Plinul singurătății

recenzia filmului „Tigertail” 

După ce ți-ai petrecut într-o țară străină cea mai mare parte din tinerețe și anii de maturitate, atunci când îți vizitezi casa natală după foarte mulți ani și o găsești în ruină, nu poate fi decât dureros. Este scena nu de la începutul, ci din finalul filmului „Tigertail” (2020). Sfârșitul e un nou început. Și viceversa e valabil dacă ținem cont că secvența din debutul filmului cu imaginea infinit-verde a câmpului de orez este reiterată în deznodământ.

Se pare că titlul este traducerea în limba engleză a localității taiwaneze Huwei, de unde a emigrat în America, prin anii ’60, Pin-Jui, eroul filmului (Pin-Jui la tinerețe este interpretat de Hong-Chi Lee, la maturitate de Tzi Ma, iar rolul copilului este făcut de Zhi-Hao Yang). Orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă, iar mama lui neavând posibilități materiale, Pin-Jui rămâne în copilărie la bunicii materni, care locuiau în mediul rural. Plăsmuirile romantice ale copilului sunt anihilate de pragmatismul bunicii, abrutizată din cauza necazurilor personale și a persecuțiilor noilor ocupanți. Bătrâna este cea care-l responsabilizează cu exces de autoritate: „Plânsul nu rezolvă niciodată nimic. Nu lăsa pe nimeni să te vadă plângând”, cuvinte care îl marchează pe termen lung, el însuși arătându-se neînduplecat în viața de familie față de slăbiciunile și idealurile soției, iar mai târziu ale fiicei. Nu la fel de intransigent a fost cu sine: în tinerețe, și-a trădat iubita, pe exotica Yuan (rolul tinerei este interpretat de Queenie Yu-Hsin Fang, mai târziu de Joan Chen). Renunță rapid să vorbească limba maternă (taiwaneza), comunicând în mandarină nu doar unde era obligatorie prin lege, ci și în taifasurile cu mama sa, deși aceasta îi răspunde în taiwaneză.

Pin-Jui își atinge de timpuriu visul și emigrează în America, unde se stabilește împreună cu soția sa Zhenzhen (interpretată de Kunjue Li, mai apoi de Fiona Fu). Din păcate, în țara adoptivă viața nu va fi lipsită de griji, așteptările sale despre visul american îi sunt înșelate, iar problemele în cuplu nu întârzie să apară. Îl macină rutina (ilustrată prin repetatele închideri și deschideri ale obloanelor magazinului unde muncește), iar acasă nu găsește nici liniște, nici armonie; fără iubire este imposibilă fericirea. Familia va prospera din punct de vedere financiar, evoluează și pe scară socială, iar rafturile masive de cărți sugerează o solidă cultură generală și o bună educație oferită copiilor. Dar bunăstarea nu-i apropie pe cei doi soți; dimpotrivă.

Pin-Jui nu a fost un soț model și nici un tată iubitor. E un bărbat ursuz. Chiar dacă a dezamăgit pe cei apropiați, nu este lipsit de sentimente și regretele îl copleșesc. Singurătatea îi va umple viața. Aplatizat, continuă să-și estompeze emoțiile și se arată insensibil față de o singurătate în oglindă: cea a fiicei sale. Paradoxal sau nu, izolarea îl conduce la autoanaliză, interesant mod regizoral de transmitere a acestui fapt: prin succesiuni de imagini, nu prin cuvinte. În plus, ceva se va întâmpla: o legătură din trecutul sensibil îi va îmblânzi inima. Iar evocarea amintirilor va crea o punte între tată și fiică.

Filmul nu mi-a plăcut întru totul deoarece anumite dialoguri între rude apropiate sunt protocolare, lipsite de familiaritate. Aparent lipsit de emoție, filmul care în limba română are subtitlul „O poveste de viață” chiar asta prezintă: o poveste de viață. Ceea ce contează este că în mărturisirile sale până la urmă Pin-Jui a reușit să fie obiectiv cu el însuși. Onest, a recunoscut locul și importanța fiecărei persoane din viața lui.

Un film care se bazează mult pe text riscă să fie monoton. Prin fragmentarea timpului și prin diversitatea lingvistică (engleză, taiwaneză și mandarină; nuanțele au semnificații aparte!), „Tigertail” reușește captarea atenției. Și din punct de vedere vizual este convingător: numeroase cadre au calități plastice.  

„Tigertail” (2020) a fost filmat în Taiwan și Statele Unite ale Americii. Regia și scenariul îi aparțin lui Alan Yang. Imaginea este semnată de Nigel Bluck, iar montajul este realizat de Daniel Haworth.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, octombrie 2021, p. 14)