William Makepeace
Thacheray (autorul celebrului roman „Bâlciul deşertăciunilor”) spunea: „Simţul
umorului este unul dintre cele mai bune articole de îmbrăcăminte pe care cineva
le poate purta în societate”. Există diferite tipuri de umor dar mai ales
atunci când se manifestă prin scris, o condiţie necesară (desigur nu
suficientă) este inteligenţa. Sunt puţini autori de literatură umoristică de
calitate. A fost o reală şi frumoasă surpriză debutul în volum al autoarei
Irina Amalia Băcăoanu, ale cărei texte (pamflete) erau de mulţi citite pe
blogul ei http://www.bacaoanu.com/ Cartea intitulată „Pe strada de un gri
mişto” a apărut de curând, la Editura „Free Mind Publishing”, din
Bucureşti, beneficiind de o grafică elegantă. Coperta reproduce un peisaj al
pictorului băcăuan Ştefan Pristavu.
În cele 88 de texte (destul de scurte,
majoritatea depăşesc cu puţin o pagină), autoarea ne provoacă să râdem, dar
subiectele, temele abordate de ea sunt nu de puţine ori serioase, sau chiar
grave. Doar limbajul plin de culoare, bogat în argouri, regionalisme şi
arhaisme, este comic dar mesajele din subsidiar sunt profunde. Câteva dintre
prozele ei au rolul de a deconecta. Umor spumos întâlnim, spre exemplu, în
„Vacanţă cu bucluc”, „O enoriaşă cu karate” ş.a.
Sub masca
comicului, Irina Băcăoanu satirizează cu destulă asprime elementele negative
ale societăţii sau/şi persoanele cu caractere defectuoase. Cu toate acestea nu
este severă la modul absolut. Autoarea atrage atenţia asupra unor aspecte pe
care şi le-ar dori schimbate în bine. Umorul ei poate fi, şi este pentru unii,
inconfortabil. Dar dacă o citeşti cu multă atenţie, vei descoperi exact ceea ce
ea încearcă să ascundă despre ea însăşi, şi anume că este un om care plânge pe
dinăuntru. Chiar atunci când pare că mai mult râde.
„Pe strada de un
gri mişto” este şi un elogiu adus nonconformismului. Autoarea ironizează orice formă
de ipocrizie. Irina Băcăoanu foloseşte uneori cuvinte licenţioase. O face atent
şi drămuit, cu sens. Acele cuvinte au rolul lor, atrag atenţia, subliniază o
revoltă. Limbajul licenţios s-a mai folosit în literatura feminină recentă (să
ne amintim de literatura fracturistă de la începutul anilor 2000, şi de reprezentantele
ei, Domnica Drumea, Ioana Băeţica, Elena Vlădureanu, Miruna Vlada). Fiecare
dintre aceste autoare între timp a evoluat altfel dar atunci limbajul la care
ele recurgeau se remarca printr-o „poetică a violenţei” şi printre obsesiile
lor se aflau „exorcizarea obscenităţii” şi „visceralizarea autobiografiei” (cf.
Marin Mincu) Ori, Irina Băcăoanu nu are aceste „obsesii”. Ea foloseşte cuvinte
considerate vulgare dar nu împinge textul spre obscenitate exagerată şi nici
spre visceral.
Autoarea
stăpâneşte de minune construcţia lexicală, scrie fluent şi cu acurateţe,
frazele ei se aştern pe hârtie cu multă naturaleţe. Şi nu este deloc lipsită de
feminitate. Printre textele de proză, strecoară şi câteva texte lirice.
Excelent eseul „Mâini”, în care îmbină elemente de psihologie (limbajul
trupului) cu o estetică a iubirii. Poate cel mai frumos text din carte este
emoţionantul prozopoem „Cu tine eram când...”
Foarte mult
impresionează în carte portretele făcute unor personaje de la marginea
societăţii. Dincolo de ridicolul aparent, retardatul Niculae, puşcăriaşul
nebun, femeia a cărei frumuseţe a fost oribil devastată de demonii interiori
(şi aici s-ar putea face o paralelă cu Dorian Gray, personajul lui Oscar
Wilde), sunt figuri tragice. În proza „Amintiri din camera de (z)gardă”, este
tulburător contrastul dintre grobianismul lui „madam doctor cu ghiuluri cu
pietre” şi hipersensibilitatea tinerei care încercase să se sinucidă.
Salut din toată inima acest debut editorial. Cu această
carte, scrisă într-un stil vesel, şi totuşi vorbind cu destul amar despre
lucruri triste, literatura băcăuană a mai câştigat un autor valoros.
Notă : Articol publicat în Revista Ateneu, nr. 548 , aprilie 2015
