspirată din realitate) este plasată în lumea artei plastice. Majoritatea acestor filme au ca subiect furtul unei capodopere sau falsificarea uneia cu scopul de a o vinde drept autentică. S-au făcut filme notabile pe această temă, de la memorabila comedie romantică How to steal a million (1966), până la recentul, dar deja ignoratul thriller The burnt orange heresy (2020). Tema infracțiunilor comise în lumea artei a fost destul de vizitată în cinematografie, încât ar fi dificil pentru cineaști să găsească o nouă abordare. Cu toate acestea, primul sezon al unui serial lansat anul trecut – Codename: Annika – ne-a surprins în mod plăcut. Deși nu se feresc de anumite clișee, creatorii serialului (Aleksi Bardy și Mia Ylönen) aduc un suflu proaspăt, propunând un subiect prea puțin exploatat în cinematografie: spălarea de bani prin comerțul cu opere de artă. Regia este condusă cu mână sigură de Antti-Jussi Annila, iar cinematografia este semnată de Sari Aaltonen.

      Filmul convinge mai ales prin prestația actriței din rolul principal, Sannah Nedergård, care joacă, la cei 30 de ani ai săi, pentru prima dată un rol important într-un film. Ea o interpretează cu aplomb pe Emma Hake, o tânără polițistă ce încă nu-și finalizase instrucția când superiorii o trimit să cerceteze infracțiuni grave, petrecute în lumea afacerilor cu opere de artă. Annika Stormare este pseudonimul pe care ea și-l alege din motive subiective, ce se vor revela treptat, periclitând investigația și scoțând la suprafață traume grave din copilăria ei.

       Annika Stormare, folosindu-se de competențele sale de a depista falsuri în artă, va pătrunde în lumea magnatului Rasmus Ståhlgren (Ardalan Esmaili, un actor carismatic),

convingându-l să o angajeze în luxoasa lui galerie de artă. Rasmus era anchetat în secret de poliția finlandeză, deoarece anumite informații indicau cooperarea acestuia cu o puternică rețea mafiotă internațională. Odată intrată în lumea coruptă a artei, în jurul Emmei/Annikăi gravitează tot felul de personaje, unele pitorești, enigmatice, altele, abjecte, capabile de crimă: dealerul de artă Rasmus Ståhlgren, pomenit mai sus; colecționara de artă Béatrice Joly (Clarisse Lhoni-Botte); evaluatorul de artă Micke Rask (Jimmy Lindström), talentatul pictor Sherwan Kamil (Omid Khansari), gangsterul Denver Carpentier (Charles Martins), galeriștii de artă Agatha și Magnus Torstensson (Helena Bergström, respectiv, Thomas Hanzon). Sunt câteva figuri importante și printre cei ce lucrează de partea legii, dintre aceștia, Rina Olander (o excelentă Eva Melander) se va dovedi un personaj crucial. În viața personală a Emmei, doi oameni sunt foarte importanți: logodnicul ei, Sampo (Miro Lopperi e șarmant în rol de „aiurit”) și tatăl ei, Jouko Haka, suferind de demență (rol de compoziție executat impecabil de Carl-Kristian Rundman).

Hilma af Klint

 Impresia vizuală a filmului este ridicată de referințele importante din istoria artei nordice, mie personal oferindu-mi prilejul de a descoperi plasticieni pe care nu îi știam: Anna Cassel, Hugo Salmson, Helene Schjerfbeck. În episodul al treilea este introdus în intrigă un tablou al artistei Hilma af Klint (1862 – 1944). Am vrut să aflu mai multe despre ea și am găsit câteva articole disponibile pe internet. Marcată în copilărie de moartea tragică a surorii ei mai mici, artista suedeză Hilma af Klint se refugiază mai târziu în misticism, fondând împreună cu patru prietene de-ale ei chiar o societate secretă – la întrunirile lor, acestea studiau din cărțile sfinte, dar organizau și ședințe de... spiritism. Aceste experiențe au influențat arta Hilmei, spre exemplu, în seria Paintings for The Temple, ea introduce elemente astrale. Actualmente considerată o pionieră a artei abstracte, în timpul vieții, Hilma af Klint a expus doar peisaje, portrete și câteva desene pentru studiul științelor naturale. În testamentul ei, artista a stipulat ca lucrările ei abstracte să fie cunoscute publicului doar după 20 de ani de la moartea ei. Pentru cei care doresc să afle mai multe despre opera și viața artistei, pe youtube sunt disponibile mai multe documentare, recomand scurtmetrajul realizat de Paul Priestley.

       Revenind la film, precizez că primul sezon din Codename: Annika este alcătuit din șase episoade. Deocamdată, sezonul al doilea nu are confirmare oficială, fiind posibil ca serialul anunțat să rămână miniserie. Dar miniseria aceasta are consistență, mai ales prin evoluția psihologică a personajului principal Emma/Annika, interpretată nemaipomenit de actrița Sannah Nedergård, care își seduce spectatorii cu privirile ei intense, dicția impecabilă și o remarcabilă expresivitate a mimicii faciale. 

    Cine va urmări Codename: Annika poate va înțelege ceva în plus despre posibilitățile pozitive și negative ale comerțului cu opere de artă. Dacă o lucrare de artă se vinde cu o sumă exorbitantă, nu înseamnă că acea lucrare chiar este foarte valoroasă din punct de vedere artistic. Din păcate, în unele cazuri, activități nelegiuite nu pot fi excluse. Iar când o galerie va anunța cu surle și trâmbițe expunerea unor lucrări inedite ale unui pictor celebru, trecut în eternitate, mai ales dacă expoziția va fi cu licitație, simpatizanții Annikăi își vor aminti că există experți în „a crea o proveniență pentru un tablou fals”. „Proveniență” care poate fi creată chiar și pentru un tablou original, dar foarte probabil, intențiile curate vor lipsi cu desăvârșire.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 656 al Revistei „Ateneu”, Aprilie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe ateneu.info)

Casting pentru viață

Teatrul Municipal „Bacovia” și-a surprins publicul cu o nouă premieră: spectacolul „Audiția”, după piesa scriitorului rus Alexander Galin, în regia lui Octavian Jighirgiu, este o adevărată reușită. Jocul actorilor este nemaipomenit de bun, e un spectacol de echipă, în care în mod deosebit „personajul colectiv” a transmis starea aceea de bine pe care o caută în general spectatorii când se duc la Teatru. Regia lui Octavian Jighirgiu este remarcabilă prin fluență, prin asamblarea momentelor într-un tot unitar, prin lucrul excelent cu actorii și, nu în ultimul rând, printr-o excelentă înțelegere a textului dramatic.   
 Combinația de tragic și comic din „Audiția” a cucerit publicul, s-a râs la numeroase momente, aplaudându-se la scenă deschisă, dar lacrima neevaporată, rămasă în colțul ochiului, s-a datorat mai mult caracterului tragic. 

Acțiunea are loc într-un oraș mic rusesc, unde în jurul anului 2000, în sala unui cinematograf dezafectat, se adună șase femei (patru sunt mature; două, adolescente) revoltându-se că nu au fost acceptate la „audiție”. Au venit la audiție, după ce au citit într-un ziar că japonezii „angajează tinere femei talentate. Dansul și cântatul constituie un atu”. Ele solicită „angajatorului” un fel de pre-examinare pentru a intra în concurs.
Sigur că totul pare o farsă, începând de la faptul că femeile adulte par extrem de naive, neînțelegând că japonezii vor să angajeze viitoare strip-teaseuze, iar adolescentele, trecute printr-o nedorită „școală a vieții”, victime ale societății și ale familiei (vândute la propriu de o mătușă ticăloasă), par a fi singurele care înțeleg „dedesubtul” anunțului de angajare.
Pe măsură ce femeile își vor etala talentele, vor ieși la iveală dramele din viețile lor personale. Ele sunt victime fie ale infidelității soțului, fie ale violenței domestice, fie ale sărăciei, fie ale subestimării intelectualității de către un sistem corupt, cu tare totalitare. Blazate sau/și deprimate, ele vor totuși să evadeze din „închisorile” lor fără gratii, să se emancipeze, să demonstreze soților lor (cele trei care sunt măritate) că pot fi independente, având impresia că Audiția la concursul lansat de japonezi este șansa lor de a-și schimba în bine viitorul. Una dintre ele este o „falsă” concurentă, ea este o văduvă săracă, și vine la audiție doar pentru a-și susține fiicele, pe cele două adolescente. Cu toate acestea este capabilă să ofere un adevărat show-women. Văduva este interpretată de Daniela Vrînceanu, iar performanța actriței e la cote înalte, pitorescul ei personaj fiind adesea „sufletul” petrecerii (adică al „Audiției”). Un excelent rol de compoziție realizat de Daniela Vrînceanu! Eliza Noemi Judeu este fermecătoare în rolul sensibilei, timidei și inteligentei Nina. Îmi era cunoscută versatilitatea ei actoricească, chiar dacă am văzut-o evoluând mai ales în roluri dramatice, dar aici m-a surprins coloratura (împrumut acest termen din muzică) ei în registrul comic. Florina Găzdaru este și ea convingătoare în rolul unei femei bogate, încă frumoasă, deși trecută de prima tinerețe, bolnavă de gelozie. Simona Nica a susținut o partitură dificilă, ea reușind să contureze personajul deopotrivă ridicol și tragic al Tamarei. Și i-a stat foarte bine cu acordeonul, pe care l-a mânuit excelent.

