Limbajul fluierat

 Realitatea paralelă 

„La Gomera” (2019), al cincilea lungmetraj al regizorului Corneliu Porumboiu, începe cu imaginea unui bărbat între două vârste care călătoreşte cu feribotul spre una dintre Insulele Canare, numită chiar „La Gomera”, de aici alegerea titlului. La fel de bine filmul s-ar fi putut numi „El Silbo” pentru că eşafodajul se bazează pe acest limbaj „fluierat”, cu rădăcini ancestrale. Intriga este poliţistă: Cristi (Vlad Ivanov) este un poliţist capabil dar corupt, care a intrat printr-un concurs de împrejurări în combinaţii dubioase cu nişte mafioţi spanioli. El soseşte pe insulă prin intermediul Gildei (Catrinel Marlon), une femme fatalle, care îl abordase la Bucureşti propunându-i să se folosească de tertipuri pentru a-l elibera din închisoare pe partenerul ei Zsolt (Sabin Ţambrea).

Debutul filmului este foarte promiţător ca enterteinment: peisaje de vis scăldate într-o lumină blândă; maşini de lux; o vilă magnifică; terase străjuite de palmieri; intrigă cu mafioţi; „coupe de foudre” etc. De asemenea, filmul este atractiv prin umorul subtil şi notele ludice. Mafioţii care sunt conduși de magnatul Paco (Agustí Villaronga), pe lângă afacerile lor murdare, se ocupă cu studiul limbajului fluierat. Dovedind veleităţi de pedagog, Kiko (Antonio Buíl) reușește să capteze atenția ucenicului său încă din introducere: „Limbajul fluierat este un cod, precum Morse. Tot ce vorbim poate fi fluierat. Iar dacă poliţiştii aud limbajul, vor crede că sunt păsări care cântă”. După ce Cristi învaţă cu brio El Silbo, se va întoarce în România, reluându-şi viaţa sa ternă şi singuratică. Își va continua activitatea în secţia antidrog a Poliţiei, unde singura pată de culoare pare a fi Magda (Rodica Lazăr), şefa lui Cristi, o femeie îndrăzneață și perspicace. Pe cât de temperamentală este Magda, pe-atât de blazat se prezintă Cristi. Reacţiile lui sunt liniare, părând indiferent la evenimentele surprinzătoare care se petrec.

Călătoria se face nu doar din Bucureşti spre Insulele Canare, ci şi în sens invers: traficanţii spanioli vor pleca din „La Gomera” şi vor sosi la Bucureşti. Din acel moment, aproape toate personajele încearcă să obţină cei 30000000 de euro despre care doar Zsolt ştie unde sunt ascunşi. În acest „vârtej” al goanei iraţionale de a câştiga bani mulţi dar necuraţi, se topesc acţiuni care fascinează, paradoxal, chiar prin desfăşurarea lor lentă: filaj, întâlniri clandestine, înscenări, evadări etc., deliciul suprem constituindu-l fluieratul plutind peste acoperişurile clădirilor bucureştene. Chiar dacă ritmul este moderat, filmul nu este lipsit de tensiune și suspans.

Limbajul fluierat a fost elementul care a realizat declicul conceperii scenariului. Corneliu Porumboiu a afirmat că a aflat despre El Silbo la scurtă vreme după ce a lansat filmul „Poliţist, adjectiv” (2009). Cercetând subiectul, a aflat că „există un sat în Grecia unde se fluieră, unul în Turcia, altul în Pirinei, altul în Mexic. Mai sunt locuri în lume. Nu se ştie exact originea. Se spune că insula La Gomera ar fi fost la un moment dat colonizată de berberi, Insulele Canare fiind la 100 de kilometri de Coasta Africii. Acum el codează limba spaniolă, dar nu se ştie ce a fost înainte” (cf. interviului acordat jurnalistului Dan Mischie, în cotidianul „Adevărul”). Limbajul fluierat din nordul Turciei a fost folosit în filmul artistic „Sibel” (2018), care relatează povestea unei tinere foarte frumoase, lipsită de darul vorbirii din cauza unei afecţiuni din copilărie. Dar dacă în „Sibel”, limbajul fluierat i-ar putea facilita fetei o minimă viaţă socială, în „La Gomera”, oferă o posibilă evadare din rutină. „Sibel” este un film poetic; din „La Gomera” nu lipseşte metafora, dar în esenţă este un policier noir.

În scenariile lui Porumboiu sunt incluse metode didactice. Ne amintim că în „Poliţist, adjectiv”, prin intermediul unor personaje, ne erau livrate savuroase lecţii de gramatică. Şi în „La Gomera” asistăm la câteva lecţii: tehnica limbajului fluierat este secondată de informaţii privind diferenţele dintre fonetica limbii române şi cea a limbii spaniole. La recepția unui motel sordid se difuzează... muzică clasică! Bogatele referinţe din istoria cinematografiei sunt desigur un omagiu adus marilor maeştri, dar totodată prin ele se testează gusturile şi cunoştinţele spectatorului cinefil. Grădina are rol de simbol: de la cea autohtonă de care se îngrijeşte mama lui Cristi (Julieta Szönyi), se trece la una dintre cele mai spectaculoase grădini din lume, şi anume Grădina Botanică din Singapore. Prin imaginile celor două grădini subliniindu-se antiteza rustic – cosmopolit.

În ceea ce priveşte firul narativ, finalul este deschis. Aşa cum în „La Gomera” se continuă istoriile unor personaje din „Poliţist, adjectiv”, ne aşteptăm ca în unul dintre viitoarele filme ale lui Corneliu Porumboiu să fie dezvoltată povestea de dragoste ce abia a fost schiţată.

Actorii au jucat foarte bine, dar dintre toţi se evidenţiază cel din rolul principal. Interpretarea lui Vlad Ivanov se caracterizează printr-o complexă interiorizare, parcimonia în gesturi creionând un personaj flegmatic. În ceea ce priveşte rolurile secundare, sunt carismatici Antonio Buíl şi Agustí Villaronga, cel de-al doilea având în palmares valoroase premii internaţionale. Memorabilă este şi interpretarea Rodicăi Lazăr, care se remarcă prin stăpânirea impecabilă a mijloacelor de expresie. Catrinel Marlon este o prezență încântătoare, grafică.

„La Gomera” a fost filmat în România, Spania şi Singapore. Regia şi scenariul îi aparţin lui Corneliu Porumboiu. Imaginea este semnată de Tudor Mircea, scenografia de Simona Pădureţu, iar Arantxa Etcheverria Porumboiu este director artistic.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, aprilie 2021, p. 4)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

Sentimentul izolării în piesele lui Viorel Savin

Se întâmplă nu de puține ori în cazul unor scriitori puternici, care au cu adevărat ceva de spus, ca timpul să demonstreze caracterul premonitoriu conținut în unele dintre creațiile lor. Traversăm de mai bine de un an de zile o perioadă pandemică, în care ne-au fost recomandate sau chiar ni s-au impus distanțarea de ceilalți semeni și izolarea. Cine va avea curiozitatea să recitească dramaturgia lui Viorel Savin va descoperi că sentimentul claustrării este una dintre temele sale predilecte în piesele cu fior tragic, cuprinzătoare de neliniști metafizice cum sunt, spre exemplu: „Poarta”, „Doamne, fă ca Schnauzer să câștige”, „Tu nu ești trupul tău”, „Bătrâna și hoțul”. Totodată, aceste piese reflectă pregnant și pasiuni de-ale autorului: poezia (de subliniat că Viorel Savin este deopotrivă un prozator și poet remarcabil, fapt notat deja de critica de specialitate), admirația pentru arta actorului, prețuirea artei plastice. Excelentă ideea editurii ieșene „Princeps edit” de a grupa cele patru piese într-un volum cu titlul „Poarta” și un subtitlu aluziv: „texte pentru lectură și înscenări”. (Cartea a fost publicată în 2011, cu o prefață de Daniel Corbu.) În anexă găsim opinii critice semnate de Constantin Călin, Constantin Ciopraga, Mircea Dinutz, Mircea Ghițulescu, Petre Isachi, Valeria Manta-Tăicuțu, Ion Rotaru, Valentin Silvestru, Vasile Sporici, Laurențiu Ulici. Eu am descoperit recent această bijuterie (cartea beneficiind și de condiții grafice excelente) cuprinzând piesele care fac parte dintr-un top 5 personal (desigur, subiectiv) din dramaturgia lui Viorel Savin (eu aș fi adăugat „Lucruri și ființe”). Sper să nu se înțeleagă greșit: chiar sunt convinsă că fiecare piesă de teatru semnată de Viorel Savin este reprezentativă pentru dramaturgia românească. Anul trecut, la Editura „Ateneul scriitorilor” a apărut volumul „De-ale revoluției”, cu patru dintre piesele social-politice ale dramaturgului Viorel Savin: „Funia sau Comèdia supunerii”, „Greșeala”, „Închisoarea de sunete (Clopotul)” și „Bustul – politică și mahala”, în care autorul dovedeşte o percepere lucidă a actualității. Dar inclusiv în cazul când temele dramei sunt istorice, personajele lui Viorel Savin cochetează cu reflecția filozofică. Fie că sunt sau nu ființe morale, personajele sale sunt înclinate spre meditație. Iată, spre exemplu, ce spune BĂRBATUL (în piesa „Greșeala”): „Frica este începutul morții. Eu nu pot muri înainte de a fi mărturisit, înainte de a fi fost răzbunat!... Frica este un vânt aspru care tulbură doar celulele animalelor. Eu pot s-o stăpânesc! Este sclava mea, pentru că în mine eu sunt stăpânul meu!” Sau în „Tu nu ești trupul tău”, unul dintre cele mai emoționante texte despre speranță și cultivarea artistică a eului, EL i se dezvăluie EI: „Ai măcar atâta curaj și ascultă: sunt Cineva, trecând pe Aici, spre Undeva. Contează doar senzația de curgere, adierea, trecerea! Sunt Cineva... trecând pe Aici... spre Undeva!... În Aici, ești tu. Așteptai cu Lăuntrul tău această trecere. Trecerea prin Aici te atinge”.

Din punctul meu de vedere, Viorel Savin este un dramaturg modern, cu nerv, spontaneitate, tensiune dramatică, știința replicii, abilitate de a crea conflicte convingătoare, persuasiune, inteligență, imaginație și intuiție, înclinație pentru mistic și alegoric. Teatrul său abordează o varietate de subiecte, neocolind metafora.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, aprilie 2021, p. 11)