Eliza
Noemi Judeu a fost „10 pentru Film” la TIFF
Violeta Savu: Într-un articol despre spectacolul tău recent
„5 şi cu 1, şase pentru un Amor” (după scrisorile Marianei Alcoforado),
criticul de teatru Carmen Mihalache afirmă că întotdeauna te-ai îndreptat spre
texte „cu o structură mai clasică”. Este adevărat că te atrag mai mult piesele
clasice? Cum explici această înclinaţie a ta spre clasic, cu atât mai mult cu
cât personalitatea ta are şi o latură excentrică?
Eliza Noemi Judeu : Citesc
literatură modernă, îmi place dar pentru scenă mă-ntorc la clasici. Nu-mi
propun în mod deosebit asta. În primul rând, eu sunt o vânătoare de sentimente.
Mă las dusă de val, de valuri, de furtuni, de deşerturi. Eu las viaţa să curgă
prin mine şi câteodată apare „ceva” pe care o numeşti inspiraţie, eu am să-i
spun de acum Inefabilul... vrei să-l/ s-o dezvolţi, să-l arăţi, să-l simţi,
să-l dăruieşti... În acele clipe nu mai aleg clasic sau modern, ci povestea cea
mai potrivită „inefabilului” meu. Stau în starea asta divină şi uit de soţ, de
copii sau părinţi, râd singură, plâng, nu dorm şi apoi mă pun pe treabă. Adică
vreau să-l realizez pe el, pe
Inefabil dar când spectacolul e gata, inefabilul iniţial s-a dus. Speri să nu
oboseşti, să nu disperi şi să-i pregăteşti calea pentru a reveni. Eu nu citesc
cărţi, eu le trăiesc! De citit, le-am citit altădată, în liceu, aveam profil
filologic.
V.S. : Care sunt personajele pe care le-ai
interpretat până acum în cariera ta şi care au fost cele mai ofertante pentru
tine din punct de vedere artistic?
Eliza Noemi Judeu : Personajele mele... mi-au plăcut
toate... dar toate! Pentru că eu le-am recreat. Pentru că textul este doar un
semn pe care actorul trebuie să-l vieţuiască. Pentru toate am scormonit în
fiinţa mea. Pentru toate a curs un pic de sânge, o lacrimă, a ieşit un fir alb.
Personajele mele sunt viaţa mea. Desigur, era să cad în capcană... la Blanche,
la Miss Julie, Viola, Sonia, la Nora... personalităţi puternice cu care m-am
luptat. Tipul acesta de personaje pot pune mâna pe tine! Dacă le laşi şi te
laşi... dar nu-i voie! Atunci apelezi la raţiune şi le gândeşti, nu le
trăieşti... Nu-i nicio şmecherie dar e o magie, un mister. Ele sunt dublul meu.
Aş putea fi şi aşa... ăsta-i misterul!
V.S. : Ai
interpretat roluri complexe, în care feminitatea era exhibată şi uneori
exagerbată. Tu eşti o feministă?
Eliza Noemi Judeu : Nu cred în
feminism decât dacă personajul meu crede. Pe mine personal ma plictiseşte
feminismul... şi în general „ismele” mă plictisesc. De multă vreme m-am
descătuşat de „isme”. Nu-mi place catalogarea,
înregimentarea. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt ce vreau, când vreau, unde
vreau. Eu sunt eu... orice. Ţin cu fiinţa umană! Pledez pentru ca fiinţa umană
să-şi regăsească libertatea interioară, să-şi aducă simţurile, toate, în casa
sufletului... pledez pentru OM.
V. S. : Eşti o bună prietenă a artiştilor plastici, a
muzicienilor, eşti o fină cunoscătoare a artei în general. De când există
pasiunea ta pentru artă, climatul familial , educaţia primită de la părinţi a
favorizat asta?
Eliza Noemi Judeu : Arta este
starea de graţie a fiinţei umane. Suntem făcuţi „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”... deci, am putea fi creatori! Desigur, părinţii mi-au deschis toate
orizonturile. Zările spre care să zbor, le-am ales eu. Mă-ntâlnesc cu tot felul
de oameni, nu numai cu artişti... Un artist mă va inţelege mai repede dar
bucuria mea este atunci când conving neartistul ca ar putea fi... Întotdeauna
am îndemnat oamenii să revină la forma
lor iniţială, aceea de recreatori ai
acestei lumi, ai altui univers, ai propriilor vieţi.
Da, mama îmi citea marii poeţi români.
Da, tata îmi cumpăra cărţi. Da, ascultam împreună muzică dar mergeam şi la
pescuit cu tata, dar mergeam şi la dans cu mama. Noi suntem o familie normală.
Nu socială. Societatea nu-i firească. E falsă, socialul înghite fiinţa umană
bucată cu bucată. Firescul mi s-a „servit” mereu „la masă”, pe stradă, în relaţiile
cu oamenii, la teatru... oriunde şi oricând.
V. S. : Ai susţinut câteva recitaluri
excepţionale de poezie, ultimul fiind din opera Sylviei Plath. Cum te
pregăteşti pentru un spectacol de poezie, cum diferă această pregătire de cea
pentru interpretarea unui personaj?
Eliza Noemi Judeu : Îmi place
poezia. Mult! Altă stare de graţie a fiinţei umane! Pregătirea unui recital sau
al unui spectacol de poezie nu diferă de realizarea unui personaj dintr-o
piesă. Eu am acelaşi lucru de făcut: de asumat un tip de gândire, de visare, de
iubire, de ură... Mi-am asumat gândurile Soniei (să zicem) şi în aceeaşi măsură
mi-am asumat sentimentele Sylviei Plath sau ...ale tale... (îmi surâde iar eu îi mulţumesc pentru acel moment)
V. S. : Am avut de câteva ori discuţii cu tine
despre poezie şi m-ai uimit prin cunoştinţele pe care le ai despre poezia atât
clasică dar şi cea modernă. Am observat că te emoţionează enorm poezia gravă,
tăioasă, ştiu de exemplu că îţi place mult Angela Marinescu şi ţi-ai fi dorit să
faci un spectacol din opera ei. De unde, de când, cum există această mare
afinitate a ta cu poezia?
Eliza Noemi Judeu : Dintotdeauna. Eu m-am născut din
poezie! Mama şi-a pus busuioc sub pernă şi a visat un marinar... şi l-a
intâlnit pe tata, un tânăr marinar care tocmai işi terminase academiile (tata a
fost comandor în marină, acum este pensionar). Apoi şi-a mai pus nişte dorinţe
şi a visat albăstrele... aşa m-am născut eu. Din poezia mamei...
Pe Angela Marinescu am recitat-o prima
oară la atelierul de poezie de la Ipoteşti (în 2004, vara, am fost unul dintre
fericiţii actori participanţi la atelierul de rostire al poeziei de la Ipoteşti
condus de Ion Caramitru, poetul Ilie Constantin şi criticul literar Alex
Ştefănescu.
Angela Marinescu este spectaculoasă!
Merită să faci un spectacol pe poezia dânsei... Nu ştiu cât e de necesar şi cui
dar ar fi sublim! Mi-ar plăcea să-l fac cu Radu Afrim. Cu Radu Afrim mi-ar
plăcea şi un spectacol după Bacovia.
V.S. : „Joacă, plânge, se izbeşte, strigă, râde hohotind
şi tace vorbind” te descrie Irina Băcăoanu într-un frumos portret. Tot din
articolul ei am aflat că vomiţi de emoţie înainte de a intra în scenă. Ţi se
întâmplă să intri în rezonanţă cu trările personajelor până la paroxism? Nu poate
fi periculos asta pentru sănătatea ta? Cum te redresezi după un rol care te
solicită peste măsură?
Eliza Noemi Judeu : Intru în
rezonanţă dar nu până la paroxism... La ce personaje am făcut până acum, dacă
ar fi fost aşa, trebuia să fiu la Socola... N-am devenit alcoolică după
Blanche, nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid ca Miss Julie, nu mi-am părăsit
copiii şi soţul ca Nora... (râde) Un
rol mă solicită în momentul în care-l prezint publicului. După spectacol
dau jos costumul, beau o bere şi plec acasă. În timpul ăsta, de fapt, îmi
recuperez propria viaţă... e simplu... Nu vin la teatru Sonia. Devin Sonia în
faţa spectatorilor. Asta-i arta actorului. Să devii... Cum? Nu ştiu... Intru în
scenă şi pas cu pas, replică de replică, încerc să rezolv „problemele” care
apar. Odată terminată povestea, mă-ntorc la povestea mea, de-acasă... unde nu
mai am chef să joc nici un rol... uite...mă gândesc de cât de puţine ori mi-am
asumat rolul de mamă sau de soţie... poate de aceea copiii îmi spun Eliza şi nu
mama... Poate ei inţeleg mai bine că teatrul este viaţa mea şi că acasă vreau
doar să fiu eu... fără costume, fără replici... să fiu, pur şi simplu... să
respir şi să mă bucur de respiraţia copiilor mei....Ştii că stau şi mă uit la
ei cum respiră? Şi când dorm şi când se joacă sau manâncă, când fac teme sau
prostii....e viaţă....
V.S. : Într-un interviu pe care i l-ai acordat jurnalistului
Nelu Broşteanu la Impulsv TV Bacău spui că „menirea primordială a actorului
este cea de creator”. În ce mod este actorul, creator? Teatrul poate modela
suflete?
Eliza Noemi Judeu : Vii într-o
seara la teatru... plouă afară, n-ai chef sa mergi acasă şi decizi să intri la
teatru. Se trage cortina şi începi să fii martorul unei poveşti... şi nu-ţi
place începutul... ghiceşti finalul, dar actriţa aia sau actorul ăla iţi spune
ceva... îl / o placi... Sau : nu-ţi plac actorii dar ce frumoasă e povestea...
Nu-ti plac actorii, nu-ţi place povestea dar iţi place regia... şi n-ai cum să
pleci de la teatru fără ceva în suflet... Îti plac actorii, iţi place
povestea, iţi place regia, iţi place sala! Când se-ntâmplă asta, ţi se schimbă
şi viaţa! Toată! Da, teatrul nu numai ca modelează suflete, teatrul poate da
sensuri noi vieţii tale, teatrul poate genera revoluţii! Teatrul este vocea
cetăţii! Nu uitaţi asta! Împreună putem schimba lumea! Prin teatru, omul a
ridicat cele mai importante întrebări Divinităţii, apoi societăţii, apoi lui
însuşi.Teatrul este, după părerea mea, singura formă prin care Omul poate să
ramână întreg, total.
V. S. : Ai fost
asistent de regie pentru Alexander Hausvater, pentru spectacolul „Recviemul”.
Cum a fost să lucrezi cu un regizor de reputaţie internaţională? Ai învăţat
lucruri noi de la el? Pentru că ai fost asistent de regie, tu nu ai jucat în
spectacolul „Recviemul”. Dar ce personaj ţi-ar plăcea să interpretezi sub
bagheta acestui maestru? Aţi vorbit despre o posibilă colaborare în acest sens?
Eliza Noemi Judeu : Alexander
Hausvater este un om întreg! Iubeşte viaţa, iubeşte oamenii. Vrea să-i facă mai
buni. Are încredere în ei, în forţele lor, în spiritul lor. El nu lucrează cu
actorii, el stabileşte punţi de legătură între oameni, între bărbaţi şi femei,
între colegi. Nu-şi propune să facă un spectacol de teatru ci işi propune sa
recreeze viaţa! Şi da, vrea să scoată ce-i mai bun din om. Schimbă mentalităţi!
Înalţă oamenii, le dă aripi! Este fascinant! Mi-a spus: „ai fost îngerul meu păzitor”...
desigur, a fost tocmai invers! Îi mulţumesc! Mi-a mai spus că i-ar plăcea să
fac rolul unei balerine care nu mai ştie sau nu mai vrea să danseze... sau nu-şi
mai aduce aminte cum se face... Şi toţi cei din jurul ei, familia, încep să nu
mai meargă normal prin casă, pe afară, ci în paşi de dans. Gesturile lor nu mai
sunt fireşti, sunt graţioase, mlădioase, lente... totul pentru a o face pe mamă,
soţie, să-şi aminteasca cine este, să danseze iar... frumoasă poveste! Desigur
e un rol mut... da, mi-ar plăcea....cât mi-ar plăcea un rol mut!
V.S.
: Ţi-ar plăcea să faci regie de teatru? Dacă da, care ar fi prima piesă care ai
pune-o în scenă?
Eliza Noemi Judeu : Nu, nu mi-ar
plăcea sa fac regie de teatru. N-am antene pentru asta...
V. S. : Spune-mi câţiva actori preferaţi, români şi
străini. Ai modele printre mari maeştrii ai teatrului sau filmului în jocul tău
actoricesc? Cu cine ţi-ar face plăcere să fii comparată?
Eliza Noemi Judeu : Mă măguleşte
când Gheroghe Balint mă strigă „Gina!”... De la Gina Patrichi. Este una dintre
actriţele mele preferate. Cred că o iubesc cel mai mult. Şi pe Meryl Streep.
Dar şi pe mulţi alţii. Sunt mulţi oameni frumoşi în lumea asta.
V.S. : Ai fost în mai multe turnee atât în
ţară, cât şi în străinătate. Iată că chiar în curînd, între 11 şi 14 iulie, vei
juca la Roma, în cadrul Festivalului „TeatROmania”, „Femei singure” de Dario
Fo, în regia lui Gheorghe Balint. Există diferenţe între publicul străin şi cel
românesc?
Eliza Noemi Judeu : Nu sunt
diferenţe. Oamenii sunt la fel peste tot. Aceleaşi poveşti le aşteaptă şi aici
şi aiurea...
V. S. : Eşti
soţie şi mamă. Cum reuşeşti să împaci viaţa de pe scenă cu cea din familie?
Cine te susţine cel mai mult?
Eliza Noemi
Judeu : Cine
să mă susţină? Iubirea vieţii mele! Marius! Curucli Marius! Este omul care din
clipa în care m-a cunoscut şi-a dedicat viaţa mie... mi-a dedicat viaţa lui,
mie... Îi curg prin vene... Şi mama ... şi tata... ei mi-au crescut copiii pâna
la 3 ani... Şi pe Călin, şi pe Călina.
V.S. : Printre
personalităţile feminine ale oraşului Bacău faci notă aparte şi prin ţinuta
vestimentară adesea excentrică, fără a fi însă ostentativă. Prin felul cum te
îmbraci poţi oferi adevărate lecţii de stil. Eşti pasionată de modă?
Eliza Noemi
Judeu : Sunt
pasionată de modă. Dar nu-mi permit să mă îmbrac aşa cum visez... ceea ce vezi
tu la mine din când în când e doar imaginaţie, nu e... vestimentaţie (râde)
V. S. : Întotdeauna când te întâlnesc îmi transmiţi o
stare de bine. Mai mereu eşti exuberantă. Îmi laşi impresia unui copil fericit
şi bănuiesc că ai avut o copilărie fericită. Totuşi s-a întâmplat o dată să te
întâlnesc şi mi-ai zis: „Sunt tristă, Violeta”. Ai pus atâta durere şi regret
în cuvânt, încât tu nu ai văzut, dar mi-ai stârnit o lacrimă. Tristeţea ta era
de ordin metafizic. De ce erai tristă, Eliza?
Eliza Noemi Judeu : Sunt tristă
mai tot timpul. Nu ştiu de ce... aşa am fost dintotdeauna... dacă mă vezi
râzând să ştii că râd din suflet, dar tot tristă sunt...
V. S. : Te-ai născut la Cluj, ai terminat liceul la
Constanţa şi după absolvirea facultăţii la ... Bucureşti, ai ajuns în Bacău,
oraş care te-a „adoptat”. Ţi-ai dori să te muţi în alt oraş? Dar în altă ţară?
Eliza Noemi Judeu : Nu, nu vreau
să plec din ţară, nici din Bacău. Doar în călătorii. Bacăul a devenit o parte
importantă a sufletului meu...
V.S. Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Vorbeşte-ne te rog
despre TIFF, despre prezenţa ta acolo în acest an, ce reprezintă pentru tine
faptul că ai fost selectată la „10 pentru FILM”? Cu ce te-ai întors de la Cluj,
ce-a însemnat experienţa TIFF pentru tine personal? Am văzut fotografii de
acolo, aveai o rochie minunată, arătai ca o divă de la Hollywood, străluceai,
iradiai!
Eliza Noemi Judeu : Tiff - Festivalul
Internaţional de film Transilvania... este primul festival de film de
lung-metraj. Una din secţiunile sale, aflată anul acesta la a doua ediţie, se
numeşte „10 pentru Tiff”, adică 10 actori selectaţi de către criticii de
teatru, 10 actori care nu au făcut film şi care ar merita să apară pe micile
sau marile ecrane... Eu am fost unul din cei 10...
Ce a insemnat efectiv prezenţa mea la
Tiff? Agonie şi extaz... Tu ştii că eu mă bazez 90% pe simţuri, pe sentimente,
pe senzaţii... Nu pot să explic efectiv ce am făcut în patru zile... pot
să spun ce am simţit... am simţit că aş putea fi, deveni, am simţit că nu sunt
nimic şi că sunt totul, că lumea nu începe cu mine dar ar putea să-nceapă...
m-am simţit un nimic şi m-am simţit Totul... Cea mai revelatoare întâlnire a
fost cea cu regizorul Cristi Puiu... Ce discurs! Câtă pasiune! Mi-a spulberat
toate visele şi mi le-a redat iar sub altă formă şi mai intens...
Să explic un pic: mie, întotdeauna,
mi-a fost frică de film. De tehnica de care depinzi, de atenţia pe care trebuie
să o acorzi unor detalii, cum ar fi... miile de fire ce te înconjoară,
microfoanele de deasupra capetelor actorilor, reflectoarele, cei care vin
tam-nesam să-ţi retuşeze machiajul sau freza sau hainele etc... pentru că, în
final, să ţi se spună „Motor-actiune” şi tu să devii, să fii, să exişti ceva,
cineva... cu şarm, cu naturaleţe... şi asta, probabil, după ce ai stat şi ai aşteptat
ore până sa fii chemat la cadru... Îţi dai seama cât de mare este Luminiţa
Gheorghiu? Desigur, ne putem gândi la toţi marii actori de film, dar Luminiţa
Gheorghiu a fost imaginea TIFF anul acesta şi trebuie să se ştie asta...
Ei, de toate aceste temeri şi multe
altele, m-a ajutat să scap regizorul Cristi Puiu... Nu îţi imagina că a stat de
vorbă cu mine personal... discursul său era pentru noi, toţi cei 10... Ne
explica de ce e filmul, cum e filmul, ce vrea filmul... sau căuta împreună cu
noi răspunsuri la aceste întrebări. Pentru că, spunea: „nimic nu e sigur”, nu ştii
niciodată ce se poate întâmpla. Poate nu se va întiâpla nimic, dar poate se va întâmpla
ceva şi nu trebuie neaparat să fie extraordinar, şi dacă e extraordinar şi n-ai
filmat, n-ai prins şi vrei să refaci şi nu mai iese... pentru că INEFABILUL NU
ESTE REPETABIL....!!!
Atunci am simţit că n-are de ce să-mi
fie frică de film pentru că toată tehnica aia, toată lumea aceea de pe platou aşteaptă...
INEFABILUL... inefabilul fiinţei umane sau al unei stări... sau al unei
frunze...
Ăsta-i TIFF-ul... A fost o şansă de-a
mea... o lecţie de-a mea, o speranţă de-a mea... Un vis...
V. S. : O întrebare finală : Eliza Noemi Judeu,
de ce iubeşti cu atâta ardoare teatrul?
Eliza Noemi Judeu : Teatrul este viaţă! Dragostea este viaţă. Teatrul este dragoste... Cum să nu-l iubeşti? Există o reciprocitate: tu-i dai viaţă, el îţi prelungeşte viaţa... dragostea... te conduce spre Veşnicie... nu, nu te omoară, te eternizează!
Răspunsul meu la "Scrisorile portugheze" din spectacolul "5 şi cu 1, şase pentru un Amor", Confesiune la confesiune:
Convulsiile Marianei-Eliza
Morfologia păpădiei este uşor stranie şi presupun că dinamica plantei a determinat departajarea volumului în trei secţiuni: „decoct”, „bulb”, „acele electrice”. La prima lectură a cărţii ne-ar putea intriga diferenţa dintre euforia vizuală a unei „păpădii electrice” şi dramatismul conţinutului; aici cred că s-a mizat pe contrast şi surprindere. Totodată, ritmul interior, când accelerat, când sincopat, s-ar potrivi cu muzicalitatea unei „păpădii electrice”. Forţa poeziei din acest volum constă şi în minunata ei acustică. Deşi multe poeme au ca temă trauma, corpul uman afectat de boală sau spaima psihedelică de moarte, există şi intruziuni ale exuberanţei. Graniţa dintre oniric şi hipnotic este foarte subţire, adesea cele două stări confundându-se.