Eva Cosac și Mădălina Mihai le-au interpretat pe cele două adolescente cu multă dezinvoltură, ele au adus prospețime în sudatul lor personaj, părând siameze. 

În partea a doua au apărut soții concurentelor, și în cazul lor, sunt tipologii: omul de afaceri arogant și lipsit de scrupule (Matei Bogdan, excelent în rol), intelectualul depresiv (Bogdan Buzdugan, interpretare bună, sensibilă), bețivul brutal (Ștefan Ionescu, convingător într-un rol incomod). Liantul este studentul Albert (interpretare tonică a lui Alexandru Bodron). Dumitru Rusu, în rolul japonezului, a îmbrăcat (cu brio) o mască impenetrabilă (la propriu, dar mai ales la figurat). 

Mi s-a părut interesant cum e împărțit spectacolul : în prima parte, cea mai consistentă, sunt puse în evidență femeile și poveștile lor de viață; în a doua parte, bărbații cu frământările lor; iar în cea de-a treia parte se adună cuplurile, se intensifică tensiunile dintre femei și bărbați, dar prin reciprocitate se ajunge la înțelegeri/împăcări, se reîntregesc cuplurile.
Și totuși, ceva rămâne neliniștitor de dramatic: soarta adolescentelor... 

La Audiția, pe scenă s-a râs și s-a plâns, s-a cântat și s-a dansat, personajele (și actorii care le-au interpretat cu fidelitate) au visat și au disperat, iar spectatorii s-au putut bucura de un spectacol emoționant, plin de culoare, de viață, și de sens (chiar dacă unul cam... dramatic). 

(Violeta Savu)

AUDIȚIA de Aleksandr Galin

Traducere: Liudmila Szekely Anton

Regia: Octavian Jighirgiu

Scenografia: Aurel Asanache

Coregrafie: Alice Veliche

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Adrian Buliga

Distribuția : Daniela Vrînceanu, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Simona Nica, Eva Cosac, Mădălina Mihai, Bogdan Buzdugan, Ștefan Ionescu, Matei Bogdan, Alex Bodron, Dumitru Rusu.

Notă: Premiera a avut loc pe 13 și 14 aprilie 2024

Întâlniri fictive cu personaje menționate în evanghelii (poem)

 Mi-ar plăcea să-l pot iscodi pe ultimul iubit al samaritencei:

când Fotinia vestea în tot satul miracolul Întâlnirii,

pe el cum l-a influențat exemplul abandonării plăcerilor lumești?

 

Cu soția lui Petru aș avea o îndelungă conversație despre noaptea

când bărbatul i s-a întors acasă, după ce cocoșul îi declamase înfrângerea.

Sigur Petru i-a mărturisit despre întreita greșeală, în cugetul lui, de neiertat.

 

Parcă o văd luându-l în brațe, ștergându-i lacrimile, vorbindu-i

despre coexistența căinței cu înțeleapta iertare, îndrumându-l

în exersarea răbdării. Despre împăcare doar femeia știe că nu poate fi

imediată iertării, survenind după absolvirea probei de sacrificiu. 

 

Mi-ar fi plăcut să mă pot întâlni nu cu slăbănogul din Capernaum,

ci cu cei patru prieteni ai lui, cutezătorii cățărători pe ziduri,

îndrăzneții spărgători de acoperișuri. Aș fi împărtășit cu ei o poveste

 

din anul II de facultate, când o colegă de-a noastră s-a îmbolnăvit,

a făcut citostatice, i-a căzut părul; și-atunci cineva a propus

să ne radem cu toții pe cap. în vara aceea, am purtat șepci sau pălării,

iar profesorii credeau că-i un truc pentru fițuici.

până într-o zi, când colega noastră s-a dus la decanat cu actele medicale.

a doua zi aveam examen chiar cu doamna decan și, ce să vezi,

profa a intrat zâmbind în amfiteatru, iar noi nu ne-am mirat de noua ei

înfățișare: era leit Sinéad O’Connor, înainte de convertirea cântăreței la Islam.

Cât a scris subiectele pe tablă, băncile s-au umplut de șepci și pălării colorate.

 (poem publicat de Violeta Savu în numărul 643 al Revistei „Ateneu”, martie 2023; p. 8)

Îngerul melancoliei

            Jose CORONADO (Arenas/Gardel)

       Recunosc că înainte de a vedea filmul Cerrar los ojos/A închide ochii (Spania-Argentina, 2023), nu știam nimic despre Victor Erice. Deși activitatea sa regizorală este caracterizată de parcimonie (filmul lansat în 2023 este singurul său lungmetraj realizat în ultimii treizeci de ani), numele merită reținut de istoria cinematografiei. Este autorul unor filme speciale, narațiunea lentă avantajând meditațiile asupra trecerii timpului și analiza psihologică. Aparent, în producția de filme de cinema, Victor Erice a lucrat puțin, dar de fiecare dată a fost original în metodă, riguros în aplicare, sobru în alegerea temelor, în general grave, existențialiste. Prin stilul regizoral inovativ, forța dramatică a scenariilor din care nu lipsesc semnificațiile sensibile, caracterele bine conturate ale personajelor, filmele lui cuceresc imediat inimile spectatorilor. Cinefilii nu ar trebui să rateze El espíritu de la colmena/Spiritul stupului (1973), El sol del membrillo/Soarele gutuii (1992; documentar despre artistul Antonio Lopez Garcia) și, desigur, Cerrar los ojos (2023), al cărui scenariu a fost scris de Erice în colaborare cu Michel Gaztambide; director de imagine a fost Valentín Álvarez.

Manolo SOLO (Miguel Garay)

        
Prologul filmului Cerrar los ojos (2023) ne captivează cu o „falsă” premisă: este toamna anului 1947, undeva în Franța, domnul Levy, un bătrân evreu sefard, invită la conacul său un pseudodetectiv, pentru a-i încredința o misiune dificilă: aceea de a o găsi pe fiica sa dispărută cu mulți ani în urmă. Este de fapt subiectul unui film-în-film, fiind vorba despre un film început în 1990, rămas neterminat, al regizorului Miguel Garay (excelent interpretat de Manolo Solo), personaj fictiv în Cerrar los ojos. Producția din 1990 a fost întreruptă deoarece actorul din rolul principal, Julio Arenas (Jose Coronado), a dispărut fără urmă. Dispariția actorului și mai ales neîmplinirea pe plan artistic îl aruncă pe Miguel Garay într-o depresie profundă. El abandonează cinematografia, alegând scrisul în locul regiei, ducându-și viața incognito, locuind într-o rulotă, pe țărmul Almeriei. Până când, după două decenii de exil interior, este căutat de o jurnalistă, care-i propune să apară la emisiunea de televiziune Cazuri nerezolvate, pentru a vorbi despre Julio Arenas și despre dispariția neelucidată. Garay acceptă propunerea, în parte pentru că are nevoie de bani, dar nu numai, mai ales sufletește are nevoie de rememorarea acelor întâmplări din trecut care i-au schimbat radical destinul. Astfel, sondându-și amintirile și conștiința, pornește în căutarea rudelor lui Arenas și a persoanelor care au contat fie ca lianți, fie dihotomic, în relația lor de prietenie: fiica Ana Arenas (Ana Torrent), acum o femeie matură, ghid de artă la Muzeul Prado; vechiul coleg, în prezent pensionar, dar încă pasionat de bobinele de film, editorul Max (Mario Pardo); o iubită comună, Marta (Helena Miquel). Povestea enigmatică aduce rating, atrage atenția spectatorilor și cineva îl va recunoaște în tânărul actor Arenas (din cadrele turnate în 1990, păstrate în arhivă) pe bărbatul încărunțit numit Gardel, care trăiește aproape ca un ascet, într-un azil de bătrâni. Bărbatul respectiv suferă de amnezie, nu-și amintește cine a fost, nici ce nume a purtat înainte de a i se da numele Gardel – cineva din sanatoriu l-a numit astfel după celebrul trubadur Carlos Gardel.

