În volumul de debut în poezie al Gabrielei Gheorghișor („cunoscută drept
critic literar de prim rang al generației de mijloc” – Vasile Spiridon, în
prezentarea de pe coperta a IV-a), citim poeme preponderent narative, autobiografice,
traversate de livresc, deopotrivă cerebrale și senzoriale. Chiar dacă reflectă
tot soiul de regrete, deziluzii și anxietăți, poezia Gabrielei Gheorghișor stă
în mod esențial sub semnul regenerării. Văduva
plătește dublu (București, Ed. Cartea românească, 2025) se constituie din
trei capitole: Destrămare, Cutia neagră și Bătălia.
Destrămare este de fapt un amplu poem (versurile dense se întind pe 13 pagini), compus din gânduri, amintiri, impresii despre lumea înconjurătoare, instantanee din călătoriile fizice sau imaginare, redate alternativ cu introspecții. Fire analitică, poeta ajunge (și) la note aforistice: „Frumusețea divină doar este.”, „Patria e somn fără vise.”, „Nu știe oricine să bată toaca, / însă clopotul meu e mișcat și de vânt.”, „Viața e o flotă de avioane de hârtie / azvârlită în mare.”, „Orice boală e și metafizică”, „Un singur click e suficient pentru delete”. Astfel de „incizii” apar și în celelalte două secțiuni ale cărții, fiind strecurate pentru a atenua amarul unor decepții (chiar și atunci când sunt tăioase, causticitatea imprimă versurilor vitalitate). Sintagma sufletul meu destrămat (întâlnit și în formula sinonimă sufletul meu deșirat) concentrează laitmotivul durerii încă de la primele două versuri: „Sufletul meu destrămat ca o dantelă veche / nu mai poate înveli niciun suflet”, iar poemul se încheie ciclic, ca un uroborus, cu o întrebare ce depășește (sau chiar suprimă) retorica, fiindcă răspunsul nu poate evita echivocul, referirea la elementul creștin oferind multiple sensuri: „Sufletul meu destrămat / ca o cruce de lemn putrezită / se mai poate iar aduna?”
Cutia neagră e bogată în amintiri, în exerciții de cunoaștere a
propriului sine, uneori prin minuțioasă desfășurare... genealogică, cu accente puse
pe nedreapta dominație masculină (însă fără a cădea în capcana unui feminism
radical), pe corporalitate, feminitate, cât și pe aspecte tradiționale: „Am
moștenit bolile femeilor din familia mea, / furia sângelui și gheara în gât, /
nu știu dacă și longevitatea [...] // Am moștenit și puterile femeilor din
familia mea, / lacrima, tămâia, rugăciunea, / știu să fac colivă și colaci, /
știu să leg bănuții în pomnete, / am învățat să trag după mine moartea”. Chipul
tatălui, dispărut prematur, când poeta era foarte mică (avea mai puțin de doi
ani, aflăm din poemul autobiografic Catalogul
traumelor) are ceva hipnotic. Poeta reconstituie din poveștile relatate de
rude și din fotografiile rămase în albumul familiei nu doar portretul fizic al tatălui,
ci personalitatea lui (iată, re-construcție imaginativă echivalentă
regenerării), iar frumusețea lui rară, pentru că este ieșită din concretul real
și din cel temporal, împlinește idealul: „Când eram fetiță, mă uitam la
fotografia înrămată a tatălui meu / și credeam că asta e marea frumusețe”. Și văduvia se moștenește, văduvie transferată în
celibat; în încercările vieții sau doar în simple accidente cotidiene, o femeie
singură se lovește de multiple dezavantaje în lupta nedreaptă și inegală cu
supremația masculină. În acest sens, reprezentativ e puternicul poem eponim,
din care decupăm: „Văduva plătește dublu, zice mama, / o femeie singură este
înșelată de toți – / mecanici, zugravi, instalatori – / ea știe că e înșelată,
dar nu are ce face [...] // Eu sunt văduva tânără neîndoliată, / aproape
veselă, aproape singură, / toate se strică treptat în casa văduvei, însă
libertatea e o armură de oțel”.
În Bătălia, descoperim un caracter de învingătoare, poeta dezvăluind cum
stările de disconfort social și/sau existențial le-a putut depăși prin forță
interioară. Ea a avut capacitatea de a preschimba propria fragilitate (tradusă
în multe cazuri ca sensibilitate feminină) în resursă pozitivă, asociind-o cu revolta,
raționalitatea și perseverența. Astfel, eul poetic e mai puțin retractil, dezinhibarea
e favorizată, iar mărturisirile lirice încărcate de tristețe se citesc în altă
cheie, de debușeu metafizic: „Am fost nevoită să mă dezbrac, / să-mi dau jos
armura, să las scutul și armele. / Să sap o groapă pe sub ziduri, / să mă
strecor pe brânci. / Mi-am julit coatele, genunchii, mi-am rupt unghiile, /
dinții, am înghițit noroi. // Dincolo de ziduri nu eram decât eu”.
Tonul confesiv și asemănătoare –
în termenii lui Ion Pop – „strigăte de revoltă și de eliberare de condiția
femeii oprimate de către autoritatea masculină” mă fac să apropii întrucâtva vocea
Gabrielei Gheorghișor de cea a Martei Petreu, cu deosebirea că poezia puternică
a Martei Petreu e caracterizată de „somația justițiară” (același Ion Pop,
despre Marta Petreu), iar poezia Gabrielei Gheorghișor se remarcă printr-o continuă
și neobosită căutare a echilibrului sufletesc.
P.S.: La câteva zile după apariția revistei, am aflat că Gabriela Gheorghișor este nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru 2024. Pe 2 iunie s-au anunțat câștigătorii: Gabriela Gheorghișor a primit din partea Uniunii Scriitorilor din România, pentru creația Văduva plătește dublu, „Premiul pentru Cartea de Poezie pe anul 2024”.
(articol publicat de Violeta Savu, în numărul 669 al Revistei „Ateneu”, MAI 2025,
