Expoziţie Tristan Tzara la Moineşti

(s-a întâmplat la la Moineşti, la vernisajul expoziţiei de pictură şi colaje "Trsitan Tzara", la Galeria "MansARTA", 26 aprilie 2013... Dragele mele prietene artiste m-au rugat la vernisaj să spun şi eu acolo două vorbe... Am fost luată pe nepregătite şi am încropit pe loc un discurs ... dadaist, că tot ne aflam la "Simpozion Tristan Tzara Moineşti DADA").

Deci, notă plastică. Improvizaţie... 

Plimbare prin expoziţie (oarecum dadaistă) 

Am văzut chipul unui om ciudat, cu semi-transparenţe... Am mers mai departe, în mintea mea s-a ivit imaginea unei maşini răsturnate, la parterul unui bloc. Cotidian, prea mult cotidian, prea multe locuinţe suprapuse. 

(de la stânga la dreapta, două lucrări de Teodora Nicodim, a treia de Dorel Făcăuaru)

Îmi aduc aminte un vers din Sylvia Plath "incomensurabila răutate a cotidianului"... Am ieşit din blocul acela şi am intrat într-o lume a fanteziei, cu personaje din vis, poartă haine de arlechin şi dansează. Dar în dansul lor e multă nelinişte. 

(Elena Lupaşcu)

M-am gândit să le trimit scrisori dar n-am găsit foi albe de hârtie. Am răscolit prin casă şi-am dat de scrisori vechi, cu timbre ştanţate, primite de la rude şi prieteni. 

(Luminiţa Radu)

Am scris pe marginile rămase albe şi scriind atât de mărunt am simţit nevoia să îmbin geometria cu graţia.

Aici am găsit şansa de evadare, prin ceea ce eu văd o fereastră. Îmi doresc să pot privi lumea din acest punct, intuiesc o panoramă frumoasă. 

(Viorica Zaharia)

Floare a soarelui, ... amestec starea de galben cu starea de negru! 

(Geanina Ivu)

Negrul din care şi dadaiştii spuneau că izvodeşte lumina este culoarea de care le este dor unor bieţi orbi. Ne spune Borges în eseurile lui despre orbire. 

Dau peste numele unui alt poet, Tristan Tzara. Da, da! Dada! 

(Bianca Rotaru)

Am obosit... Îmi oferă odihnă un scaun cu trei picioare pictate. Patru e umbra albastră şi... Rubick!

(art-obiect de Elena Samburic, în spate patru lucrări de Viorica Zaharia şi un colaj de Luminiţa Radu)

Mă ridic, privesc în faţa mea... fierul negru-negru şi lemnul mângâiat...

(Ion Văsâi)

(Valentin Vârtosu)

Şi fierul negru-negru şi lemnul mângâiat...

Secundele prelungite ale poeziei

Pe Eliza Macadan am cunoscut-o anul trecut, la Bucureşti, la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie. Atunci am aflat şi că ea este de origine din Bacău. Dar la ea, ca şi alţi poeţi plecaţi din judeţul Bacău, când vorbeşti despre locul de unde ar fi, zici că este din Bucureşti. Mai mult despre Eliza Macadan, spui că e şi din Italia... A locuit o perioadă la Roma, în Italia, timp suficient cât să publice cărţile ei de poezie şi în limba italiană şi să fie apreciată de publicul cititor de acolo. Mai mult decât atât, este o foarte bună traducătoare din limba italiană. 

Este membră a "Ordinului Ziariştilor Profesionişti Italieni". 

Anul acesta a dat la iveală o carte nouă de poezie (cea de-a şasea). "Anotimp suspendat" a apărut la Editura Eikon (Cluj-Napoca). O carte elegantă, coperta fiind creaţia artistului Daniel Divrician. 
Poemele din această carte par a gravita în jurul regretului autoarei de-a nu reuşi să preschimbe lumea modernă, tehnică şi austeră într-o lume mai bună şi mai naturală. Dar eu chiar cred că Eliza Macadan schimbă ceva, cel puţin la nivel metafizic. Pentru că ea este poeta care "strânge copaci în braţe/ flori între dinţi şi cuvinte". Ea spune : "Mai caut florile rare/ de liliac/ o după amiază întreagă/ îmi umplu sânul de dorinţe/ toate de dragoste", "istoria îmi bate în inimă/ s-o fac poezie". "Anotimp suspendat" este o carte a ireversibilităţii timpului, dar accentul se pun eşi pe importanţa de-a face binele fără întârziere. În timpul prezent, inclusiv relaţia cu divinitatea este de multe ori periclitată de amânări maladive. 
Autoarea meditează, filozofează şi priveşte nu neapărat sceptic, dar cu siguranţă fără optimism gratuit, tot ceea ce se întâmplă în jur, observând tarele prezentului. 
Îndepărtarea tristă (fizică sau spirituală) a unor persoane cunoscute accentuează atmosfera apăsătoare ce domină în carte. Da, sunt poezii apăsătoare, grave, dar ele nu sufocă. În ele se află dramul acela (germenele) care te face să împărtăşeşti idei asemănătoare şi să empatizezi cu trăirile poetei.
Ritmul uşor sacadat, concizia, exprimarea aforistică sau uneori abstractă sunt caracteristici ale poeziei Elizei Macadan, o poetă cu un stil propriu. 
Poate şi pentru că mai toţi ne înduioşăm amintindu-ne de copilărie, din această carte mie mi-au plăcut în mod deosebit poemele cu referinţe la membrii familiei (mama, tata sau bunicul pe care-l ghicesc a fi un personaj pitoresc). Una din poeziile cu bunicul se află şi într-un album de artă, rezultat din colaborarea între artistul Daniel Divrician (desene, grafică digitală) şi Eliza Macadan, care a participat cu câteva poezii din volumul "Anotimp suspendat", albumul de artă împrumutându-i titlul.

m-am plictisit să fiu înţeleaptă
mă voi prosti la bătrâneţe
cu picioarele goale
prin iarba târzie de toamnă
mă voi îndrepta
către un anotimp
suspendat