Sunt rare festivalurile de literatură care oferă distincții pentru
scriitorii ce aleg ca modalitate de expresie dramaturgia. Însă un festival
dedicat scriitorului Vasile Alecsandri, considerat de mulți „creatorul
teatrului românesc”, nu avea cum să ignore acest gen literar. Astfel, la ediția
din 2019, la Reuniunile Culturale „Alecsandriada”, desfășurate în Bacău, laureatul
Premiului de excelență pentru dramaturgie a fost Flavius Lucăcel.
Născut în Aluniș, la Sălaj, avea să debuteze în 1992 cu poezie în revista
„Tribuna”, dar din 1993, când publică pentru prima oară teatru în revista
„Thalia”, dramaturgia devine o prioritate. Scriitor cu aplomb, stăpânind
dialogul, în care presară inspirat aserțiuni sau chiar aforisme, abordând
subiecte de actualitate și incitante, având talentul de a spune o poveste, punând
atunci când trebuie accentul pe umanitate, Flavius Lucăcel e un autor cu
palmares în dramaturgie. A publicat mai multe volume: „Trilogia spațiului
închis” (Cluj-Napoca, Ed. „Eikon”, 2006), „Marțianul Telemah”(idem, 2008),
„Ceai de fluturi/ Butterfly tea” (Cluj-Napoca, Ed. „Limes”, 2009), „Tutungeria”(idem,
2010), „Trecătoarea pisicii”(idem, 2011), „Nu te pune cu îngerii”(idem, 2016),
iar cel mai recent este „Corporația” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2018) și asupra
căruia ne vom opri o clipă atenția. Cartea cuprinde trei piese: se deschide cu omonima
„Corporația”, continuând cu „Singurătatea pietrelor” și „Trecătoarea pisicii”. Piesa
„Corporația” satirizează dorința omului contemporan de a obține o poziție
socială superioară, indiferent prin ce mijloace. Sigur că arivismul e o temă
clasică, nu doar în dramaturgie, ci în general în literatura română și
universală (ne amintim de Stănică Rațiu din „Enigma Otiliei”, de Dinu Păturică
din „Ciocoii vechi și noi”, de Tănase Scatiu din „Viața la țară” sau de Julien Sorel,
din „Roșu și negru”). Flavius Lucăcel ne arată noul tip de arivist, prezentând
cazul celui care lucrează într-o multinațională, dorește să avanseze ierarhic,
e servil, lingușitor cu cel de care depinde promovarea sa (șef pe care de fapt
îl disprețuiește și îl bârfește fără scrupule). Egoist, preocupat doar de sine,
devine neglijent în viața de familie. În plan secund, există o poveste de
dragoste între doi emigranți: o femeie ucraineană frumoasă și inteligentă
(nevoită să lucreze ca femeie de serviciu) și un bărbat arab, un idealist, visător
incurabil. Dramele prin care emigranții sunt nevoiți să treacă emoționează,
provocând cititorului compasiune. Morala piesei este că lupta pentru
ascensiune, fără pic de preocupare pentru o autentică perfecționare, e stupidă
și derizorie.
„Singurătatea pietrelor”, piesă cu un număr redus de personaje, doar trei: Mama,
Tatăl și Copilul, relatează povestea unui tânăr cuplu și a scindării relației
lor. Piatra de încercare este
confruntarea celor doi părinți cu autismul fiului. Fiecare acționează sau re-acționează
diferit: tatăl e iritat, fără răbdare, în cele din urmă părăsindu-și familia,
iar mama, dimpotrivă, e blândă și iubitoare, devine creativă, lucrând fără
contenire la compunerea unei povești care-ar putea să aline nervii băiatului.
Personajul principal e copilul, un geniu neînțeles chiar și de propriii
părinți. Monologurile sale interioare, foarte expresive, emoționante, iau de
multe ori forma unor prozopoeme: „Realitatea cu care mă hrănesc eu e densă ca o
lespede nesfârșită. Pășesc peste ea, dau peste cap, fac salturi ample. Mai
mereu e înțepenită, neinteresantă. Mai mereu simt cum realitatea asta mă scapă
pe pământ, printre ceilalți copii, unde nu mă simt apropiat. Eu sunt cel mai
apropiat de umbra îngerului meu, mama. Eu sunt cel mai fericit când soarele
usucă urmele roților tricicletei mele pe asfalt. Privesc pe geam, stau singur,
mă chinui să-mi prind nasturii cămășii, aranjez mereu scaune, șervețele,
lucruri. Și aceasta e viață, și acestea sunt evenimente importante, și în felul
acesta ceva esențial se pierde, puțin câte puțin ajungând la liniște. Realitatea
cu care mă hrănesc eu e scufundată aproape permanent adânc în ființa mea. Mii
de fire rupte, încercări epuizante. Niciodată când am vrut să spun căldura nu
am ajuns până la voce. Nu am trecut niciodată mai departe de mine. Totul se
înghesuie acolo, se cimentează, se uită. Uit. Ce nu pot spune zâmbesc, ce nu
pot simți ocolesc. Nu e teamă. Astfel reușesc să nu fiu și mai complicat decât
sunt. Umbra îngerului meu, mama, când dorm, e transparentă. Și atunci când e
transparentă mă ia de mână și zburăm într-un loc unde nu e nevoie de realitate.
Ce ne spunem, câte minuni ni se deschid în față, cum arată o umbră de înger
fericit ținând o mână de copil în mâna ei, asta trebuie singuri să vă
imaginați. Imaginați-vă!”
La vârste diferite (copilărie, adolescență), gândurile copilului nu diferă
prea mult, iar universul său înconjurător este limitat; cu toate acestea el e
foarte atent la relațiile dintre părinții săi. E un fin observator, decupând
detalii din imagini sau întâmplări. Nici unul dintre cei doi părinți nu-i remarcă
precocitatea, poate și din cauza faptului că el nu articulează cuvintele, nu
reușește să dea voce frământărilor. Spre final, monologul lăuntric al Copilului
e esențializat, dens, fracturat. Prin repetițiile făcute se imprimă un ritm
special, iar dacă rândurile ar fi dispuse în alt mod, nimic nu ne-ar împiedica
să considerăm fragmentul respectiv poezie: „Împreună. Îi văd îmbrățișați.
Împreună. Râd, stau ghemuiți în fotoliu. Își spun nimicuri. Râd, rezemați, în
grădină, unul de altul. Ascultă la căști muzică. Gătesc. Se uită la filme. Se
prostesc. Se prostesc în camera lor. Râd. Aleargă în fiecare dimineață. Își
beau cafeauau și ceaiul pe terasă. El citește corespondența. Își amintesc
nenumărate întâmplări. Ea mai multe, el câteva, aceleași. Râd. Stau
îmbrățișați. Vorbesc despre următoarea vacanță. Se sărută. Mie mi se pare
scârbos, dar mi se pare frumos. Sunt drăguți. Râd. El aduce flori, ea le
miroase împreună cu mine. El aduce zilnic ceva pentru ea. Ea zâmbește de
fiecare dată. Eu sunt curios. Ea e fericită. Așa trăim noi. Așa vom trăi mereu.
Împreună. Mamă-tată-copil, tată-mamă-copil, copil-mamă-tată. Copil. Realitatea
cu care mă hrănesc eu e nesfârșită. Sunt un copil, nu-i așa?”
Este puternică în această piesă metafora pietrelor care nu reușesc să-și
facă auzite strigătele, iar delfinul care apare ca laitmotiv sugerează
fragilitate și candoare.
Volumul „Corporația” se închide cu piesa „Trecătoarea pisicii”, o piesă
existențialistă, abstractă, filozofică, despre predestinare, dualitate și raportul
contrastelor: rău-bun, victimă-călău, bogat-sărac etc. Textul, care analizează
transformarea caracterului unui individ în funcție de contextul social și cel istoric,
se încheie elegant, cu motivul gemenilor.
Am citit cu plăcere volumul „Corporația”, realizarea unui dramaturg care a
avut șansa ca o parte dintre piesele sale să se desprindă din filele de carte pentru
a prinde viață pe scenă. Din creațiile sale montate pe scenă menționăm „Fisura”
(în regia lui Victor Olăhuț), „Scoici pe nisipul fierbinte - Hell's cabaret” (regia,
Sorin Misireanțu), „Nu te pune cu îngerii – Miorița
reloaded” (regia, Chris Nedeea). Din volumul prezentat, piesa „Corporația”
se joacă cu succes la Teatrul Național din Cluj-Napoca, în regia lui Chris
Nedeea.
Tentez să cred că „Singurătatea pietrelor”, la o eventuală montare (ceea ce
ne-ar plăcea să se realizeze), va fi o adevărată piatră de încercare pentru regizor. Nu pentru că va trebui să
ordoneze cronologic întâmplările (în textul scris, timpurile alternând), ci
adevărata provocare va consta în a face dintr-un fenomen natural un personaj
dramatic, căci vântul, în textul scris, e prezență,
iluzie și stare. Iar asta demonstrează că Flavius Lucăcel e un dramaturg
aparte, având și darul poeziei.
(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iunie 2019, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)
