O carte veselă, cu subiecte triste

     William Makepeace Thacheray (autorul celebrului roman „Bâlciul deşertăciunilor”) spunea: „Simţul umorului este unul dintre cele mai bune articole de îmbrăcăminte pe care cineva le poate purta în societate”. Există diferite tipuri de umor dar mai ales atunci când se manifestă prin scris, o condiţie necesară (desigur nu suficientă) este inteligenţa. Sunt puţini autori de literatură umoristică de calitate. A fost o reală şi frumoasă surpriză debutul în volum al autoarei Irina Amalia Băcăoanu, ale cărei texte (pamflete) erau de mulţi citite pe blogul ei http://www.bacaoanu.com/ Cartea intitulată „Pe strada de un gri mişto” a apărut de curând, la Editura „Free Mind Publishing”, din Bucureşti, beneficiind de o grafică elegantă. Coperta reproduce un peisaj al pictorului băcăuan Ştefan Pristavu.

     În cele 88 de texte (destul de scurte, majoritatea depăşesc cu puţin o pagină), autoarea ne provoacă să râdem, dar subiectele, temele abordate de ea sunt nu de puţine ori serioase, sau chiar grave. Doar limbajul plin de culoare, bogat în argouri, regionalisme şi arhaisme, este comic dar mesajele din subsidiar sunt profunde. Câteva dintre prozele ei au rolul de a deconecta. Umor spumos întâlnim, spre exemplu, în „Vacanţă cu bucluc”, „O enoriaşă cu karate” ş.a.

    Sub masca comicului, Irina Băcăoanu satirizează cu destulă asprime elementele negative ale societăţii sau/şi persoanele cu caractere defectuoase. Cu toate acestea nu este severă la modul absolut. Autoarea atrage atenţia asupra unor aspecte pe care şi le-ar dori schimbate în bine. Umorul ei poate fi, şi este pentru unii, inconfortabil. Dar dacă o citeşti cu multă atenţie, vei descoperi exact ceea ce ea încearcă să ascundă despre ea însăşi, şi anume că este un om care plânge pe dinăuntru. Chiar atunci când pare că mai mult râde.

    „Pe strada de un gri mişto” este şi un elogiu adus nonconformismului. Autoarea ironizează orice formă de ipocrizie. Irina Băcăoanu foloseşte uneori cuvinte licenţioase. O face atent şi drămuit, cu sens. Acele cuvinte au rolul lor, atrag atenţia, subliniază o revoltă. Limbajul licenţios s-a mai folosit în literatura feminină recentă (să ne amintim de literatura fracturistă de la începutul anilor 2000, şi de reprezentantele ei, Domnica Drumea, Ioana Băeţica, Elena Vlădureanu, Miruna Vlada). Fiecare dintre aceste autoare între timp a evoluat altfel dar atunci limbajul la care ele recurgeau se remarca printr-o „poetică a violenţei” şi printre obsesiile lor se aflau „exorcizarea obscenităţii” şi „visceralizarea autobiografiei” (cf. Marin Mincu) Ori, Irina Băcăoanu nu are aceste „obsesii”. Ea foloseşte cuvinte considerate vulgare dar nu împinge textul spre obscenitate exagerată şi nici spre visceral.

    Autoarea stăpâneşte de minune construcţia lexicală, scrie fluent şi cu acurateţe, frazele ei se aştern pe hârtie cu multă naturaleţe. Şi nu este deloc lipsită de feminitate. Printre textele de proză, strecoară şi câteva texte lirice. Excelent eseul „Mâini”, în care îmbină elemente de psihologie (limbajul trupului) cu o estetică a iubirii. Poate cel mai frumos text din carte este emoţionantul prozopoem „Cu tine eram când...”

     Foarte mult impresionează în carte portretele făcute unor personaje de la marginea societăţii. Dincolo de ridicolul aparent, retardatul Niculae, puşcăriaşul nebun, femeia a cărei frumuseţe a fost oribil devastată de demonii interiori (şi aici s-ar putea face o paralelă cu Dorian Gray, personajul lui Oscar Wilde), sunt figuri tragice. În proza „Amintiri din camera de (z)gardă”, este tulburător contrastul dintre grobianismul lui „madam doctor cu ghiuluri cu pietre” şi hipersensibilitatea tinerei care încercase să se sinucidă.

Salut din toată inima acest debut editorial. Cu această carte, scrisă într-un stil vesel, şi totuşi vorbind cu destul amar despre lucruri triste, literatura băcăuană a mai câştigat un autor valoros. 

Notă : Articol publicat în  Revista Ateneu, nr. 548 , aprilie 2015