Víctor Erice (în centru), cu Manolo Solo și Enrique Coronado,
 în timpul filmărilor pentru Cerrar los ojos

       Nu putem spune cu exactitate dacă la reîntâlnirea în plan fizic, fostul actor are momente când îl recunoaște pe fostul regizor, vechiul său prieten. Dar cu siguranță cei doi s-au regăsit la nivel mult mai sensibil. Medicul psihiatru curant al lui Arenas îi spune lui Miguel: „Nu suntem numai memorie. Suntem și simțire”. În esență, este și ceea ce spune neurologul Oliver Sacks, în termeni de specialitate: „Amintirile vii produc o vastă activare în creier, care implică arii senzoriale, emoționale (sistemul limbic) și executive (lobul frontal)”. Vreme de două decenii, Miguel Garay și Arenas/Gardel și-au șters mai mult sau mai puțin voit trecutul, experimentând însingurarea, pe care au trăit-o în mod diferit. Menționam mai sus exilul interior al lui Garay, sintagma mi-a rămas întipărită în minte dintr-un dialog al lui Marius Manta cu Ion Fercu, inclus în cartea Cuvântul și carele de foc. O aventură subiectivă în poetica ființării (București, Editura Eikon, 2023). În introducerea răspunsului său eseistic despre exilul extern și intern, Ion Fercu spune: „Exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru. Vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a reveni, exilul vizează uneori grupuri mari de persoane, comunități. Exilul te văduvește de fundamentele ființării, te obligă să-ți regândești reperele, să-ți încropești un alt univers al supraviețuirii, să găsești în tine noi resurse de oxigenare a idealurilor, să te adaptezi la infernul migrator în care ai fost aruncat”. Sigur, în cazul lui Garay e vorba de autoexil. Amintim că și Victor Erice s-a autoexclus ca regizor de lungmetraje, vreme de 30 de ani. El a fost cumplit descurajat atunci când i s-a atribuit de către producător altcuiva regia filmului El embrujo de Shangai, deși el dezvoltase aproape complet conceptul filmului (ecranizarea unui roman de Juan Marsé, filmul avea să fie lansat în 2002, în regia lui Fernando Trueba). Maestrul Ion Fercu definește exilul care poate „viza grupuri de oameni”, dar reluând definiția sa, fiecare element corespunde decepțiilor suferite de Victor Erice și, deopotrivă, de personajul său fictiv, Miguel Garay, evident un alter ego. Pe de altă parte, singurătatea personajului Julio Arenas/Gardel are mai mult legătură cu „a simți singurătatea lumii”, analizând sintagma, în aceeași carte menționată, Ion Fercu îl citează pe Emil Cioran: „Sentimentul singurătății cosmice, deși se petrece tot într-un individ, derivă nu atât din frământarea lui pur subiectivă, cât din senzația părăsirii acestei lumi, a neantului exterior”.

Ana Torrent

       Filmul Cerrar los ojos, bogat autoreferințial, are și un caracter testamentar. Nu întâmplător, Victor Erice reia colaborarea cu Ana Torrent, una dintre cele mai titrate actrițe ale cinematografiei spaniole contemporane. În Spiritul stupului, așadar în urmă cu cincizeci de ani, ea este o fetiță cu ochii mari, rotunzi și mirați, ochi pe care îi închide pentru că nu mai poate suporta vederea răului de proporții „cosmice”, făptuit de oamenii mari; închide ochii încercând să se refugieze în propriile fantezii, căci numai acolo a rămas inocența. Și Garay închide ochii (uluitoare performanța actorului Jose Coronado!): el nu vrea să-și recunoască vechiul eu, cel trufaș și plin de patimi. Refuză orice ingerință a trecutului, căci în sanatoriul situat la marginea mării, pe care atât de mult a iubit-o încă din tinerețe, el și-a găsit pacea interioară.

    Sigur că nostalgia domină ultimul lungmetraj al lui Victor Erice. El a afirmat că la sfârșitul filmărilor pentru Cerrar los ojos a văzut îngerul melancoliei.

(articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 653 al Revistei „Ateneu”, ianuarie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe ateneu.info)