Insula de libertate

 

Filmul „Şi atunci, ce e libertatea?” l-am putut viziona, pe ecran mare, pe 9 octombrie, la Festivalul „Film bun la Moineşti”. Scenariul este realizat după o nuvelă de Ana Blandiana, „Proiecte de trecut”, inspirată de întâmplări reale din anul 1951, când la ordinul comuniştilor, peste 40.000 de oameni (proprietari de pământ din Banat) au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului şi lăsaţi de izbelişte, fără cel mai mic ajutor, într-un ţinut cu climă aspră.

În primele secvenţe, ne este prezentat cuplul de intelectuali Emil (Radu Iacoban) şi Turica Bazan (Iulia Lumânare), care locuiesc în vetusta şi totuşi romantica staţiune Băile Herculane. El este pasionat de filozofie; iar ea, o profesoară de franceză ce-şi doreşte să ajungă la Paris. Deşi cei doi soţi se iubesc, din discuţiile şi atitudinile lor transpar câteva divergenţe. Astfel, împotriva voinţei soţului, Turica decide să participe la o nuntă ce va avea loc la Topleţ, în apropiere de Herculane. Motivat de gelozie, Emil o va urma. Dar toţi nuntaşii vor fi arestaţi, pe motiv că era o nuntă de „chiaburi”. Li se vor lăsa doar câteva minute să-şi facă bagajele (de fapt, vor pune în desagi atât cât şi ce vor apuca din bunurile gospodăriei unde ar fi trebuit să aibă loc nunta), după care vor fi duşi într-o gară obscură, urcaţi la grămadă în vagoane de marfă şi, în cele din urmă, abandonaţi pe un câmp pustiu. Călătoria va fi presărată cu episoade dramatice, culminând cu tragedia în urma căreia o femeie de etnie maghiară își va pierde mințile. Matzoasa (Skovrán Tünde), cei doi soţi profesori menţionaţi, mirele și mireasa (Cristian Popa şi Olimpia Melinte), un lucrător feroviar (Cuzin Toma), un preot (Nicodim Ungureanu), mama miresei (Magda Catone), un tâmplar de origine germană (Radu Bânzaru) vor fi nevoiţi să supravieţuiască „împreună” în „oceanul” Bărăganului.

Personajul Matzoasa nu există în nuvela Anei Blandiana; a fost introdus de Andrei Zincă. De asemenea, regizorul dezvoltă intriga adăugând între cele nouă personaje (fiecare în parte, cu o poveste interesantă de viaţă) noi conflicte/tensiuni (dintre cele mai incitante fiind triunghiul amoros Emil – Turiţa – Culai). Astfel, filmul se îndepărtează puţin de proza „Proiecte de trecut” – ceea ce este un atu din punct de vedere cinematografic, deoarece nuvela (excelent scrisă, o capodoperă a genului scurt!) nu se axează pe acţiune; este introspectivă. Totuşi, ce păstrează regizorul din text nu e doar tema istorică (a deportării), ci şi reflecţiile asupra libertăţii, parţial caracterul personajului principal Emil (în nuvelă, unchiul naratoarei), nunta, construirea „adăpostului” (un bordei din lut), „acolada” dintre cele două momente: al arestării şi cel al eliberării, decorul „încremenit” şi dezolant din pustia Bărăganului, proximitatea dintre naștere și moarte, misterul, atmosfera supranaturală şi fascinantele etape ale supravieţuirii. Printre episoadele miraculoase se numără capturarea unui iepure sălbatic, iar de-a dreptul fabuloasă este vânarea porcului mistreţ. Regizorul supralicitează: din carnea de iepure este pregătită o masă lângă care se adună cu toții, într-un tablou ce simbolizează Cina cea de Taină, iar vânătoarea mistreţului devine şi o metaforă a rivalităţii dintre spiritul liber şi regimul dictatorial.

„Dar dintre toate întâmplările neobişnuite survenite de-a lungul acelor ani neobişnuiţi, cea mai extraordinară a fost, în cea de-a doua toamnă a şederii lor acolo, trecerea turmelor.” Andrei Zincă exploatează vizual episodul, rezolvând magistral contrastul dintre stupefacţia celor nouă prieteni şi apatia ciobanilor.

Câteva propoziţii sunt redate mot a mot din nuvela „Proiecte de trecut”, mai ales în monologurile lui Emil: „Eram pe o insulă, asta trebuie să înţelegi, nu numai pentru a înţelege realitatea, ci şi a ne înţelege pe noi în faţa acelei realităţi. Faptul că insula noastră nu era înconjurată de ape, ci de pământ nu schimba întru nimic lucrurile şi nu avea cum să-i micşoreze izolarea”.

Atât nuvela, cât şi filmul lui Andrei Zincă prezintă drama unor oameni care odată ce devin prizonieri, captivi pe „o insulă”, abia atunci înţeleg în profunzime ce este libertatea. Dar nu pentru că au pierdut-o, ci dimpotrivă, pentru că au dobândit-o.   

