Cu o lună de zile
înainte de Crăciun, într-o zi blândă şi însorită de noiembrie, câţiva copii au
jucat fotbal şi au aruncat, din greşeală, mingea pe copertina centralei termice
din spatele blocului. Când m-am trezit într-o dimineaţă şi m-am uitat pe
fereastră, a fost ca o surpriză cum clădirea aceea, cenuşie şi zăbrelită cu
sârme ruginite, ţinea pe acoperişul ei, o minge gălbuie, decorată în mijloc cu romburi
mici albastre. Apoi a fost vreme urâtă, cu ploaie rece. Vântul a deplasat puţin
mingea care s-a menţinut totuşi pe marginea neagră a copertinei. După câteva
zile de ploaie, romburile au dispărut şi s-au transformat în pete cu forme
nedefinite. După Crăciunul tulburat de ceaţă, culoarea albăstrie a romburilor
s-a făcut roşie şi s-a întins pe toată suprafaţa sferică. Era aceeaşi minge dar
parcă ar fi fost revopsită. Şi nu ştiu de ce, asta mă întrista un pic. După ce
l-am sărbătorit pe Sfântul Ştefan, seara am visat...
Eram într-o clădire mare dar neluxoasă, ba chiar era un pic lugubră. Mă aflam pe unul din paliere şi eram înconjurată de... lifturi. Unul avea uşa de fier larg deschisă, pe podea un suport de lemn, în mijlocul suportului, mingea. Am simţit că e un semn să nu aleg acel lift. Am intrat în altul, un bec pâlpâind anemic îmi semnala că sunt la etajul trei. Nu întrebaţi de ce am ales liftul dacă era doar etajul trei, spaţiile dintre etaje erau foarte mari şi poate nici nu existau scări în clădire, nu ştiu... Am apăsat pe butonul de parter şi am început să mă rog să nu se blocheze liftul, să nu mi se întâmple ceva rău în cutia neprietenoasă. Din când în când, pe marginea de jos puteam vedea o linie de lumină artificială. Bătăile inimii se mai răreau. Imediat după ce s-a deschis uşa, am păşit într-o casă ţărănească mare, boierească, învăluită de lumină albă, profundă dar odihnitoare. Într-una din odăile rustice, m-au întâmpinat bunica şi mama care m-a întrebat ce am în traistă. I-am răspuns mamei că am mere roşii. A gustat un măr dar nu i-a plăcut, mi-a zis că merele mele au gust de oraş. Să vezi ce a făcut bunică-ta în grădină! îmi zice. Hai du-te, e şi soră-ta acolo. Dau un ocol casei şi ajung în camera care, probabil, ar fi trebuit să aibă rol de salon, era dreptunghiulară, lungă şi amenajată ca o seră. Dintre ramurile copacilor pitici apare şi Nora zâmbind şi muşcând cu o plăcere molipsitoare dintr-o caisă atât de frumoasă cum n-am văzut vreodată în viaţa mea. Fructul e perfect rotund şi culoarea lui portocalie încălzeşte privirea. Încape numai bine în mâna delicată a sorei mele. Ea a ajuns la sâmbure şi lemnul acestuia e umed şi neted. Şi atunci îmi dau seama că arborii aceia pitici sunt caişi. Culeg o caisă, este puţin pufoasă dar tare plăcută la atingere, aşa cum ar fi un ursuleţ de pluş. Nora îmi spune să spăl caisa, atrăgându-mi atenţia că fiecare copac era plantat într-un fel de cadă umplută cu pământ, iar în colţ se afla o cişmea. Am deschis şi eu un robinet mic, a curs un firicel de apă şi caisa strălucea acum în mâna mea. Apoi m-am uitat prin ferestrele mari ale serei. Dincolo, am văzut o terasă de viţă de vie cu frunze de un verde crud tremurând imperceptibil. La orizont, nu era cerul, ci marea cu valuri albastre şi liniştite. Acolo, afară, sub viţa de vie, pe o băncuţă, mama şi bunica stăteau de vorbă, s-au întors un pic spre noi două (sora mea stătea lângă mine) şi ne-au zâmbit foarte discret. În câteva secunde, între noi şi ele a început să cadă o zăpadă cu fulgi mici, liliachii.
Când m-am trezit dimineaţă, ceaţa plecase, soarele strălucea vesel iar de pe copertina centralei, locul mingii fusese luat de un bulgăre alb de zăpadă. La micul dejun, pentru desert, Nora pregătise o fructieră plină de mandarine cu frunzuliţe verzi şi fragede.
Eram într-o clădire mare dar neluxoasă, ba chiar era un pic lugubră. Mă aflam pe unul din paliere şi eram înconjurată de... lifturi. Unul avea uşa de fier larg deschisă, pe podea un suport de lemn, în mijlocul suportului, mingea. Am simţit că e un semn să nu aleg acel lift. Am intrat în altul, un bec pâlpâind anemic îmi semnala că sunt la etajul trei. Nu întrebaţi de ce am ales liftul dacă era doar etajul trei, spaţiile dintre etaje erau foarte mari şi poate nici nu existau scări în clădire, nu ştiu... Am apăsat pe butonul de parter şi am început să mă rog să nu se blocheze liftul, să nu mi se întâmple ceva rău în cutia neprietenoasă. Din când în când, pe marginea de jos puteam vedea o linie de lumină artificială. Bătăile inimii se mai răreau. Imediat după ce s-a deschis uşa, am păşit într-o casă ţărănească mare, boierească, învăluită de lumină albă, profundă dar odihnitoare. Într-una din odăile rustice, m-au întâmpinat bunica şi mama care m-a întrebat ce am în traistă. I-am răspuns mamei că am mere roşii. A gustat un măr dar nu i-a plăcut, mi-a zis că merele mele au gust de oraş. Să vezi ce a făcut bunică-ta în grădină! îmi zice. Hai du-te, e şi soră-ta acolo. Dau un ocol casei şi ajung în camera care, probabil, ar fi trebuit să aibă rol de salon, era dreptunghiulară, lungă şi amenajată ca o seră. Dintre ramurile copacilor pitici apare şi Nora zâmbind şi muşcând cu o plăcere molipsitoare dintr-o caisă atât de frumoasă cum n-am văzut vreodată în viaţa mea. Fructul e perfect rotund şi culoarea lui portocalie încălzeşte privirea. Încape numai bine în mâna delicată a sorei mele. Ea a ajuns la sâmbure şi lemnul acestuia e umed şi neted. Şi atunci îmi dau seama că arborii aceia pitici sunt caişi. Culeg o caisă, este puţin pufoasă dar tare plăcută la atingere, aşa cum ar fi un ursuleţ de pluş. Nora îmi spune să spăl caisa, atrăgându-mi atenţia că fiecare copac era plantat într-un fel de cadă umplută cu pământ, iar în colţ se afla o cişmea. Am deschis şi eu un robinet mic, a curs un firicel de apă şi caisa strălucea acum în mâna mea. Apoi m-am uitat prin ferestrele mari ale serei. Dincolo, am văzut o terasă de viţă de vie cu frunze de un verde crud tremurând imperceptibil. La orizont, nu era cerul, ci marea cu valuri albastre şi liniştite. Acolo, afară, sub viţa de vie, pe o băncuţă, mama şi bunica stăteau de vorbă, s-au întors un pic spre noi două (sora mea stătea lângă mine) şi ne-au zâmbit foarte discret. În câteva secunde, între noi şi ele a început să cadă o zăpadă cu fulgi mici, liliachii.
Când m-am trezit dimineaţă, ceaţa plecase, soarele strălucea vesel iar de pe copertina centralei, locul mingii fusese luat de un bulgăre alb de zăpadă. La micul dejun, pentru desert, Nora pregătise o fructieră plină de mandarine cu frunzuliţe verzi şi fragede.
