În cartea „Despre nerăbdarea de
a fi răbdător” (Ed. Humanitas, 2014), Dan C. Mihăilescu îi făcea o esențială
caracterizare partenerului său de dialog: „Ciprian Măceșaru, poet, romancier,
eseist, diarist, recenzent, autor de interviuri, făcător de reviste, baterist
în formații indie-rock, PR-ist și entertainer cultural, meloman, ca să nu le
mai înșir pe cele multe, mari sau mărunte, de soț și tată, când șomer, când
patron ș.a.m.d.” Tot în acea carte, Dan C. Mihăilescu își mărturisea, recurgând
la un colaj de citate, impresiile la lectura volumului de poezii semnat de C.
Măceșaru, „Debaraua cu simțuri” (Ed. Tracus Arte, 2013): „odată cu sarcasmul
existențial și funinginea sufocantă a unor tipare neoexpresioniste, totul
forfotește, colcăie, furnicăie, fornăie, tropăie, țâșnește. (...) în doar
șaizeci de pagini, plămânii «zbârnâie ca niște trambuline», primăvara
«descleiază orașul», asfaltul «se întărâtă», «lumea e ca o mașină de tocat
carne», mersul poetic simte «în tălpi rădăcinile de sub asfalt» și «scormonim
iar și iar cu vârful săgeții în rană», în vreme ce «poemul de ură din stânga se
contopește inevitabil cu poemul de iubire din dreapta».” Nu am amintit
întâmplător de cartea celor doi auto-declarați „nerăbdători”. Ciprian Măceșaru
spunea în deschiderea dialogului epistolar: „Răbdarea este, pentru mine,
încercarea supremă. Toată forfota mea interioară a sucombat adesea din cauza
Nerăbdării.”
Dacă febrilitatea era prezentă
în „Debaraua cu simţuri”, cartea asupra căreia vom zăbovi în continuare, „Locul
în care n-am ajuns niciodată” (Ed. Charmides, 2015) pare a fi creaţia unui
contemplativ. În acest volum, versul lui C.M. este ermetic, lapidar, păstrând
însă acel filon de „sarcasm existenţial”. În prefaţa pe care o semnează, Radu
Vancu defineşte foarte bine universul cărţii: „un infern tăcut şi întunecos”.
Este adevărat, sunt multe tăceri cu subînţeles în cartea lui Măceşaru, iar versul
scurt, tăios contribuie la inducerea unui sentiment de sufocare. Există, în poemele
ale căror concentrare şi esenţă te cam obligă să le reciteşti, o inversare a
sugestiilor, a stărilor sau, poate mai degrabă, o relativizare a văzutului şi
nevăzutului, a amăgirii şi dez-amăgirii, posibilitatea confuziei între
lumini şi umbre, dar şi dintre imaginea falsă şi cea reală, în funcţie de
punctul de observaţie pe care ţi-l stabileşti: „Preşedintele/ George
Washington/ a avut proteză dentară/ din fildeş de elefant/ şi de hipopotam,/ cu
dinţi de om,/ de cal şi de măgar./ Preşedintele/ Washington/ lua laudanum/ şi
nu aproba sclavia,/ dar a moştenit/ de la fratele său/ 12 sclavi./ În câţiva
ani,/ numărul lor/ a ajuns la 49.” Totul s-ar putea vedea cu totul altfel dacă
ai privi din acel loc în care este foarte posibil să nu ajungi niciodată.
Totodată contează foarte mult care sunt obiectele pe care le observi şi/sau
analizezi şi cât de încărcate sunt ele de emoţia unor amintiri profunde,
despre aceasta vorbeşte poemul care dă şi titlul volumului.
Tot Radu Vancu observă viziunea
apocaliptică a autorului. Dar nu e atât un presentiment al unui sfârşit dramatic,
cât mai mult e spaima ca acest sfârşit să nu se apropie. Poemul cu care se
deschide cartea ar putea fi considerat o parafrază la vorbele Părintelui Cleopa:
„Ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un vecin la
altul.” Numai că în loc de cărare, Ciprian Măceşaru introduce uşa: „Îmi
spun înnebunit/ că următoarea încăpere/ o să fie şi mai frumoasă./ Când nu vor
mai exista uşi,/ întoarcerea, ştiu foarte bine,/ nu o să fie posibilă.”
(„Întoarcerea”)
Dan C. Mihăilescu îşi arăta
mirarea cât de multe a putut spune poetul Ciprian Măceşaru în „doar şaizeci de
pagini”. Volumul „Locul în care n-am ajuns niciodată” are chiar şi mai puţine,
dar cele patruzeci de pagini conţin suficient de multe idei şi destul de multă
emoţie, încât un poet şi critic redutabil ca Radu Vancu a concluzionat în substanţiala
sa prefaţă: „lumea poeziei lui Măceşaru e de o factură cu totul particulară,
neasemănătoare cu a nici unui congener de-ai lui; combinaţia aceasta de Weltschmerz
douămiist, tăcere traumatică non-douămiistă şi observare aproape calofilă a
tropismelor luminii, infernul acesta tăcut şi luminos e numai al lui – şi îl
prinde.”
Articol publicat de Violeta Savu în Revista "Ateneu", martie, 2016