La Moineşti, în sala de cinema a Clubului „Lira”, am fost în jur de 60 de spectatori la filmul „Şi atunci, ce este libertatea?” După vizionare, criticul de film Irina-Margareta Nistor ne-a invitat pe cei care ne simţim liberi să ridicăm mâna. Pentru câteva secunde s-a aşternut o linişte elocventă: nimeni nu a ridicat mâna... Ceea ce a întărit cuvintele pe care, prin intermediul unui material video care a prefaţat vizionarea, regizorul Andrei Zincă le-a transmis: „Povestea nu se termină în trecut. Astăzi, mai mult decât oricând poate în ultimii o sută de ani, totalitarismul îşi face cunoscută prezenţa prin toate formele lui, în toate colţurile lumii. Iar noi, cei care ne înfruntăm cu realitatea de zi cu zi, cred că ne întrebăm mai intens, mai serios ca oricând: şi atunci ce e libertatea?”

Andrei Zincă a semnat regia și scenariul filmului „Şi atunci, ce este libertatea?” Scenariul are la bază nuvela „Proiecte de trecut”, de Ana Blandiana. Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru, iar montajul este realizat de Edith Weil, muzica de Daniel Szabo, costumele de Nicoleta Cârnu.

Un film răscolitor, un film solid, cu interpretări actoricești memorabile!

 (articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, la rubrica „Realitatea paralelă”, p. 12, 
pdf-ul revistei: http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf) 

 

Măștile „infractoare”

    Acțiunea din „Mãștile lui Brejnev“ (Pitești, Ed. „Paralela 45“, 2020), de Nicolae Spãtaru se petrece imediat dupã moartea conducãtorului Uniunii Sovietice (1964-1982), survenitã la data de 10 noiembrie 1982, și este plasatã în satul Sinihãu. Naratorul principal este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sãtesc. Deși infatuat, Marcu Filipescu e un personaj cu lipici la cititori. Se crede buricul pãmântului, dar intrã în buclucuri. E fermecãtor prin înclinația spre autopersiflare pe care nu întodeauna o aplicã într-un mod conștient. E mucalit, dar asta nu-l împiedicã sã viseze sau sã devinã introspectiv. Va trece prin tot felul de aventuri dupã ce, dintr-un exces de zel, se oferã sã depoziteze la el acasã câteva sute de mãști antigaz, un surplus fațã de numãrul de cetãțeni ai satului, înspãimântați de autoritãți – prin diferite mijloace – cã se apropie un „rãzboi nuclear devastator împotriva Uniunii Sovietice“, care va fi declanșat de „America imperialistã“. În manierã „gogolianã“ (Grigore Chiper, „O distopie tragicomicã“, în Revista „Contrafort“, nr. 5, 2020), mãștile vor prinde viațã. Odatã personificate, vor comite farse: fac zarvã prin casã în miez de noapte, cotrobãind prin odãi; furã și mãnâncã merindele din frigider lãsând mizerie (aluzie și la înfometarea populației în perioada comunismului): „Când s-a fãcut luminã, pe ușa din fundul coridorului, cea care dãdea în cãmãruțã, intrau buluc patru mãști. Patru! Douã duceau un baton mare de salam «Odessa», iar celelalte douã un picior de porc și o pâine. Era piciorul pe care-l cumpãrasem chiar eu de la cooperativa colhozului. ªi s-au fãcut nevãzute în semiîntunericul cãmãruței, dupã ce douã mãști, cocoțate una peste alta, au închis ușa în vitezã mare. Am mai reușit sã vãd cum cea de sus mi-a fãcut șmecherește cu ochiul. Adicã, vezi dumneata, cu ocheanul. Apoi, în cãmãruțã, s-au auzit râsete. Râdeau probabil de mine. [...] Râdeau pentru cã ne-au lãsat fãrã hranã“. Un caracter grotesc au unele întâmplãri cu iz polițienesc. Iar povestea morții suspecte a „vrãjitoarei“ din sat pare un act de justiție rezolvat printr-un fel de misticism „rãsturnat“. Întâmplãri stranii sunt consemnate de un alt personajnarator, Aurel Zmeurã, sectorist, sergentmajor. Numai cã rapoartele sale „de investigare“ nu prea au legãturã cu realitatea, ci mai degrabã cu realismul magic și sunt veritabile proze scurte, de sine stătătoare.
   Într-o notã intitulatã – iarãși ironic – „Din partea editorului“, autorul ne rezervã o altã ghidușie: dosarul de la securitate al lui Marcu Filipescu, internat împotriva voinței lui la Spitalul de Psihiatrie, dispare, iar Aurel Zmeurã are propria lui teorie despre respectiva „volatilizare“. Chiar dacã lectura acestui roman pare deconectantã, un cititor atent la surprizele subtextuale va identifica numeroase simboluri și va înțelege mesajele subliminale. Ca tehnicã literarã, scrierea este una modernã, prin fragmentarea textului și prin introducerea poveștilor în ramã. Prozatorul vine totuși în ajutorul cititorului, separând multiplele planuri prin asteriscuri. Despre ineditul creației, Grigore Chiper observa: „Noutatea [...] constã în faptul cã evenimentele și acțiunile absolut reale, decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și turnate într-o grilã fantastic-umoristicã, cu toatã recuzita de rigoare“. Cartea se încheie cu propoziția: „Investigația continuã“. Așadar, finalul e deschis și ne putem aștepta la o continuare. Nicolae Spãtaru s-a remarcat deja în poezie și prozã scurtã, are publicate peste 15 cãrți și a obținut câteva premii literare importante. Prin acest debut în roman, dovedește o datã în plus cã indiferent de genul ales, e un scriitor stãpân pe mijloacele sale de expresie.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, p. 23, http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf)