E foartă inspirată comparația de la începutul minicronicii Luciei Țurcanu
de pe coperta a IV-a a volumului de poezii „În rest, viața e frumoasă” (Bistrița, Casa de
Editură „Max Blecher”, 2021): „Noua carte a Dianei Iepure este ca un diascop”.
Într-adevăr, cele patru capitole ale cărții, „Patria borcanelor”, „Odecolon”,
„Recital de plâns”, „În rest, viața e frumoasă”, au ceva cinematic. Din fragmentele
cărții s-ar putea realiza scurtmetraje, pentru că sunt bogate imagistic, sunt
populate de personaje pitorești, vorbesc cald, atașant
despre familie, despre viață. Poezia Dianei Iepure este densă, o
particularitate a ei fiind diminuarea lirismului prin intermediul ironiei (cu
precădere, e cultivată autoironia). Paradoxurile acestei poezii sunt atributele
ei antitetice: cordialitate și sarcasm, duioșie și luciditate, resemnare și
revoltă, inadaptare și integrare, angoasă și vitalitate.
Modernitatea e dată de construcția ingenioasă a volumului. Împărțirea
poemelor pe capitole este atent gândită; trecerile se fac de la particular la
esențial, iar narativul din prima parte se descompune treptat, în partea a doua
cedând locul minimalismului. Dar cea mai mare curiozitate sunt micropoemele,
care apar în subsolurile poemelor din capitolele „Patria borcanelor” și
„Odecolon”, fracturând discursul, dar întregind mesajul. Temele sunt cele
clasice: amintirea, viața, moartea, singurătatea, înstrăinarea, visul. Octavian
Soviany remarca aliajul dintre modernitate și tradiție: „În ciuda tăieturii «la
zi» a poemelor sale, temele Dianei Iepure sunt însă (așa cum se întâmplă și la
alte poete originare din Basarabia, ca, de pildă, Irina Nechit) mai degrabă
tradiționaliste: satul natal, copilăria, legăturile dintre generații, ceea ce o
individualizează oarecum, în contextul angoaselor urbane care suprapopulează
producția poetică românească din ultimii ani”. („Confesiune și experiment”, în
„Observator cultural”, nr. 1073, august 2021)
Tot atât de adevărat este că, prin autobiografism și narativitate, poezia
Dianei Iepure nu este prea diferită de cea a generației douămiiste, de care
aparține cel puțin prin vârstă și momentul debutului editorial, în 2004, cu
volumul Liliuța. Diana Iepure face
parte dintre acei autori care reușesc să trezească interesul cititorilor, chiar
dacă publică rar. În 2011, îi apărea al doilea volum, O sută cincizeci de mii la peluze, foarte bine primit de public și
de critică. Cu cel de-al treilea volum, În
rest, viața e frumoasă, ni se promite încă din titlu și o lume a visului
(nu e întâmplătoare referința la filmul lui Roberto Benigni, „La vitta è
bella”). Promisiunea este respectată. Reminiscențe simboliste, senzații de tot
felul, motorii, papilare și mai ales olfactive, se asociază cu visul și cu memoria.
Majoritatea comentatorilor (Octavian Soviany, Gabriela Feceoru și Cătălina
Suditu) a remarcat lumea senzorială din poezia Dianei Iepure. „Având
configurația unui mozaic senzorial, în compoziția căruia intră mirosuri,
gusturi și culori dintre cele mai variate, toate unite prin pasta intimității
în care au ajuns să capete un sens personal, volumul Dianei Iepure aduce în
prim-plan imaginea feminității în transformare, plecând de la primii ani
petrecuți într-un mic sat din Basarabia și ajungând într-un punct al
maturității în care sondarea sinelui se realizează cu o oarecare seninătate și
adesea cu o doză considerabilă de autoironie.” (Cătălina Suditu, „O poezie a
înstrăinării”, în Revista „Timpul”, iulie 2021) Exemplificăm prin poezia „chignon”:
„până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceață, magiun,
plăcinte, porci tranșați gata copți în borcane/ alaltăieri însă/ mama a
observat/ că e din nou în vogă chignonul/
și atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios,
scump/ și, la o adică,/ de ce nu?”
În niciun caz nu trebuie ocolite textele din subsol, unele se află în
prelungirea altora și, dacă am face efortul de a le lipi, vom descoperi scurte
prozopoeme. Discursul acesta: „Mirosul are întotdeauna asupra mea o putere
miraculoasă. Probabil că și golită de măruntaie; proaspăt îmbălsămată și
întinsă strună în sicriu, voi fi încă bântuită de mirosuri” continuă în
subsolul paginii succesive, astfel: „Femeile își vor apleca deasupra mea sânii
parfumați, îmi vor săruta iconița de pe piept și mă vor face să regret că
părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa și omega, beta
și gama, pi pe doi și radical din paișpe”. În genere luminoasă, poezia Dianei
Iepure este totuși melancolică prin secvențele din trecutul familial, amintirea
nostalgică a copilăriei, apăsarea trecerii timpului. Chiar dacă poeta încearcă
să-și țină în frâu angoasele, din când în când ies la suprafață disperarea
ontologică, decepția că o lume frumoasă se dizolvă, teama de abandon, spaima de
boli și de moarte, așa cum reiese, de exemplu, din frisonantul vers: „Eu
adulmec oamenii ca un câine. Mai ales după lungi despărțiri”. Și cum reiese din
unul dintre cele mai frumoase poeme ale cărții, „o lume se duce” pe care îl cităm
integral: „o lume se duce/ și când spui se duce o lume înțelegi doar dacă/ ai
simțit pe pielea ta cum se surpă/ încet sau poate chiar într-un ritm destul de
alert/ și pustietatea se instalează ca o moarte subită/ pe străduțele înguste
cu ziduri de piatră/ în curțile părăsite/ deasupra copacilor fructiferi
necurățați de multă vreme/ moartea se instalează și în cuptoarele în care/ încă
s-au mai păstrat lemne puse la uscat pentru următorul copt/ și când ții minte
cum altădată mergeai sâmbăta seara/ pe amurgite/ pe cărări șerpuite/ și ba
dintr-o curte, ba din alta/ venea câte un miros de plăcinte/ de pâine
proaspătă, un miros de viață, căci pâinea/ a însemnat mereu aici viață, și
căldură, și continuitate/ acum această lume rurală de care am visat mereu să
scap/ se duce, se destramă, ca pulovărele vechi, ca cenușa în vânt./ și nu-i
pot învinui pe cei care n-au rămas,/ cum nu am rămas nici eu./ pentru unii
plecarea a însemnat chin și durere/ pentru alții progres și civilizație./ dar
totuși, lumea asta, așa mi-ar plăcea s-o găsesc la locul ei/ să știu că e
acolo”. Odinioară, Mariana Marin sfida „convenția cocoșată a trecerii
timpului”. Diana Iepure nu râde de această convenție, ci o tolerează, găsind
resorturi în virtualitatea reparabilului și în misterul regenerării: „de când a
plecat/ am tendința să-i așez și ei pe farfurie mâncarea/ știu că nu e nimic
nou în această pornire/ care-i marchează cu îndărătnicie locul/ mă opresc la
jumătatea gestului,/ deși i-ar ajunge și ei cu siguranță// scurgerea timpului,
iminența despărțirilor/ și matematica lor nemiloasă”. Dar sunt și despărțiri
luminoase, delimitări de generație, desprinderi firești de familie. Despre o
astfel de despărțire e vorba în acest poem care are motto un vers din creația
fiicei, Cătălina Bălan: „dimineața, în loc de cafea, mama își face părul
fuxia”.
În loc de concluzie, transcriem finalul cronicii lui Octavian Soviany, la a
cărui opinie subscriem: „Îmbinând preocuparea pentru experiment cu notația
lirică frustă, confesiunea cu «tehnica», luciditatea, minimalismul și
prozaizarea cu tensiunile lirice, Diana Iepure se dovedește în noul ei volum o
poetă ajunsă la maturitate și tot mai stăpână pe mijloacele sale”.
