Cred că nu este deloc întâmplător faptul că regizorul Julian Schnabel este și un apreciat artist plastic, cu expoziții în galerii de top. El conferă filmului o frumusețe aparte prin jocurile de lumini și bogăția cromatică – predominantă fiind culoarea galben. Multe cadre sunt concepute astfel încât citează imagini din picturile lui Van Gogh, dar și câteva dintre cele ale lui Gauguin. De altfel, filmul împrumută titlul de la o creație a lui Van Gogh: cu două luni înainte de moartea sa, Vincent reia studiul unei litografii pe care o făcuse la Haga în 1882, reprezentând un bătrân stând încovoiat pe un scaun, cu coatele sprijinite pe genunchi, palmele acoperindu-i complet chipul, în încercarea de a-și ascunde suferința. Pe baza acestui desen, lucrează o pictură în ulei. Ambele creații sunt cunoscute îndeosebi sub titlul “At eternity’s gate”.
 |
| Van Gogh - “At eternity’s gate” |
Valoarea filmului este ridicată și de minunata interpretare a lui Willem Dafoe,
care nuanțează trăiri interioare, făcându-ne să înțelegem mai bine gândurile și
tribulațiile lui Van Gogh, conturându-i magistral genialitatea. Pentru acest
rol, actorul a luat lecții de desen și pictează el însuși în film.
Camera directorului de imagine Benoît Delhomme ne invită la
o interesantă inversiune, creând iluzia că natura încearcă să imite conceptul
de peisaj al lui Van Gogh. Recurentă este o imagine care o copiază pe cea din
autoportretul „Pictorul pe drum spre Tarascon” (1888), tablou care nu mai
există decât în fotografii – a fost distrus de naziști în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial.
Dacă am încerca să găsim cu dinadins cusururi, vom spune că în filmul lui Julian Schnabel despre Van Gogh, unele secvențe pot părea monotone din cauza didacticismului (alături de regizor, la scenariu au contribuit Louise Kugelberg și regretatul Jean-Claude Carrière). Însă, în opinia mea, dialogurile și monologurile bazate pe teoritizări plastice ar fi extrem de utile tinerilor care vor să studieze artele frumoase.
Iată, spre exemplu, un decupaj dintr-o
interesantă dispută dintre Vincent și Paul:
„ – De ce trebuie să pictezi mereu în natură?
– Mă simt pierdut dacă nu am la ce să mă uit. De fiecare
dată când îmi arunc privirea, văd ceva ce nu am văzut înainte. [...] Când
privesc natura, văd mai clar legătura ce ne unește pe toți. O energie vibrantă,
ce vorbește cu vocea lui Dumnezeu.
– Ascultă,
Vincent, [...] fără ochii noștri nu există natură. Niciunul dintre noi nu vede
lumea din jur la fel. Noi stăm amândoi în fața aceluiași peisaj, dar nu vedem
aceiași munți, aceiași copaci.
– Dar asta zic și eu. Copacii pe care-i pictez sunt ai
mei”.
Van Gogh era convins că arta lui nu își poate găsi
publicul potrivit printre contemporanii săi; el credea sincer că pictează pentru
oameni „care nu s-au născut încă”. O predicție care, din păcate pentru omul
Vincent Van Gogh, dar din fericire pentru noi și pentru artă, s-a împlinit.
Nu ratați pagina din jurnalul lui Gauguin cu care se întrerupe la un moment dat genericul – este poetică și răvășitoare!
