Insula de libertate

 

Filmul „Şi atunci, ce e libertatea?” l-am putut viziona, pe ecran mare, pe 9 octombrie, la Festivalul „Film bun la Moineşti”. Scenariul este realizat după o nuvelă de Ana Blandiana, „Proiecte de trecut”, inspirată de întâmplări reale din anul 1951, când la ordinul comuniştilor, peste 40.000 de oameni (proprietari de pământ din Banat) au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului şi lăsaţi de izbelişte, fără cel mai mic ajutor, într-un ţinut cu climă aspră.

În primele secvenţe, ne este prezentat cuplul de intelectuali Emil (Radu Iacoban) şi Turica Bazan (Iulia Lumânare), care locuiesc în vetusta şi totuşi romantica staţiune Băile Herculane. El este pasionat de filozofie; iar ea, o profesoară de franceză ce-şi doreşte să ajungă la Paris. Deşi cei doi soţi se iubesc, din discuţiile şi atitudinile lor transpar câteva divergenţe. Astfel, împotriva voinţei soţului, Turica decide să participe la o nuntă ce va avea loc la Topleţ, în apropiere de Herculane. Motivat de gelozie, Emil o va urma. Dar toţi nuntaşii vor fi arestaţi, pe motiv că era o nuntă de „chiaburi”. Li se vor lăsa doar câteva minute să-şi facă bagajele (de fapt, vor pune în desagi atât cât şi ce vor apuca din bunurile gospodăriei unde ar fi trebuit să aibă loc nunta), după care vor fi duşi într-o gară obscură, urcaţi la grămadă în vagoane de marfă şi, în cele din urmă, abandonaţi pe un câmp pustiu. Călătoria va fi presărată cu episoade dramatice, culminând cu tragedia în urma căreia o femeie de etnie maghiară își va pierde mințile. Matzoasa (Skovrán Tünde), cei doi soţi profesori menţionaţi, mirele și mireasa (Cristian Popa şi Olimpia Melinte), un lucrător feroviar (Cuzin Toma), un preot (Nicodim Ungureanu), mama miresei (Magda Catone), un tâmplar de origine germană (Radu Bânzaru) vor fi nevoiţi să supravieţuiască „împreună” în „oceanul” Bărăganului.

Personajul Matzoasa nu există în nuvela Anei Blandiana; a fost introdus de Andrei Zincă. De asemenea, regizorul dezvoltă intriga adăugând între cele nouă personaje (fiecare în parte, cu o poveste interesantă de viaţă) noi conflicte/tensiuni (dintre cele mai incitante fiind triunghiul amoros Emil – Turiţa – Culai). Astfel, filmul se îndepărtează puţin de proza „Proiecte de trecut” – ceea ce este un atu din punct de vedere cinematografic, deoarece nuvela (excelent scrisă, o capodoperă a genului scurt!) nu se axează pe acţiune; este introspectivă. Totuşi, ce păstrează regizorul din text nu e doar tema istorică (a deportării), ci şi reflecţiile asupra libertăţii, parţial caracterul personajului principal Emil (în nuvelă, unchiul naratoarei), nunta, construirea „adăpostului” (un bordei din lut), „acolada” dintre cele două momente: al arestării şi cel al eliberării, decorul „încremenit” şi dezolant din pustia Bărăganului, proximitatea dintre naștere și moarte, misterul, atmosfera supranaturală şi fascinantele etape ale supravieţuirii. Printre episoadele miraculoase se numără capturarea unui iepure sălbatic, iar de-a dreptul fabuloasă este vânarea porcului mistreţ. Regizorul supralicitează: din carnea de iepure este pregătită o masă lângă care se adună cu toții, într-un tablou ce simbolizează Cina cea de Taină, iar vânătoarea mistreţului devine şi o metaforă a rivalităţii dintre spiritul liber şi regimul dictatorial.

„Dar dintre toate întâmplările neobişnuite survenite de-a lungul acelor ani neobişnuiţi, cea mai extraordinară a fost, în cea de-a doua toamnă a şederii lor acolo, trecerea turmelor.” Andrei Zincă exploatează vizual episodul, rezolvând magistral contrastul dintre stupefacţia celor nouă prieteni şi apatia ciobanilor.

Câteva propoziţii sunt redate mot a mot din nuvela „Proiecte de trecut”, mai ales în monologurile lui Emil: „Eram pe o insulă, asta trebuie să înţelegi, nu numai pentru a înţelege realitatea, ci şi a ne înţelege pe noi în faţa acelei realităţi. Faptul că insula noastră nu era înconjurată de ape, ci de pământ nu schimba întru nimic lucrurile şi nu avea cum să-i micşoreze izolarea”.

Atât nuvela, cât şi filmul lui Andrei Zincă prezintă drama unor oameni care odată ce devin prizonieri, captivi pe „o insulă”, abia atunci înţeleg în profunzime ce este libertatea. Dar nu pentru că au pierdut-o, ci dimpotrivă, pentru că au dobândit-o.   

La Moineşti, în sala de cinema a Clubului „Lira”, am fost în jur de 60 de spectatori la filmul „Şi atunci, ce este libertatea?” După vizionare, criticul de film Irina-Margareta Nistor ne-a invitat pe cei care ne simţim liberi să ridicăm mâna. Pentru câteva secunde s-a aşternut o linişte elocventă: nimeni nu a ridicat mâna... Ceea ce a întărit cuvintele pe care, prin intermediul unui material video care a prefaţat vizionarea, regizorul Andrei Zincă le-a transmis: „Povestea nu se termină în trecut. Astăzi, mai mult decât oricând poate în ultimii o sută de ani, totalitarismul îşi face cunoscută prezenţa prin toate formele lui, în toate colţurile lumii. Iar noi, cei care ne înfruntăm cu realitatea de zi cu zi, cred că ne întrebăm mai intens, mai serios ca oricând: şi atunci ce e libertatea?”

Andrei Zincă a semnat regia și scenariul filmului „Şi atunci, ce este libertatea?” Scenariul are la bază nuvela „Proiecte de trecut”, de Ana Blandiana. Imaginea este semnată de Tudor Vladimir Panduru, iar montajul este realizat de Edith Weil, muzica de Daniel Szabo, costumele de Nicoleta Cârnu.

Un film răscolitor, un film solid, cu interpretări actoricești memorabile!

 (articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, la rubrica „Realitatea paralelă”, p. 12, 
pdf-ul revistei: http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf) 

 

Măștile „infractoare”

    Acțiunea din „Mãștile lui Brejnev“ (Pitești, Ed. „Paralela 45“, 2020), de Nicolae Spãtaru se petrece imediat dupã moartea conducãtorului Uniunii Sovietice (1964-1982), survenitã la data de 10 noiembrie 1982, și este plasatã în satul Sinihãu. Naratorul principal este Marcu Filipescu, secretar al sovietului sãtesc. Deși infatuat, Marcu Filipescu e un personaj cu lipici la cititori. Se crede buricul pãmântului, dar intrã în buclucuri. E fermecãtor prin înclinația spre autopersiflare pe care nu întodeauna o aplicã într-un mod conștient. E mucalit, dar asta nu-l împiedicã sã viseze sau sã devinã introspectiv. Va trece prin tot felul de aventuri dupã ce, dintr-un exces de zel, se oferã sã depoziteze la el acasã câteva sute de mãști antigaz, un surplus fațã de numãrul de cetãțeni ai satului, înspãimântați de autoritãți – prin diferite mijloace – cã se apropie un „rãzboi nuclear devastator împotriva Uniunii Sovietice“, care va fi declanșat de „America imperialistã“. În manierã „gogolianã“ (Grigore Chiper, „O distopie tragicomicã“, în Revista „Contrafort“, nr. 5, 2020), mãștile vor prinde viațã. Odatã personificate, vor comite farse: fac zarvã prin casã în miez de noapte, cotrobãind prin odãi; furã și mãnâncã merindele din frigider lãsând mizerie (aluzie și la înfometarea populației în perioada comunismului): „Când s-a fãcut luminã, pe ușa din fundul coridorului, cea care dãdea în cãmãruțã, intrau buluc patru mãști. Patru! Douã duceau un baton mare de salam «Odessa», iar celelalte douã un picior de porc și o pâine. Era piciorul pe care-l cumpãrasem chiar eu de la cooperativa colhozului. ªi s-au fãcut nevãzute în semiîntunericul cãmãruței, dupã ce douã mãști, cocoțate una peste alta, au închis ușa în vitezã mare. Am mai reușit sã vãd cum cea de sus mi-a fãcut șmecherește cu ochiul. Adicã, vezi dumneata, cu ocheanul. Apoi, în cãmãruțã, s-au auzit râsete. Râdeau probabil de mine. [...] Râdeau pentru cã ne-au lãsat fãrã hranã“. Un caracter grotesc au unele întâmplãri cu iz polițienesc. Iar povestea morții suspecte a „vrãjitoarei“ din sat pare un act de justiție rezolvat printr-un fel de misticism „rãsturnat“. Întâmplãri stranii sunt consemnate de un alt personajnarator, Aurel Zmeurã, sectorist, sergentmajor. Numai cã rapoartele sale „de investigare“ nu prea au legãturã cu realitatea, ci mai degrabã cu realismul magic și sunt veritabile proze scurte, de sine stătătoare.
   Într-o notã intitulatã – iarãși ironic – „Din partea editorului“, autorul ne rezervã o altã ghidușie: dosarul de la securitate al lui Marcu Filipescu, internat împotriva voinței lui la Spitalul de Psihiatrie, dispare, iar Aurel Zmeurã are propria lui teorie despre respectiva „volatilizare“. Chiar dacã lectura acestui roman pare deconectantã, un cititor atent la surprizele subtextuale va identifica numeroase simboluri și va înțelege mesajele subliminale. Ca tehnicã literarã, scrierea este una modernã, prin fragmentarea textului și prin introducerea poveștilor în ramã. Prozatorul vine totuși în ajutorul cititorului, separând multiplele planuri prin asteriscuri. Despre ineditul creației, Grigore Chiper observa: „Noutatea [...] constã în faptul cã evenimentele și acțiunile absolut reale, decupate din illo tempore, sunt aranjate în forma unui puzzle distopic și turnate într-o grilã fantastic-umoristicã, cu toatã recuzita de rigoare“. Cartea se încheie cu propoziția: „Investigația continuã“. Așadar, finalul e deschis și ne putem aștepta la o continuare. Nicolae Spãtaru s-a remarcat deja în poezie și prozã scurtã, are publicate peste 15 cãrți și a obținut câteva premii literare importante. Prin acest debut în roman, dovedește o datã în plus cã indiferent de genul ales, e un scriitor stãpân pe mijloacele sale de expresie.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021, p. 23, http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2021_11-12net.pdf) 

Plinul singurătății

recenzia filmului „Tigertail” 

După ce ți-ai petrecut într-o țară străină cea mai mare parte din tinerețe și anii de maturitate, atunci când îți vizitezi casa natală după foarte mulți ani și o găsești în ruină, nu poate fi decât dureros. Este scena nu de la începutul, ci din finalul filmului „Tigertail” (2020). Sfârșitul e un nou început. Și viceversa e valabil dacă ținem cont că secvența din debutul filmului cu imaginea infinit-verde a câmpului de orez este reiterată în deznodământ.

Se pare că titlul este traducerea în limba engleză a localității taiwaneze Huwei, de unde a emigrat în America, prin anii ’60, Pin-Jui, eroul filmului (Pin-Jui la tinerețe este interpretat de Hong-Chi Lee, la maturitate de Tzi Ma, iar rolul copilului este făcut de Zhi-Hao Yang). Orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă, iar mama lui neavând posibilități materiale, Pin-Jui rămâne în copilărie la bunicii materni, care locuiau în mediul rural. Plăsmuirile romantice ale copilului sunt anihilate de pragmatismul bunicii, abrutizată din cauza necazurilor personale și a persecuțiilor noilor ocupanți. Bătrâna este cea care-l responsabilizează cu exces de autoritate: „Plânsul nu rezolvă niciodată nimic. Nu lăsa pe nimeni să te vadă plângând”, cuvinte care îl marchează pe termen lung, el însuși arătându-se neînduplecat în viața de familie față de slăbiciunile și idealurile soției, iar mai târziu ale fiicei. Nu la fel de intransigent a fost cu sine: în tinerețe, și-a trădat iubita, pe exotica Yuan (rolul tinerei este interpretat de Queenie Yu-Hsin Fang, mai târziu de Joan Chen). Renunță rapid să vorbească limba maternă (taiwaneza), comunicând în mandarină nu doar unde era obligatorie prin lege, ci și în taifasurile cu mama sa, deși aceasta îi răspunde în taiwaneză.

Pin-Jui își atinge de timpuriu visul și emigrează în America, unde se stabilește împreună cu soția sa Zhenzhen (interpretată de Kunjue Li, mai apoi de Fiona Fu). Din păcate, în țara adoptivă viața nu va fi lipsită de griji, așteptările sale despre visul american îi sunt înșelate, iar problemele în cuplu nu întârzie să apară. Îl macină rutina (ilustrată prin repetatele închideri și deschideri ale obloanelor magazinului unde muncește), iar acasă nu găsește nici liniște, nici armonie; fără iubire este imposibilă fericirea. Familia va prospera din punct de vedere financiar, evoluează și pe scară socială, iar rafturile masive de cărți sugerează o solidă cultură generală și o bună educație oferită copiilor. Dar bunăstarea nu-i apropie pe cei doi soți; dimpotrivă.

Pin-Jui nu a fost un soț model și nici un tată iubitor. E un bărbat ursuz. Chiar dacă a dezamăgit pe cei apropiați, nu este lipsit de sentimente și regretele îl copleșesc. Singurătatea îi va umple viața. Aplatizat, continuă să-și estompeze emoțiile și se arată insensibil față de o singurătate în oglindă: cea a fiicei sale. Paradoxal sau nu, izolarea îl conduce la autoanaliză, interesant mod regizoral de transmitere a acestui fapt: prin succesiuni de imagini, nu prin cuvinte. În plus, ceva se va întâmpla: o legătură din trecutul sensibil îi va îmblânzi inima. Iar evocarea amintirilor va crea o punte între tată și fiică.

Filmul nu mi-a plăcut întru totul deoarece anumite dialoguri între rude apropiate sunt protocolare, lipsite de familiaritate. Aparent lipsit de emoție, filmul care în limba română are subtitlul „O poveste de viață” chiar asta prezintă: o poveste de viață. Ceea ce contează este că în mărturisirile sale până la urmă Pin-Jui a reușit să fie obiectiv cu el însuși. Onest, a recunoscut locul și importanța fiecărei persoane din viața lui.

Un film care se bazează mult pe text riscă să fie monoton. Prin fragmentarea timpului și prin diversitatea lingvistică (engleză, taiwaneză și mandarină; nuanțele au semnificații aparte!), „Tigertail” reușește captarea atenției. Și din punct de vedere vizual este convingător: numeroase cadre au calități plastice.  

„Tigertail” (2020) a fost filmat în Taiwan și Statele Unite ale Americii. Regia și scenariul îi aparțin lui Alan Yang. Imaginea este semnată de Nigel Bluck, iar montajul este realizat de Daniel Haworth.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2021, p. 14) 

Caietul expoziției „Suntem valuri...”

„Suntem valuri”, scrie pe un afiș superb, viu colorat. Dacă te uiți atent poți observa că sunt îmbinate armonios două concepte plastice diferite. Căutând informații suplimentare, vei descoperi numele a două artiste: Mari Bucur și Silvia Tiperciuc. Expoziția a fost deschisă între 6 și 31 august 2021, la Galeriile „Frunzetti” din Bacău, iar titlul este începutul unei fraze care a circulat des pe internet anul trecut, în perioada de carantină, și care aparține filozofului Seneca: „Suntem valuri ale aceleiași mări, frunze ale aceluiași copac, flori din aceeași grădină”. Suntem toți plămădiți din aceeași materie, consideră filozoful stoic. Tot el spunea, într-una dintre scrisorile sale către Luciliu: „Nu trăiește decât cel care e de folos altora, nu trăiește decât cel ce dă un rost vieții”. Seneca era un admirator al artei, de aceea credem că le-ar fi stimat în mod deosebit pe cele două artiste (care l-au citat în și prin expoziția lor) atât pentru mesajul lor, cât și pentru spectacolul de lumină, vibrație și culoare pe care l-au oferit cu generozitate iubitorilor de frumos. Artistele nu au dorit să facă vernisaj, dar au lăsat, într-un loc discret pe care e posibil să-l descoperi doar dacă parcurgi toate ungherele expoziției, un caiet în care vizitatorii puteau scrie câteva idei personale. Recunosc că nu m-am putut abține și l-am răsfoit un pic. Deși am vizitat expoziția la doar o săptămână după deschidere, destule pagini erau completate. Cineva care a semnat cu inițialele I. B. a notat: „Silvia Tiperciuc ne încântă cu pastelul, transpus într-o matematică și o geometrie, pe care cu emoție îl urmărești; iar Mari Bucur cu pictura-i bogată, de o dureroasă frumusețe, ne arată calea altruismului, invitându-ne să avem grijă de oamenii trăitori cu sufletul”. Un alt vizitator a cărui semnătură este indescifrabilă întocmește, la rându-i, o micro-cronică plastică: „Dragă Mari, lumea ta e fabuloasă, cu multe «ferestre» deschise către un trecut cu care noi adulții, în mare parte, am cam pierdut conexiunile. [...] Dragă Silvia, o mare încântare pentru ochi și pentru spirit sunt aceste «rezolvări cromatice» pe simple foi dintr-un caiet de matematică!”. Foi de matematică pe simeze, foi pline de impresii entuziasmante în caietul expoziției! Din picturile pline de povești ale lui Mari Bucur (unele parcă ar fi ilustrații de cărți pentru copii), din abundența de imagini și culori, uneori curge – precum un val – câte un îndemn transmis prin cuvinte: „Aveți grijă de oamenii trăitori cu sufletul!”

Scene din viața de zi cu zi sunt reflectate, cu gingășie dar și cu o deosebită acuratețe, de Mari Bucur. Geometriile interiorioare ale Silviei Tiperciuc te incită să parcurgi labirinturi, te invită la introspecție. Senzitivitatea, ingeniozitatea și expresivitatea celor două plasticiene au impresionat-o și pe Carmen Mihalache (critic de teatru și de artă), care și-a mărturisit impresiile sale în cotidianul „Deșteptarea”, în articolul „Valuri de bucurie, de înseninare”, din care decupăm: „Lucrările lui Mari Bucur au ceva dintr-un patchork, un quilt, din fiecare pătrățel sărind o plăcută surpriză. Sunt gânduri colorate prinse acolo, figuri și ființe năstrușnice, personaje diverse, istorioare, aduceri aminte, reverii, totul fiind reprodus cu pasiunea detaliului, cu indicibilă savoare. Și cu un simț special al culorii, al poeziei culorii, mai precis. E o stenică dezlănțuire de armonii cromatice în lucrările ei, care conțin o încântătoare notă de spontaneitate, de ingenuitate, de prospețime țâșnită din îndrăzneala asociativă. La Silvia Tiperciuc, observ o evoluție în sensul conciziei expresiei picturale, a unui rafinament al simplității. Talentată și activă, căutând noi modalități de expresie, iubitoare de profunzimi, artista ne propune acum o suită de lucrări nonfigurative, abstracte, cu diferite tipuri de contraste, cu tensiuni ascensionale, urmărind o logică a ritmurilor și subtile tranziții cromatice. De efect sunt și micile colaje: creative, imaginative, realizate cu măiestrie, cu minuțiozitate și acuratețe tehnică. Traseele de culoare din micile și grațioasele lucrări îți captează privirea, îți transmit o stare de bine, colorându-ți ziua. De fapt, asta face expoziția celor două artiste minunate: îți oferă bucurie curată, înseninare, de care avem atâta nevoie”!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2021, p. 21)

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Ion Caramitru și rostirea poeziei eminesciene

