Măștile „infractoare”

    Acțiunea din „Mãștile lui Brejnev“ (Pitești, Ed. „Paralela 45“, 2020), de Nicolae Spãtaru se petrece imediat dupã moartea conducãtorului Uniunii Sovietice (1964-1982), survenitã la data de 10 noiembrie 1982, și este plasatã în satul Sinihãu. Naratorul principal este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sãtesc. Deși infatuat, Marcu Filipescu e un personaj cu lipici la cititori. Se crede buricul pãmântului, dar intrã în buclucuri. E fermecãtor prin înclinația spre autopersiflare pe care nu întodeauna o aplicã într-un mod conștient. E mucalit, dar asta nu-l împiedicã sã viseze sau sã devinã introspectiv. Va trece prin tot felul de aventuri dupã ce, dintr-un exces de zel, se oferã sã depoziteze la el acasã câteva sute de mãști antigaz, un surplus fațã de numãrul de cetãțeni ai satului, înspãimântați de autoritãți – prin diferite mijloace – cã se apropie un „rãzboi nuclear devastator împotriva Uniunii Sovietice“, care va fi declanșat de „America imperialistã“. În manierã „gogolianã“ (Grigore Chiper, „O distopie tragicomicã“, în Revista „Contrafort“, nr. 5, 2020), mãștile vor prinde viațã. Odatã personificate, vor comite farse: fac zarvã prin casã în miez de noapte, cotrobãind prin odãi; furã și mãnâncã merindele din frigider lãsând mizerie (aluzie și la înfometarea populației în perioada comunismului): „Când s-a fãcut luminã, pe ușa din fundul coridorului, cea care dãdea în cãmãruțã, intrau buluc patru mãști. Patru! Douã duceau un baton mare de salam «Odessa», iar celelalte douã un picior de porc și o pâine. Era piciorul pe care-l cumpãrasem chiar eu de la cooperativa colhozului. ªi s-au fãcut nevãzute în semiîntunericul cãmãruței, dupã ce douã mãști, cocoțate una peste alta, au închis ușa în vitezã mare. Am mai reușit sã vãd cum cea de sus mi-a fãcut șmecherește cu ochiul. Adicã, vezi dumneata, cu ocheanul. Apoi, în cãmãruțã, s-au auzit râsete. Râdeau probabil de mine. [...] Râdeau pentru cã ne-au lãsat fãrã hranã“. Un caracter grotesc au unele întâmplãri cu iz polițienesc. Iar povestea morții suspecte a „vrãjitoarei“ din sat pare un act de justiție rezolvat printr-un fel de misticism „rãsturnat“. Întâmplãri stranii sunt consemnate de un alt personajnarator, Aurel Zmeurã, sectorist, sergentmajor. Numai cã rapoartele sale „de investigare“ nu prea au legãturã cu realitatea, ci mai degrabã cu realismul magic și sunt veritabile proze scurte, de sine stătătoare.
   Într-o notã intitulatã – iarãși ironic – „Din partea editorului“, autorul ne rezervã o altã ghidușie: dosarul de la securitate al lui Marcu Filipescu, internat împotriva voinței lui la Spitalul de Psihiatrie, dispare, iar Aurel Zmeurã are propria lui teorie despre respectiva „volatilizare“. Chiar dacã lectura acestui roman pare deconectantã, un cititor atent la surprizele subtextuale va identifica numeroase simboluri și va înțelege mesajele subliminale. Ca tehnicã literarã, scrierea este una modernã, prin fragmentarea textului și prin introducerea poveștilor în ramã. Prozatorul vine totuși în ajutorul cititorului, separând multiplele planuri prin asteriscuri. Despre ineditul creației, Grigore Chiper observa: „Noutatea [...] constã în faptul cã evenimentele și acțiunile absolut reale, decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și turnate într-o grilã fantastic-umoristicã, cu toatã recuzita de rigoare“. Cartea se încheie cu propoziția: „Investigația continuã“. Așadar, finalul e deschis și ne putem aștepta la o continuare. Nicolae Spãtaru s-a remarcat deja în poezie și prozã scurtã, are publicate peste 15 cãrți și a obținut câteva premii literare importante. Prin acest debut în roman, dovedește o datã în plus cã indiferent de genul ales, e un scriitor stãpân pe mijloacele sale de expresie.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, p. 23, http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf)