Cartea din colet
Poetici ale traumei (III)
Cartea
Iulianei Lungu, „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, abia apărută în
toamna anului 2018 în Bucureşti, la Editura „Fractalia”, a avut deja parte de
recunoaştere din partea criticii. A fost nominalizată la Premiile „Mihai
Eminescu”, aflându-se pe „lista scurtă” la secţiunea debut în poezie, alături
de volumele semnate de Daniela Hendea, Mina Decu, Vlad Serdarian şi Ioana
Vintilă. La Botoşani, premiul i-a revenit Minei Decu, dar după spusele unui
membru al juriului departajarea a fost dificilă. La Premiile „Sofia Nădejde”
pentru Literatură Scrisă de Femei, premii care au produs multe discuţii pro şi
contra mai ales în mediul internautic, polemica purtându-se asupra criteriului
„de gen”; la secţiunea debut-poezie cartea
Iulianei Lungu a fost câştigătoare. Iată argumentul juriului făcut în
momentul nominalizării la Premiile „Sofia Nădejde”: „O poezie austeră şi
dramatică, minimalistă şi totalizatoare, care oferă o cameră de rezonanţă
memorabilă biografiei unei femei contemporane”. Cartea a fost încă de la
lansarea ei salutată şi întâmpinată entuziast de trei nume mari ale poeziei
contemporane: Nora Iuga şi Ioan Es. Pop semnând scurte introduceri, iar Angela
Marinescu scriind cu fervoare despre Iuliana Lungu şi poezia ei pe coperta a
IV-a. Mai aproape de autoare ca generaţie, Medeea Iancu, pe care Iuliana Lungu
o recunoaşte drept mentor, face şi ea o prezentare succintă, mergând la esenţă:
„Iuliana Lungu scrie despre
identitate, despre feminitate şi acceptarea/ rediscutarea genului; poemele ei
sunt un ritual de purificare şi eliberare de prejudecăţi, şabloane, un ritual
aparte care priveşte sinele şi adevărul. Poemele ei vorbesc despre cutumele,
tiparele care ne-au fost impuse de societate, despre vinovăţie, cenzură, dar
mai ales despre vina şi ruşinea de a fi tu însăţi, de a fi femeie. Iuliana
asumă partea feminină şi bine face! destructurând limbajul, adevărul devine
violent şi violenţă. Poemele ei refac o hartă a condiţiei femeii, o hartă
istorică şi mitică, care dezvăluie dintre bandaje şi triumful”.
Cartea
atrage atât vizual, prin rafinata şi elocventa fotografie de pe coperta I,
realizată de artistul Cristian Crisbăşan, cât şi prin titlul intrigant, complex,
totodată de mare impact. „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”... În
tragedia greacă, lamentaţiile se desfăşurau în jurul patului în care zăcea
decedatul; iar kommos era o jelanie a
corului însoţit de actori. Chiar structura a ceea ce am putea considera un
poem-fluviu seamănă cu formatul tragediei antice, având vocile corului, a corifeului,
a corifeei etc. Autoarea este o bună cunoscătoare a literaturii vechi, evocă personaje
remarcabile din teatrul antic, criticând ideologia patriarhală din epoca
respectivă. Ea se identifică sau schiţează paralele cu Antigona, Medeea, Elena
din Troia...
Histerectomia, conform dicţionarului medical, „reprezintă îndepărtarea
pe cale chirurgicală a uterului”. Nu ni se spune explicit cum de personajul
principal al cărţii a suferit această traumă, dar din descrierile tratamentelor
medicale şi spitalizărilor presupunem că a fost o formă de cancer. Cartea este
autobiografică, aşadar ne confruntăm la fel ca la douămiişti cu
(hiper)autenticismul. Caracteristică ce apare în literatura multor autoare
feministe. Autoarea evocă întâmplări neplăcute din copilărie. O atmosferă
ostilă femeii, desconsiderată şi umilită în permanenţă, privită ca fiinţă
inferioară bărbatului. Prejudecăţile sunt întreţinute asiduu chiar de către o femeie,
cea mai misogină fiinţă posibilă,
bunica Rada (mama tatălui). Nimeni din familie nu se bucură atunci când apare
pe lume o fată...: „la naştere/ mama mi-a spus:// erai neagră,/ slabă/ şi urâtă
de/ mă-ta// mare./ Îi era „ruşine/ cu tine. ne-a zis:/ ce-aţi mai făcut-o şi/
p-asta? tot// fa-tă? ni se duce/ numele”. În consecinţă, primeşte un nume de
botez care putea fi uşor masculinizat, Iulianei până la o anumită vârstă i se
spune simplu, Iuli. Nu are voie să poarte semne ale feminităţii, i se taie
părul foarte scurt, băieţeşte, este obligată să poarte pantaloni aspri etc. Alcoolismul
tatălui îi întunecă anii copilăriei. Din păcate, fetiţa nu primeşte nici de la
mamă dovezi de afecţiune: „am întrebat-o pe/ mama cum/ mă liniştea, să aflu//
dacă m-a ţinut cineva în/ braţe vreodată./ mi-a răspuns:// întindeam O// mână
printre gratii/ [şiiiiiiiit]/ tăceai. direct// proporţional cu supra-/ faţa
neatinsă. eram// absenţa mâinilor/ pe mine”. Confesiunea este dureroasă. Pentru
a sugera: angoasele, stările de panică şi tot felul de fobii, durerea atroce
sufocând respiraţia; poeziile sunt redate în versuri foarte scurte, putând fi
alcătuite şi dintr-un singur cuvânt. Întâlnim cuvinte-şnur ale căror litere
sunt dispuse unele sub altele una câte una. Cu aceste cuvinte-versuri-şnururi şi
cusături, discursul liric al Iulianei Lungu are o structură inovativă. Autoarea
stăpâneşte tehnica poeziei şi arta ingambamentelor. La fel ca mulţi alţi poeţi
moderni, Iuliana Lungu scrie şi ea poezie despre poezie, despre arhitectura
propriului lirism: „mă recompun din caractere tipografice,/ după fiecare
întâlnire,/ să mă poţi avea oricând la-ndemână/ ca pe o carte virtuală./ pierd
integritatea tradiţională// în favoarea uneia complicate./ întrerup dialogul
liniar şi creez/ intenţionat un discurs/ rupt şi dezmembrat”.
Versurile
sunt lucide şi tăioase, chiar brutale. Poeta este o revoltată. Iar revolta ei
principală este legată de inegalitatea de gen. Aşa că îşi caută în permanenţă
identitatea, este preocupată de condiţia ei de femeie, de corp şi limbaj,
asociind şi disociind deopotrivă aceste două elemente. Construieşte şi
deconstruieşte. Confesiunea e sinceră, rareori alunecă în patetism. Dar dincolo
de forţă (iar discursul ei are forţa curajului de a vorbi despre stigmate şi
tabuuri) întrevezi fragilitatea, sensibilitatea, graţia, luminozitatea. Dragostea
e un sentiment trăit cu intensitate, uneori face tandem cu moartea (Eros-Thanatos,
cum altfel?!), alteori cu boala: „iubitule,/ nu-ţi pot scrie/ despre pierdere/
cu perfuzia asta în mână.// firul dintre noi e prea întins,/ cuvintele ar
ajunge fără emoţii,/ ai spune că nu înţelegi nimic.// ce-aş fi vrut să-ţi pot
scrie:/ Eu nu am fost în stare.../ în
timp ce inima mea/ dădea din sânge ca dintr-o coadă.// doar că sângele meu/
o ia mereu înapoi./ am crezut într-o singură direcţie// firul e foarte întins
acum,/ o ia mereu înapoi”. (momentum) Poeta îl citează pe
Nichita Stănescu, apelează la intertextualism şi în alte texte, afirmând într-o
notă de la sfârşitul cărţii că a utilizat citate „fiind inspirată de anumite
articole, discuţii, corespondenţă personală şi producţii artistice (fotografie,
pictură, film, teatru, literatură etc.)” Poezia Iulianei Lungu este feministă
ca manifest, autobiografică, experimentală, livrescă, autentică, modernă. Există
pasaje în care alternează lirismul tranzitiv cu cel reflexiv. Dar firea poetei fiind
prin excelenţă meditativă, caracterul reflexiv este cel dominant. Se autoportretizează:
„Mă consider în primul rând:/ o fată/ cu faţa albă,/ părul negru,/ privirea
ageră,// mâini,/ braţe,/ ridicată pe vârfuri/ în balerini,/ sînt// mai mică
decât/ ţi-ai închipuit vreodată,/ într-o alcătuire de/ oase şi carne,/ chiar
dacă nu semăn,// voi numi corp, tot/ ceea ce mâinile şi gura/ ating fără
castitate./ Nu sînt autoflagelare,/ nu sînt celibatul,// nu sînt şi/ culminez
cu/ a/ fi/ femeie”. Biografia poetei e presărată cu numeroase episoade triste,
sumbre. Un necaz de dată recentă e operaţia de histerectomie. Dar amputarea
unui organ care face parte din aparatul genital feminin NU echivalează cu
pierderea feminităţii. Trauma reactivează dureri ancestrale: „scriu povestea
asta/ despre corpul meu/ astăzi, când lipseşte/ ceva din// el. născut de/
corpul perfect ne-/ iubit al mamei mele, născut de// corpul perfect ne-//
iubit/ de generaţii”. Când lipseşte ceva din
corp...
Deosebit
de elaborată, cartea „KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie”, alcătuită din
cinci secţiuni: „Melancholia”, „Kommos”, „Revolta”, „Akedia”, „Odă”, precedate
de „Poemul înainte”, este definită de Angela Marinescu „poezie proiect”:
„Proiectul moderează şi detaşează sufletul de trup şi trupul de iubire (aici
Iuliana a excelat). Mă gândesc că şi iubirea are nevoie de un proiect (al
deficitului de putere)”. În prefaţă, Nora Iuga exclamă: „Iată, Iuliana Lungu, o
voce nouă, inedită, răscolitoare, respectându-şi propriul sistem de gândire,
intelectuală, dar revoltată, cultă fără ostentaţie, indiferentă la ce se
poartă, nesinchisindu-se de cei care socotesc livrescul o infracţiune,
intertextul un plagiat şi obscenitatea singurul mod al limbii de a fi
autentică. Ea scrie cum respiră: inspiră-expiră!” Ioan Es. Pop declară la
rându-i impresionat: „Există în poemele din această carte o înfrigurare care se
învecinează cu disperarea şi se materializează în versuri scurte, spasmodice,
contorsionate de contrarietăţi”. Chiar dacă s-ar putea face câteva paralele cu
lirismul specific unor voci importante din lirica feminină românească: Marta
Petreu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Medeea Iancu, Iulia Militaru, poezia
Iulianei Lungu este cât se poate de personală. Iuliana Lungu scrie într-un mod
tulburător despre propriile experienţe. Aşadar iată, o voce nouă în poezie, puternică
şi autentică! Un debut convingător!
(articol de Violeta Savu, publicat în Revista "Ateneu", februarie 2019)