Ion Caramitru, la Memorialul Ipotești 15 iunie 2021 fotocredit: Constantin Țînteanu Marți, 15 iunie 2021. Îmi doream de mult, dar acum am ajuns pentru prima oarã la Ipotești. Ziua a început cu o plimbare de dimineațã prin pãdure. Am ajuns la lacul împânzit cu nuferi albi ceva mai puțini, puzderie de nuferi galbeni, îmbrãțișat de copacii unei pãduri dese. Printre aceștia fãcea notã distinctã o salcie, cumulând paradoxuri ce-ar putea fi întâlnite doar în caracterele umane: o cordialitate inhibatã de retractilitate, o pulsatilã tandrețe. Drama salciei l-a fãcut pe unul dintre artiștii care ne însoțeau în mica drumeție sã exclame: „Extraordinar cum și în naturã poți da de butaforie“! Am pãrãsit peisajul lacustru și ne-am întors în vasta curte a „Memorialului Ipotești – Centrul Național de studii «Mihai Eminescu»“. Se fãcuse miezul zilei și la Bibliotecã, în Amfiteatrul „Laurențiu Ulici“, se desfãșura festivitatea de decernare a Premiului pentru Promovarea Operei Eminesciene, eveniment inclus în programul „Zilelor Eminescu“* (care au început încã de duminicã, 13 iunie). Iulian Costache, istoric și critic literar, profesor al Universitãții din București, susținea on-line, de la Berlin, o laudatio pentru laureat; mi-a plãcut și mi-am notat: „El știe sã facã din Eminescu o poveste energicã. Este un creator de structuri narative“. Acest premiu i-a fost acordat maestrului Ion Caramitru. Introdus audienței printr-o laudatio plinã de informații autentice și de aprecieri juste, dar condimentatã și cu câteva expresii pompoase, cel care ne-a readus (pe cei prezenți în salã) în firesc și umanitate a fost chiar... Ion Caramitru. În discursul de mulțumire, Ion Caramitru a vorbit despre „cea mai frumoasã limbã posibilã“ necesarã rostirii pe scenã, convingându-ne cã modelul pentru expresivitate este limba literarã a lui Eminescu. Prin arta actorului, poezia vine mai aproape de inima celui ce ascultã, dar calea nu este de a o „re-cita“, ci de a o „spune“. Citez din eseul întocmit de însuși Ion Caramitru: „Rostirea care mã intereseazã este cea a semnificațiilor. Într-o poezie care te emoționeazã trebuie intuit momentul fierbinte al inspirației poetului. Poetul transmite un bun finit, încremenit în paginã. Eu îl preiau ca atare și-l trec prin filtrul sensibilitãții mele. Sunt uimit de valoarea esteticã, de lumea pe care o descopãr, sunt fascinat de temperamentul autorului. Poezia a devenit organic și a mea“. Și a devenit... și nu doar poezia, ci și fragmente filozofice gãsite în manuscrisele din adolescența poetului, pasaje din nuvela „Sãrmanul Dionis“ în care apar – geniale intuiții! – elemente ale teoriei relativitãții, poezii de dragoste, poezii sociale, toate sudate prin inspirația regizorului Ion Caramitru, încât pãrea o singurã și fascinantã poveste transpusã pe scenã de actorul... Ion Caramitru. Pãrea cã însuși poetul se insinua în mintea actorului și prin vocea umanã și vie a acestuia, aproape ca-ntr-un bizar act de spiritism, își mãrturisea gândurile. Cu emoție dar și cu firesc, cu sensibilitate și cu sens. Încãrcați astfel de iubire pentru poezia lui Eminescu, de o înțelegere în amãnunte ale filozofiei lui și de admirație pentru actorul-regizor devenit la rându-i creator, ne-am îndreptat pașii spre un alt performance artistic: vernisajul expoziției de artã „Decupaje. Pasãrea cu douã anotimpuri“ a artistului Ioan Burlacu, nãscut în Botoșani, dar aclimatizat în orașul lui Bacovia. Un eveniment reușit, cu o altfel de strãlucire dar nu mai puțin magneticã, despre care sperãm ca într-un numãr viitor al revistei sã vã povesteascã pe larg celãlalt artist despre care vã vorbeam la început, cel care a identificat în salcia de la Lacul „Mihai Eminescu“ o dimensiune teatralã.

(articol publicat de Violeta Savu în Revista „Ateneu”, iunie 2021)

 

Ion Caramitru, la Ipotești, 15 iunie 2021,
la vernisajul expoziției
„Decupaje. Pasãrea cu douã anotimpuri“
a artistului Ioan Burlacu,
fotocredit: C-tin Țînteanu

Imnurile Tincuței Horonceanu Bernevic

 

Autorii de poezii religioase sunt destul de rari, mă refer la cei ale căror versuri sunt scrise cu talent, cu substanță creștină și fac dovada unei bogate culturi. Poezia cu filon religios poate fi generată atât de experiențe personale duhovnicești, cât și prin lectura imnurilor creștine, Psaltirii și ale altor cărți lirice cuprinse în Sfânta Scriptură, acatistelor, troparelor etc. De asemenea, sunt rari autorii de literatură pentru copii, care sunt capabili nu doar să-i farmece pe cei mici prin metafore, inedit și explozii imaginative, ci să le și transmită învățături morale. Toate aceste caracteristici enumerate mai sus sunt înmănuncheate în cartea „Imnuri-acatiste pentru copii” (Florești, Cluj, Ed. Limes, 2021) a poetei băcăuane Tincuța Horonceanu Bernevic. Textele din cuprins pot fi considerate rugăciuni în versuri, prin ele micii cititori sunt familiarizați cu viețile unor sfinți din calendarul ortodox și află despre minunile pe care aceștia le-au săvârșit. Numele sfințior care au inspirat cele douăsprezece imnuri-acatiste sunt: Sf. Cuvioasa Paraschiva, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Cuvios Stelian, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Mare Muceniță Ecaterina, Sf. Ierarh Nectarie, Sf. Arhanghel Mihail, Sf. Apostol Andrei, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, Sf. Ierarh Spiridon, Sf. Andrei Rubliov, Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla. Autoarea s-a documentat din scrierile Sfinților Părinți, din Viețile Sfinților, din Acatiste, din Sfânta Scriptură, din date istorice etc. O interesantă prefață, compusă din două secțiuni, semnează criticul literar Marius Manta, în prima parte el se adresează pe un ton familiar copiilor: „Dragi copii, cartea pe care aveți șansa a o ține în mâini va însemna pentru voi o mare bucurie”. În a doua parte, criticul se adresează părinților, făcând printre altele pertinente observații despre structura literară și știința expresiei: „Literar, Tincuța Horonceanu Bernevic dă dovadă de măiestrie. E rară capacitatea Domniei Sale de a prelua din acatistele arondate cultului ortodox exact aspectele esențiale și de a le reformula pe înțelesul copiilor, dând un sens sintagmei de viețuire creștină. Pe de altă parte, trebuie semnalată frumusețea limbii române, flexibilitatea acesteia de a surprinde aspecte esențiale în mai multe nuanțe. E un vocabular bogat, mânuit cu echilibrată pricepere. Toate registrele lexicale se pot regăsi, metaforele, alegoriile, fiind la îndemâna copiilor”.

Pentru că în luna august o sărbătorim pe Cuvioasa Teodora de la Sihla, spre exemplificare transcriu integral imnul pe care Tincuța Horonceanu Bernevic i-l dedică: „Te roagă pentru noi, Preasfântă Cuvioasă,/ Născută-n Vânători, într-o cinstită casă,/ Părinților să fii de mare ajutor/ Să mângâi Teodora, tu, bătrânețea lor!// Chiar tatăl, Ștefan Joldea, ce arme-a făurit,/ Și-a pus nădejdea-n tine, odor neprețuit,/ În Neamț, sus la Cetate, armaș vestit a fost,/ Un dregător de seamă, cu stare și cu rost!// Când sora ta mai mică la Domnul a plecat/ Părinții tăi în tine speranța și-au păstrat./ Dar tu ai vrut să-i fii mireasă lui Iisus/ Spre mănăstire gândul curat mereu te-a dus!// În inima ta sfântă un dor de rugăciune/ Vibra ca o lumină, ardea ca un cărbune./ Dar ți-au găsit părinții în Ismail bărbat/ Și după legea sfântă, cu el te-au cununat!// Trecând o vreme-alături de omul credincios/ Ardea în voi aceeași chemare-ntru Hristos./ Iar când părinții voștri din viață au plecat/ Ați hotărât că-n Domnul e calea de urmat!// V-ați despărțit cu pace și cu folos de lume/ Spre timp de ascultare, de post, și rugăciune./ La Vărzărești novice întâi tu ai intrat/ Apoi și el chemarea de rugă și-a urmat!// Dar hoardele barbare trecând cu foc prin țară/ Au pustiit biserici și locuri sfinte iară,/ Refugiată-n Munții Buzăului ai stat/ Și-ai depășit primejdii, și-n lacrimi te-ai rugat.// Apoi înspre Moldova chiar Domnul te-a trimis/ Când Schitul Sihăstriei ți-a apărut în vid/ Cu binecuvântare de-a merge în pustie,/ În peșteră la Sihla, ai stat cu bucurie.// În multă nevoință, în rugăciuni de foc,/ Îți petreceai tu timpul și păsările-n cioc/ Firimituri de pâine îți aduceau în zbor!/ Văzându-le monahii au mers în urma lor// Și au zărit lumina din ruga ta aprinsă,/ Tu le-ai cerut o haină, apoi, de har cuprinsă,/ Luând Sfintele Taine la cer tu ai plecat/ Și muntele-n mireasmă preasfântă s-a-mbrăcat!// Și fost-ai îngropată în peștera în care/ Ai stat în rugăciune și-n dreaptă ascultare./Acum de multe veacuri stau moaștele-ți cinstite/ În lavra din Pecerska, la Kiev sunt preamărite!// Prea Sfântă Teodora, odor duhovnicesc,/ Mlădița bucuriei din neamul românesc,/ Prin viața ta sporită în rugăciuni de foc,/ În cetele de sfinți tu ai acum un loc!”.

Nu vreau să închei fără a spune că Tincuța Horonceanu este un scriitor complet, este autoarea a numeroase cărți de poezie și proză, apreciate în mod deosebit de critica de specialitate, dar totodată având și succes la public. Unele cărți le-a scris în mod special pentru copii, altele pentru cititorii adulți. Scrie excelent și teatru, cu una dintre piese a câștigat un important premiu de dramaturgie la Festivalul Bacău Fest Monodrame, în 2018. Deține numeroase premii pentru poezie și pentru proză. Cititorilor mai mari le recomand cu căldură să caute cartea „Pasărea din ochiul meu stâng” (București, Ed. „Eikon”, 2020), și pentru a fi mai convingătoare redau un fragment din poemul „Dumnezeul păsărilor”, cu care se deschide: „Liniștea a țesut plase pentru păsări/ stau resemnate în spațiul dintre cer și pământ/ recunoscând în zbor germeni de viață/ pădurea de aripi e o maree de zbateri/ trece peste buza amiezilor/ ca un vin licoros cu puteri tămăduitoare/ pasărea umbrei mi-a fremătat aerul/ și eu nu am urmat-o/ în nesupunerea oarbă/ m-am abătut de la cale/ miruindu-mă sub ploi păcătoase/ eu nesupusa nu am văzut țărmul/ mi-am lăsat pașii în nisip/ zbor frânt către ploile de aer ale lunii”. După cum se observă, aici poeta e marcată de melancolii, de zboruri eterice și de tandrețile ce pulsează a viață, de modul cum o afectează trecerea timpului (sau chiar irosirea, e și aici o căutare sau mai exact spus o autoanaliză în sens duhovnicesc!) Iar cititorilor care preferă proza, le propun romanul „Când totul era verde” (Florești, Cluj, Ed. „Limes”, 2018) în care scriitoarea Tincuța Horonceanu Bernevic descrie viața mamei ei, o adevărată trăitoare în duh creștin ortodox!

 (Articol publicat de Violeta Savu, în revista „Credința ortodoxă”, iulie 2021)

Descãrcãri electrice și implozii vegetale

Bogdan Antochi

Am vizitat expoziția artistului Bogdan Antochi cu douã zile înainte de vernisaj, când încã se lucra la panotare. Mi-a plãcut mult ce am vãzut; Bogdan Antochi este un artist tânãr care de la primele sale apariții pe simezele galeriilor de artã a fãcut impresie bunã. Dar trebuie spus cã de la ultima sa personalã (cel puțin, ultima din câte știu eu, în 2015: „Ziduri“, Galeria „Nouã“, Bacãu) a evoluat spectaculos, încât unele lucrãri din actuala expoziție (care acoperã douã galerii, așadar un duplex) par realizãrile unui artist matur, cu ani îndelungi de experiențã. L-am gãsit pe artist în expoziție un pic agitat pentru ultimele detalii ale panotãrii; pe lângã el, artiști consacrați care îi acordau sfaturi în acest sens. Încurajarea celor mai tineri de cãtre maeștri e ceva ce nu se întâmplã prea des; admirația în mod obligatoriu trebuie sã funcționeze reciproc! Desigur, pãstrând proporțiile: învãțãcelul admirã cu venerație bãtrânul (a se înțelege cã nu de vârstã e vorba, ci de înțelepciune!), cu speranțã și încredere în viitor! Revenind, în acea zi Bogdan Antochi mi-a spus cã nu are încã un text și ar vedea necesar unul ca preambul pentru deschiderea expoziției. Am privit cu atenție tablourile, m-am uitat surprinsã la titlul expoziției: „Impedanțã vegetalã“ – inițial fãrã a-l înțelege. Am reflectat și am scris cele ce urmeazã. Ceea ce a creat Bogdan Antochi în aceastã expoziție este o rețea. O rețea în care se combinã vegetalul cu celestul și electricitatea. Ceea ce poate frapeazã în titlul expoziției e acest cuvânt tehnic, „impedanțã“. Din fizicã ne amintim cã impedanța se referã la opoziția unui circuit la curentul electric. Dar artistul pluseazã prin introducerea adjectivului „vegetal“, fãcând parcã referire la un vers de-al Anei Blandiana: „Eu cred cã suntem un popor vegetal./ Cine-a vãzut vreodatã/ Un copac revoltându-se?“ Iatã contradicția despre care ne vorbește expoziția: revolta (opoziția/ impedanța) și resemnarea (vegetalã). Liantul dintre cele douã este cerul, pe care artistul îl contemplã în momente diferite ale zilei și în anotimpuri diferite. Cerurile lui Bogdan Antochi ascund, de fapt, stãri sufletești: norii întunecați care prevestesc furtuna simbolizeazã tristețea, o tulburare sufleteascã; dar privind atent vom descoperi și apusuri în culori violete (melancolia se așterne) sau chiar rãsãritul de soare (speranța). Caracterul eterogen este rezultatul unei atente observãri a realului: ochiul uman poate decupa din naturã un detaliu care sã cuprindã o bucatã de cer, cabluri electrice, cãrãmizi (din ziduri sau acoperișuri), vegetație. Astfel, prin reinterpretarea sa cu instrumentele plasticii, artistul unește finitul cu nemãrginitul. Bachelard spunea cã „macrocosmosul și microcosmosul sunt corelative“. I-am trimis un e-mail lui Bogdan Antochi cu reflecțiile mele, iar el le-a publicat pe Facebook alãturi de afiș și invitația la vernisaj. În consecințã, atunci când Iulian Bucur a fãcut în fața publicului o laudatio pentru expoziție, a intrat cumva într-o polemicã foarte prietenoasã cu ideile mele, folosind arta eristicii și mai ales a maieuticii, pornind de la titlul expoziției: „Poeta Violeta Savu a gãsit poezie în aceastã asociere paradoxalã, aproape oximoronicã, între impedanțã și vegetal. Între faptul de a fi static, a suporta aproape orice și, dimpotrivã, de a împiedica, de a opune rezistențã. Dar orice sistem are o impedanțã. Noi, oamenii, ne comportãm ca un sistem care are o impedanțã. Da, titlul e o dihotomie, e un fel de dușmãnie, de ceartã între doi termeni. Dar poate fi considerat și în alt sens. Existã un fir între cele douã noțiuni, între împiedicat (impedanța) și vegetal. Vegetalul poate sã fie revoluționar, și impedanța sã fie inertivã. Expoziția mizeazã pe ideea de paradox. Veți gãsi în tablouri acea juxtapunere între partea platã la modul absolut și vibrația cea mai energicã. Veți gãsi gestul de o sublimã eleganțã și tușa executatã aproape mecanic; o ceartã secretã între culorile fluorescente, fosforecente, fãcute de mâna electricã și griurile cu ecourile lor abia auzite. Pictorul nostru vine dintr-o zonã a cețurilor (lucreazã de ceva vreme în încețoșata Britanie). Dar el a adus de acolo puțin din ceața Londrei; în schimb a adus mai mult din cuceririle artei digitale. Aceastã expoziție este nu atât de azi, cât mai ales de mâine. Existã secante care traverseazã tablourile și care încearcã sã taie imaginea aproape împotriva voinței privitorului. Iar tabloul de mâine va fi un pic mai autonom fațã de cum ne-am putea noi imagina astãzi. Spunea odatã un poet cã zidul este despre viațã, iar fereastra este despre înțelepciune. Curatorii acestei expoziții au pus zidurile înspre ziduri, iar cele cu cer și luminã spre fereastrã, încercând sã spunã cã existã o linie între traiul banal, biologic, tegumentar și posibilitatea noastrã de a visa, de a evada. Nichita Stãnescu e cel care face asocierea între fereastrã și zid: «Tot ce am trãit în zadar s-a fãcut zid, tot ce am înțeles s-a fãcut fereastrã». La Bogdan Antochi, vom gãsi și cer mediteraneean în ferestrele lui de înțelepciune. Expoziția lui Bogdan e mai mult decât frumoasã; ea invitã la evadare spre alte lumi prezente și alte lumi posibile“, a încheiat Iulian Bucur elegantul sãu discurs, pe care l-aș echivala cu o altfel de poezie, care îndeamnã la speranțã și invitã la evadare. Spre încântãtoare lumi posibile!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 25)

Libertatea de a nu ucide caii sãlbatici

Dupã cum se știe, calul a fost reprezentat artistic de cãtre om încã din preistorie. În picturile rupestre este schițat acest animal, desenul fiind fãcut într-un stil pe care acum lesne l-am putea numi minimalism. În peștera Chauvet din Franța, descoperitã abia în 1994, s-au gãsit peste 1000 de desene, cu o vechime de peste 36000 de ani, ilustrând preponderent diferite animale sãlbatice. Într-o frescã e gravat un rinocer mic și patru capete de cal. În ciuda vechimii paleolitice, s-a constatat cã tehnica realizãrii acestor imagini nu era deloc simplã, pereții stâncii fiind mai întâi rãzuiți; artistul care a desenat deținea știința de a aplica umbre prin pigmentare. Comitetul UNESCO a evaluat calitãțile desenelor din celebra peșterã: „Arta stãpânirii culorilor, asocierea picturii și a gravurii, precizia reprezentãrilor anatomice și capacitatea de a da impresia volumelor și a mișcãrilor“. E îmbucurãtor sã descoperi cã aceste calitãți pot fi identificate și în cea mai recentã expoziție de graficã semnatã de plasticianul Mihnea Baran, „Caii liberi“, deschisã la Galeriile „Frunzetti“ din Bacãu, la data de 2 iulie. Tot în acea zi, artistul și-a lansat volumul de versuri „Autoportrete“ (Onești, Ed. „Magic Print“, 2021), o carte de autor, cu versuri și ilustrații proprii, iar la Galeria „Nouã“, calul a fost subiectul expoziției de fotografie „Nihil sine Deo“ (pentru decorul floral, Mihnea Baran a colaborat cu Lucia Pãdurariu). Despre expoziția de graficã au vorbit artista Carmen Poenaru (președinta filialei Bacãu a Uniunii Artiștilor Plastici din România) și criticul de artã Iulian Bucur, care a justificat de la bun început titlul expoziției: „Sã știți cã atunci când a fost prima reprezentare a unui cal, acel cal era liber. Dar nu este epocã în care acest superb animal sã nu fie reprezentat. Expoziția lui Mihnea Baran o putem considera una polarã: la parter el expune fotografii cu cai, iar în sala de la etaj, calul e reprezentat grafic. Artistul realizeazã o dihotomie. În fotografie, Mihnea Baran ne prezintã calul realist; în graficã, e vorba de calul ideal. Carmen Poenaru ne-a vorbit despre portretizare. ªi așa este: acești cai au multe asemãnãri cu omul. Sunt antropomorfizați. Veți avea surpriza sã vã recunoașteți în eleganța, în tristețea, în melancolia, în prietenia, în energia sau chiar în oboseala cailor, dar și în ideea de libertate“. Caii liberi ar putea fi considerați caii sãlbatici... Cineva a șoptit în timpul vernisajului: „Caii de la Letea!“ În pãdurea din Delta Dunãrii trãiesc peste 2000 de cai... sãlbãticiți, despre care nu știm neapãrat dacã se simt liberi; știm însã cã mulți dintre ei au fost abandonați de stãpânii lor din cauza sãrãciei. O situație de acest fel existã și în SUA, cu o amploare mai mare; drama mustangilor este impresionantã: peste 100 000 de cai sãlbatici trãiesc în preriile nepopulate de om, iar guvernul nu le poate sprijini nici mãcar la o treime dintre ei supraviețuirea. Dar existã excepții, și câte un animal mai norocos ajunge sã fie folosit în programe de reabilitare. Acest subiect este tratat cu multã sensibilitate în filmul „The mustang“ (2019) care, la fel ca expoziția lui Mihnea Baran, vorbește despre libertate și captivitate, despre tandrețe și comunicarea fãrã vorbe rostite. De altfel, calul ocupã un loc aparte în istoria cinematografiei, începând cu filmele western și mergând pânã la filmele contemporane motivaționale: „Seabiscuit“ (2003, regie Gary Ross) este una dintre cele mai frumoase realizãri despre cal, ideal, îndrãznealã, ambiție, recãpãtãrea încrederii, depãșirea obstacolelor, speranțã și curaj. La rândul sãu, în volumul de versuri „Autoportrete“, Mihnea Baran își mãrturisește idealurile și dorințele, nu se sfiește sã vorbeascã despre obstacole, dar și despre formele deosebit de personale ale curajului sãu: „Un curaj nebun sã spui da,/ un curaj nebun sã spui nu,/ un curaj nebun sã cânți prima notã,/ un curaj nebun sã pictezi prima floare,/ un curaj nebun sã fotografiezi o operã,/ un curaj nebun sã dansezi primii pași./ Fii un învingãtor, chiar dacã pierzi./ Asta e arta vieții: de a câștiga zi de zi“. Despre cartea care reprezintã debutul editorial al lui Mihnea Baran au vorbit arhivistul Vilicã Munteanu și universitarul Ioan Dãnilã, care a semnat și prefața din care spicuim: „Însemnãtatea versurilor lui Mihnea Baran rezidã în impulsul interior de a se destãinui. Avem sub ochi încã o dovadã cã arta deține neștiute valori terapeutice. Autoportretele în linii (grafica din portofoliul artistului) se întregesc cu cele brodate prin cuvinte, pentru a împlini adagiul latin care ne obligã sã nu despãrțim imaginea de poezie“. Regalul eveniment s-a încheiat cu un emoționant recital de muzicã și poezie, susținut de Alexandra ElefterescuTãbãcaru (violoncel) și de actorul Valentin Braniște, pe versurile lui Mihnea Baran.

Mihnea Baran, imagine din expoziția
„Caii liberi”

Mihnea Baran, imagine din expoziția
„Caii liberi”

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 17)

Haos și ordine

 

Titlul miniseriei spaniole „El desorden que dejas” (2020), în traducere directă, ar fi „Dezordinea pe care o lași”; în limba română filmul s-a difuzat cu titlul „Haosul din urma ta”. Un titlu poetic și care îmi place un pic mai mult decât varianta originală, chiar dacă acțiunea și mesajele filmului fac referire la „dezordinea” din viața personală și mai puțin la noțiunea filozofică de haos (în greaca veche, haos însemnând „răsturnare, deschidere a ceva foarte vast, dezvăluire amplă”). Intriga filmului este complexă și are ca poli două caractere feminine fascinante prin frumusețe, elevație și stil, aparent extrem de diferite una față de cealaltă: Raquel (Inma Cuesta) și Viruca (Bárbara Lennie). Ambele sunt profesoare de literatură. Raquel este genul intelectualei talentate, conștiincioase; în viața personală, o timidă care îndrăznește din când în când să treacă barierele, pentru ca ulterior să fie cuprinsă de remușcări. Viruca e o enciclopedie vie de literatură, e foarte bine pregătită profesional, preferă metode moderne de predare. Viruca e expansivă, foarte încrezătoare în frumusețea și șarmul ei; îi place să seducă, o atrage riscul, traversând granița până dincolo de limita acceptabilului. Ambele au vocație didactică, dar se comportă diferit: Viruca e uneori prea apropiată de elevi, aceștia i se adresează pe nume cu o familiaritate exagerată; iar Raquel preferă metodele didactice clasice; onestă, încearcă să se impună printr-o severitate moderată, dar nu este indiferentă față de problemele elevilor. Viruca reprezintă haosul; Raquel și-ar dori, chiar dacă intențiile ei sunt pline de ezitări, să poată pună lucrurile în ordine. Paradoxal, tocmai ceea ce separă aceste două caractere determină apropierea lor, dar nu fizică ci metafizică, nu ca timp, ci în spațiu. Spațiul comun celor două femei este orașul fictiv Novariz, situat undeva în Galicia. Un oraș mic, o comunitate restrânsă unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, și cu toate acestea există zeci de tulburătoare secrete. După moartea mamei sale, Raquel, la dorința soțului ei, se mută împreună cu el în orașul natal al acestuia. Dar adaptarea ei în noul oraș e dificilă, cele mai multe probleme ivindu-se la Colegiul „Novariz”, unde o înlocuiește pe Viruca în funcția de titular al catedrei de literatură. Raquel e contrariată de competiția stranie ce se creează între ea și „fantoma” fostei profesoare a elevilor; în plus, e hărțuită prin diferite metode: un hacker îi fură date personale din telefonul mobil, între extemporale cineva îi strecoară un bilețel anonim: „Cât va dura până când și tu vei muri?!” Astfel, Raquel devine tot mai obsedată de dispariția Virucăi și în consecință începe o anchetă pe cont propriu. Sinucidere sau crimă?! Unele informații ar întări ideea sinuciderii. Cu atât mai mult cu cât despre Viruca află destul de repede că se despărțise de soțul ei și avea o relație nepotrivită cu unul dintre elevi: șarmantul și impetuosul Iago (Arón Piper). Există un trio de adolescenți care au avut importanța lor în lumea Virucăi: Iago, sensibilul Roi (care încearcă să-și înțeleagă sexualitatea; Roque Ruiz) și ultrafeminista Nerea (Isabel Garrido).

În ceea ce privește desfășurarea acțiunii, accentul nu se pune pe suspans, dar schimbările de situație și alternările de timp conferă dinamism. Intrigat să găsească răspunsul la întrebarea ucm de s-au comis acele greșeli care au dus la efecte catastrofale, pentru spectator devine mai important factorul psihologic. Lucrurile sunt destul de complicate, în intriga polițistă amestecându-se: interlopi periculoși, consum de anxiolitice, adolescenți aflați derivă, animozități între diferite personaje, crize economice care afectează grav traiul unor familii, trădări, infidelități, sex pasional, raporturi de dominare și manipulare emoțională.  

Un mare plus al filmului este accentul care se pune pe literatură și rolul ei. În primul episod din serie, Viruca îi dictează lui Iago și îl pune să scrie pe tablă următoarele versuri: „A muri/ E o artă, ca orice alt lucru./ O fac grozav de bine.// O fac să doară ca dracu’./ O fac să pară reală./ Am chemare, s-ar zice”. Versurile fac parte din poemul „Lady Lazarus”, de Sylvia Plath; în film ele sunt redate în varianta spaniolă; eu am preferat să citez traducerea directă a Elenei Ciobanu, din limba engleză. Tot de la Elena Ciobanu am aflat (din cartea „Arta de a muri”) cum Sylvia Plath își analiza depresia: „E ca și cum viața i-ar fi străbătută de două curente electrice: un curent vesel pozitiv și unul disperat negativ”. Tot așa, personajele principale ale acestui film par a fi traversate când de „un curent vesel pozitiv”, când de „unul disperat negativ”.

„El desorden que dejas” e o miniserie tv, cu opt episoade, regizată de Roger Gual, Sylvia Quer, Carlos Montero, fiind ecranizarea romanului cu același titlu, al lui Carlos Montero. Muzica, excelentă, este semnată de Ricardo Curto și Lucio Godoy. Sunt uimitoare peisajele cu munți, cu izvoare termale; filmările s-au făcut în nord-vestul Peninsulei Iberice, în Galicia, în cele mai pitorești locuri din orașele Ourense, Cambre, Oleiros, A Coruña, Celanova, Ribadavia; cele mai spectaculoase imagini sunt cele ale defileului Canionul Sil.  Isaac Vila și David Valldepérez sunt regizorii de imagine care ne-au încântat cu priveliști de vis!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 10)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

 

Solitudine în Nomadland

„Nomadland“ (2020, regie Chloé Zhao) nu este neapãrat despre recesiunea americanã în general sau, în particular, despre închiderea fabricii „US Gypsum“. Marea crizã economicã oferã doar contextul relatãrii poveștii de viațã a unei femei simple din America. Filmul este despre solitudine și despre modalitatea de a gãsi luminã, frumusețe și bunãtate chiar într-o singurãtate nu doar asumatã, ci și asimilatã. Frances McDormand o interpreteazã foarte convingãtor pe Fern, o femeie de peste 60 de ani, care a pierdut toatã agoniseala ei de-o viațã. Neavând copii, rãmasã vãduvã, Fern împacheteazã puținul pe care-l putea lua cu ea și pleacã la drum cu o dubițã transformatã în spațiu de locuit, cãlãtorind din loc în loc prin Vestul American, fãcând popasuri în parcuri amenajate special pentru cei care trãiesc în rulote. Atunci când este compãtimitã pentru cã a ajuns homeless, Fern riposteazã: „Nu sunt fãrã locuințã. Doar cã nu locuiesc într-o casã“. Deși nu-i lipsește pregãtirea intelectualã (cândva a fost profesoarã suplinitoare), în timpul vieții sale nomade își gãsește cu greu locuri de muncã, oportunitãțile pentru sezonieri fiind destul de reduse. Astfel, o vedem muncind în giganticul depozit „Amazon“, participând la strânsul recoltei din Nebraska, curãțind toaletele într-un parc de distracții etc. Va gãsi servicii mai bune din momentul în care îl va întâlni pe Dave (David Strathairn), un bãrbat tandru, cu care va lega o armonioasã prietenie. 

Combinație de dramã și documentar, „Nomadland“ are scenariul bazat pe o carte de nonficțiune a jurnalistei Jessica Bruder. Firul narativ destul de simplu, ariditatea relatãrilor de tip reportaj ar fi putut imprima un caracter stereotip, dar Chloé Zhao ocolește cu grijã toate capcanele, iar prin atenția specialã acordatã condiției umane realizeazã un film reflexiv. 

Acest road-movie este interesant și prin faptul cã au fost filmate persoane care în mod real își duc viața în rulote. Nu este prima oarã când regizoarea Chloé Zhao lucreazã cu nonactori; amintesc de „The rider“ (2017), care redã povești tragice despre staruri rodeo, din distribuția cãruia nu face parte niciun actor profesionist. Deși „The rider“ este relatat cu un plus de emoție, nu a avut totuși un succes rãsunãtor. Ambele filme îl au ca regizor de imagine pe Joshua James Richard, care cunoaște secretele luminii și are puterea de a revela ca nimeni altul simbioza omnaturã. Spre deosebire de „The rider“, „Nomadland“ se detașeazã printr-o construcție impecabilã, este bine sistematizat, include numeroase simboluri despre viațã și moarte, iubire și suferințã, început și sfârșit, libertate și îngrãdire: ținuturi înghețate, deșert, ocean, cactuși, pietre, foc, pãsãri, zbor, stânci, tatuaje, caschetã de miner, cer plin de stele, o verighetã, un gard spart, o casã goalã, șosele ce par a se prelungi la infinit etc.). Participarea a doi mari actori cum sunt Frances McDormand (în rolul principal) și David Strathairn (în rol secundar) ridicã valoarea filmului, aducându-i totodatã vizibilitatea meritatã. 

„Nomadland“ a fost în 2021 marele câștigãtor la Premiile „Oscar“, fiind votat „cel mai bun film“, Chloé Zhao „cel mai bun regizor“, Frances McDormand „cea mai bunã actrițã în rol principal“; Chloé Zhao a mai fost premiatã pentru „cel mai bun scenariu adaptat“ și „cel mai bun montaj“, iar Joshua James Richard a fost gratificat „pentru cea mai bunã imagine“. La decernarea premiilor, Chloé Zhao a spus: „Am gãsit întotdeauna bunãtate în oamenii pe care i-am întâlnit peste tot în lume“; cred cã în asta constã secretul marii ei reușite: cãutând și gãsind bunãtatea.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, mai 2021, p. 4)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski