Constantin Țînteanu: „Frumosul stă împreună cu urâtul în orice.”

Interviu. Violeta Savu în dialog cu Constantin Țînteanu

Maxonia, 2019

– Ne aflăm la Galeria „Karo”, pe simezele căreia putem admira lucrări din expoziția de grup „Cu ochii întredeschiși”, printre care se află și câteva sculpturi realizate recent de tine. De unde vine această pasiune? Când ai început să faci sculptură? 

Constantin Țînteanu: – Am început de fapt cu pictură. Aveam zece ani şi îmi doream cu ardoare să cumpăr un tablou foarte frumos: nişte vecini emigrau în America şi vindeau tot. Pânza respectivă costa două salarii, ai mei nu şi-o permiteau. Am fost trist. Şi acum câteodată mă gândesc: era un cap de arab care te urmărea cu privirea. M-am străduit atunci să fac eu o lucrare, pentru a umple golul apărut. Am pictat-o pe mama după o fotografie, dar nu mi-a plăcut rezultatul. Sculptura? Cam în aceeaşi perioadă: tatăl meu dăltuia în lemn draperii şi rame de oglinzi, iar eu ciopleam capete de oameni. Și îl criticam cu toţii pe Brâncuşi, pentru faptul că se lepădase de talentul său ieşit din comun – omul fără piele ne fascina –, pentru a face în schimb prostii pe care nimeni dintre cunoscuţi nu dădea doi bani. Figurativul atunci era singurul care conta, nu vedeam dincolo de aparenţă. Sculptura, poetic vorbind, este ca oglindirea clipei într-o imagine în mişcare, foarte greu de ajuns la esenţa ei. Nicidecum doar cu privirea, ci cu ochiul minţii, mai ales. Cugetare, înainte de orice; pentru mine, mijlocul prin care cercetez lumea din care fac parte. Emoţiile, chiar dacă importante, sunt mereu duse în plan secund, încerc să le ţin sub control cât pot de mult.

– Arta ta conţine metafizică, filozofie, conservarea memoriei. Ce urmăreşti prin sculptura ta?

Memoria, 2019

Constantin Țînteanu: – N-aş putea spune că urmăresc programatic un anumit parcurs. Mă feresc cât pot de repetiţii, de subiecte la modă sau de potriviri care „se caută”. Nu vreau să decorez apartamente ori spaţii publice, lucrările mele nu sunt accesorii la mobilă şi perdele. În ceea ce mă priveşte, sculptura se autocreează; sunt doar un martor care urmăreşte cu mult interes tot ce-i apare în faţa ochilor. O mână neştiută aşază cum trebuie fiecare părticică; important e să te laşi în voia ei. Mai complicată decât orice se dovedeşte aproape întotdeauna încheierea, capătul drumului. Dacă recunoşti varianta cea mai bună dintre cele posibile, rămâi acolo. Fiecare pas în plus strică echilibrul, te duce în jos. Dar pentru a pătrunde aici trebuie atinsă mai întâi acea stare de graţie, cu promisiuni şi mister, greu de transpus în cuvinte. Sunt adeseori perioade, nu scurte, în care nu iese nimic. Cel mai bine atunci e să uiţi totul, să te apuci de altceva. Negreşit la un moment dat flacăra se va reaprinde, o forţă de neoprit pune iarăşi stăpânire, preluând iniţiativa. Ce a mocnit înăuntru izbucneşte afară cu toată puterea, ca o frumoasă eliberare. Iar întrebarea nerostită primeşte răspunsul cuvenit.

– Ai un ritual al tău când lucrezi? Unde lucrezi? Ai un atelier personal? 

Conacul Otetelesanu, 2018

Constantin Țînteanu: – Depinde ce lucrez. Sunt unele operaţiuni foarte zgomotoase, cu aşchii şi praf, cu efort, numai cu cerul deasupra. Câteodată prea cald, alteori foarte frig, alergi mereu dintr-o parte în alta să te adăposteşti. Ritual nu este, fiindcă mă plictiseşte tot ce înseamnă reluare, revizitare; nu vreau să calc de două ori în acelaşi loc. Atelierul îl am la Râşca, din primăvară până toamna târziu. Acolo sfredelesc, tai, cioplesc, şlefuiesc, bat mii de cuie, fac mizerie, citesc. Mă sustrag pe cât pot de la treburile gospodăriei, merg la bureţi, reciclez la nesfârşit. Inclusiv lucrările proprii pe care le canibalizez, le dezmembrez şi fac altele noi. Iarna, acasă, în Bacău: colaje, împletituri din sârmă, iar cuie bătute şi tablă decupată. Schiţe în creion, dar nu chiar multe, fiindcă aproape totul este fixat deja în cap. Aici e de fapt adevăratul atelier, unde se conturează fiecare detaliu în parte. Sculptura este gând înainte de orice, cum bine spunea Beuys.

– Una dintre sculpturile tale din expoziția „Cu ochii întredeschiși” mă face să mă gândesc la roci, minerale, șisturi bituminoase etc. Se leagă asta de structura ta de geolog, prima ta calificare cronologic vorbind? Câtă legătură există între geologie şi sculptură?

Constantin Țînteanu: – Voi reda textul care însoţeşte lucrarea pomenită de tine: Mai degrabă justificare a demersului, nevoii de protest faţă de natura umană, cu disponibilitatea ei nelimitată de a distruge tot ce o înconjoară:  lăcomie, drum către moarte. Trup chinuit într-un gratuit act de cruzime, copac viu ce păstrează durerea în trunchiul pietrificat. Suferinţa naşte frumuseţe. Pendulează omul între mult din puţin şi prea puţin din mult. Niciodată sătul. Căci mult e prea puţin pentru el. Vorbim despre „Forest”. Lemn, hârtie şi tablă. 

Forest, 2020

Ca să-ți răspund totuși la întrebare: există o legătură strânsă între geologie şi sculptură; sunt două modalităţi de contemplare a realităţii, cu rezultate asemănătoare; nu le deosebesc.

– Limba latină: o „limbă moartă”, zic unii. Cum de o știi atât de bine?

Vanitas

Constantin Țînteanu: – O limbă aparte, mă fascinează. Ca tot ce ţine de Roma antică. Simpla incantaţie a unor rostiri înţelepte spuse acum două mii de ani rezonează profund. Am observat că litera fixată de un volum obişnuit îl va transforma în ceva care depăşeşte forma imediată. Astfel, scrisul devine mai puternic decât imaginea, negreșit aceasta din urmă va ajunge în poziţie subordonată, chiar simplu pretext pentru a transmite mesajul. Am o lucrare în expoziţia „Cahle” care-şi datorează existenţa unui citat din „Satirae” ale lui Horaţiu: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum”. (Este o măsură în toate, drumul drept să-l ţii, nu trece hotarul dintre bine şi rău.)

– Cum vezi arta contemporană internaţională în comparație cu cea din România? Care sunt diferenţele şi asemănările între expoziţii, galerii, artişti?

Constantin Țînteanu: – E o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns, dintr-un motiv foarte simplu: plaja expresiei artistice fiind aproape nemărginită, arta se manifestă printr-o multitudine de faţete, ipostaze, trăiri. E imposibil să urmăreşti tot ce se întâmplă; eu nici măcar nu vreau să încerc, nu aş avea timp de nimic altceva, multe nu mă interesează. Dacă ne referim la direcţiile dominante în „arta oficială” internaţională (SUA şi Europa, cu precădere), numind-o aici pe cea susţinută de sistem (marile muzee, critică, publicaţii, galerii), am observat în ultimii ani o tot mai largă răspândire a unei retorici militante, un activism de o anumită factură, destul de radical pe alocuri. Arta trebuie pusă în slujba „(r)evoluţiei”: cine se abate de la direcţia justă nu face bine, e de partea greşită a istoriei. Teama de a fi incorect politic bântuie subconştientul, ia naştere un limbaj dublu, apar şabloane în gândire. Inevitabil se întronează (auto)cenzura. E previzibilă calea deschisă de noua-veche ideologie, la capăt nu poate fi decât o lume în care toţi vor fi la fel. În cazul României, e mai puţin complicat. Sunt unii care trăiesc încă în secolul 19, de unde se uită cu dispreţ în jur, bombănind că ceilalţi n-au habar a picta un ochi; alţii, simţind de unde bate vântul, sar în barca progresistă vâslind cu putere spre un viitor luminos. Majoritatea: după putinţă şi noroc. În ţara tuturor posibilităţilor, cum e a noastră, supravieţuiesc doar cei puternici. E un subiect trist despre care nu vreau să vorbesc mai mult, fiindcă am obosit să îl tot pomenesc. Oricum, e în zadar.

– Ai afirmat că te consideri român, dar şi englez. De ce şi englez?

Constantin Țînteanu: – „British Museum”, „Victoria and Albert Museum”, „Tate Modern”, „National History Museum”, „Tate Britain”, „Science Museum” le ştiu pe de rost, zgomotele se aud altfel, mirosul specific, vibraţia diferită, recunosc legat la ochi fiecare loc în parte, doar după câţiva paşi. Eu am şi cetăţenie britanică. Lucrul acesta nu mă face mai englez sau mai puţin român. Un act nu stabileşte ce simţi, renunţarea la ceva nu te va transforma dintr-odată în alt om. Dar şcoala în afara şcolii am făcut-o la momentul potrivit; o importantă etapă a vieţii am petrecut-o în Londra, acolo am găsit ce căutam, chiar mai mult decât îmi imaginam. M-am comportat ca un burete uscat, absorbind cu aviditate, de-a valma, tot ce mi-a ieşit în cale, apucând fiecare firimitură cu teama de a nu scăpa ceva printre degete.

Obişnuiam în drum spre casă, pentru câteva minute, în fiecare zi să intru la „National Gallery” pentru a vedea „Cina de la Emmaus” a lui Caravaggio sau pe Vermeer, Pontormo, Piero della Francesca. Când zăboveam puţin mai mult, îi căutam pe Chardin, Hogarth, Michelangelo, Gossaert, Bruegel, Hals, Stubbs, Gainsborough. Apoi, locurile şi oamenii, Portobello sâmbăta, cu bunii mei prieteni Justin, Tobi, Nicholas, negustori de antichităţi, mari specialişti în artă tribală, gravură, ceramică medievală, artă sacră. Camden Town, cu aerul său funky; haine vintage; măşti din Papua Noua Guinee sau Bali; mâncare indiană şi ceai Typhoo sau PG, cu două degete de lapte. „Churchill Arms”, cu green curry la Thai. Târgurile de vechituri din: Ascot, Kilburn, Vauxhall, Denham. Licitaţiile de la Chiswick. Cafeaua etiopiană făcută pe cărbuni în Liverpool street; cappuccino la Nero sau Costa, niciodată Starbucks. Bacon sandwich with egg, în Leytonstone. Plimbările prin Highgate, lecturile de la Waterstones. Ronnie Scott’s, celălalt nume al jazzului. Church street, cu magazinele sale de antichităţi; autobuzul 49 spre Clapham Junction; A40, în maşină duminică dimineaţa. Billiard şi Guinness ori Fosters, la The Crown. Ploaia măruntă. Alexandra Palace. MPB, Byrne Bros. Walking on Wood. Și toate celelalte. Alright mate! Mind the gap.

C-tin Țînteanu, Violeta Savu
și Oana Gheorghe
(foto: Broșu C-tin)

– Fascinant, ne stârnești dorința de a deveni și noi englezi! Să revenim în România. Povesteşte-mi un pic despre cele mai recente expoziţii personale;  cea de la Sângeorz și cea de la Palatul Mogoșoaia, la vernisajul căreia am avut și eu șansa să fiu prezentă, îmi amintesc atmosfera plină de strălucire.

Constantin Țînteanu: – Expoziția de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi” s-a numit „Vita statera”, curatoriată de Maxim Dumitraş, prieten apropiat, unul dintre sculptorii români contemporani cei mai importanţi. 

Forest. Land art, 2019

M-a onorat invitaţia de a expune acolo, m-am bucurat la fel de mult să particip apoi la simpozionul „ArtForest” din Maxonia, organizat tot de el. M-am referit la „echilibrul vieţii”, calea de mijloc, armonia dintre om şi natură. Dar şi la efigii, efemera, fobii, naturalia, memento mori. La Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia a fost diferit. Cu un an înainte am propus conceptul expoziţional unei comisii de la muzeu; m-au acceptat. Expoziţia s-a numit „Autoportretul memoriei”, curatoare fiind Ana Petrovici-Popescu. La vernisaj mi-am dat seama ce înseamnă locul bine ales, dar şi cât de important e să araţi exact atât cât este nevoie: nici mult, nici puţin. A ieşit perfect din punctul meu de vedere. Mulţumesc tuturor celor care mi-au stat alături, mă înclin fiecăruia în parte cu recunoştinţă.

– Sculptor, curator, galerist, critic de artă. Care postură îţi este mai apropiată?

Constantin Țînteanu: – Toate sunt la fel de apropiate, cumva se ajută între ele şi se completează armonios. E un mare privilegiu să lucrezi cu artiştii. Scormoneşti dedesubturile, explorezi căi pe care alţii poate nu le-au văzut, eşti expus mereu altor tipare, găseşti uneori înţelesuri surprinzătoare. Înveţi din greşeli; ele apar întotdeauna, sunt parte din joc. Ajungi să aranjezi totul în minte în cele din urmă; când a venit momentul, doar te desfăşori, simplu şi firesc. Am înţeles că mai importantă decât orice e comunicarea, felul în care te adresezi atât exteriorului, cât şi interiorului tău; contează enorm cum realizezi asta. Sculptura, curatoriatul, galeria, critica, deşi în moduri diferite, fac acelaşi lucru: se pun în slujba cuvântului.

– Cum de ţi-ai dorit să ai o galerie de artă proprie? De unde denumirea de „Karo”?

Constantin Țînteanu: – De ce nu mi-aş fi dorit?! Cineva la începuturi (pe 30 ianuarie 2021, galeria împlineşte şapte ani de activitate) se mira spunându-mi că înot împotriva curentului. Când alte galerii se închideau, noi deschideam. Nu realizezi mare lucru dacă mergi pe linia de minimă rezistenţă, oportunităţile nu le găseşti pe drumul bătătorit, ci acolo unde nici nu îndrăzneşti să gândeşti. „Karo” este ceea ce este; foloseşte-ţi imaginaţia, eu nu te voi lămuri.

– Ești un apropiat al Grupului „Prolog”. Care este povestea întâlnirii tale cu aceşti artiști?

Constantin Țînteanu: – Aş putea spune că l-am cunoscut pe Mihai Sârbulescu înainte de a-l cunoaşte; poate de aceea când l-am întâlnit prima oară, părea că-l ştiu dintotdeauna. Acum înţeleg şi de ce Horia Bernea spunea că a fost Prolog înainte de „Prolog”. I-am întâlnit apoi pe toţi ceilalţi: pe Paul Gherasim, apoi pe Horea Paştina, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv. O adevărată instituţie, maeştri ai picturii, dar mai ales ai vieţii trăite cuviincios, cu dragoste şi minunare în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Am făcut multe expoziţii împreună, mi-au îngăduit lucrul acesta: „Theatrum mundi”, „Memoria”, „Crucea”, „Mănăstirea Râşca”, „Podul lui Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozităţi”, „Prolog”. Sunt etape foarte importante, înspre care privesc înapoi cu nostalgie, gândind totodată la ce va urma să fie.

– Ai spus la un moment dat „publicul nu contează”. Apoi ai zis: ba da, contează. De ce te-ai contrazis?

Constantin Țînteanu:

Bonjour Monsieur Courbet

– Dar nu m-am contrazis! Ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Știu artişti experimentaţi, cu o activitate bogată în spate, pe care întâlnirea cu publicul îi stresează. Va veni lume, nu va veni? Ce vor zice unii, alţii, cum va fi înţeles? Din această cauză, probabil și din altele, unii expun foarte rar sau deloc. Eu declarând că publicul nu contează, am scos un factor inhibitor din ecuaţie, reuşind astfel să mă concentrez cu totul asupra expoziţiei, singura de fapt care mă interesează cu adevărat. Ce se întâmplă după aceea e o altă poveste: publicul va hotărî dacă devine important sau nu, după cum va prefera să participe sau să lipsească. Cred că privitorul interacţionând cu lucrarea creează ceva nou, mereu altceva; aici intră în joc nenumărate variabile, factori aleatorii pe care nici măcar nu-i bănuim. Revenind, întotdeauna vom descoperi aspecte inedite, neobservate anterior. Punându-l într-o astfel de postură, putem spune că obiectul se adaptează la condiţiile date: nu e niciodată acelaşi, la fel ca o fiinţă. Fără oameni el devine o formă lipsită de sens, indiferentă, inertă.

– Cum a respirat, cum a trăit, cum a funcţionat Galeria „Karo” în pandemie?

Constantin Țînteanu: – A respirat prin mască, a trăit de azi pe mâine, a funcţionat în regim de avarie. Dar am reuşit chiar şi în aceste condiţii să facem trei expoziţii foarte bune: „Forest”, „Marcel Lupşe – Descânt”,  „Cu ochii întredeschişi”, ultima cu lucrări a nouă artişti, realizate chiar în pandemie. Plus expoziţia „Cahle”, de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi”. Plus tabăra de la Mănăstirea Râşca, ediţia a șaptea.

– În sculptură, cu ce materiale preferi să lucrezi? În ce curent s-ar putea încadra arta sculpturală pe care o faci tu?

Constantin Țînteanu: – Nu vreau să fiu încadrat în vreun „curent”, din simplul motiv că „ce e val, ca valul trece”, iar curenţii de obicei te trag la fundul apei şi acolo dispari. Lăsând gluma la o parte, evit genul de manifestări cu dată de expirare certă; eu cred că fiecare ar trebui să tindă spre ceva atemporal, valabil oricând. Știu că e utopic, nerealist, dar măcar mori pe mâna ta şi nu a altora, nu dai socoteală nimănui.

Pontus Euxinus
(De  la Mangalia la Tuzla) 

Ca materiale folosesc gunoaie, bucăţi de lemn şi tablă din case demolate, fragmente de obiecte cărora le dau şansa la o nouă viaţă. În esenţă, strânsuri umile şi fără importanţă. Îmi dă o satisfacţie imensă atunci când reuşesc să aduc în faţă, la locul de cinste, sub privirea tuturor, cuie ruginite, piei roase de molii, suprafeţe cu găuri de cari, jalnice resturi nedemne şi păcătoase. Dacă sunt şi apreciate, cu atât mai bine. Eu le tratez pe toate cu multă consideraţie, cu dragoste chiar, atent şi la cel mai mic detaliu, amănuntul acela din care poate începe un parcurs cu final neaşteptat, dacă îl laşi să se destăinuie. Frumosul stă împreună cu urâtul în orice, trebuie numai să vezi şi să alegi. E atât de simplu…

– Dacă ar fi să ai şansa de a expune împreună cu un mare artist din lume, într-o galerie internaţională, cu cine ţi-ar plăcea să expui şi unde?

Constantin Țînteanu: – La „Tate Modern”, cu Ion Grigorescu.

– Excelentă alegere! În încheiere – pentru că iată, vorbim la începutul lui 2021 –, aș vrea să te întreb ce planuri are artistul Constantin Ţînteanu pentru acest an. Care va fi următoarea expoziţie la Galeriile „Karo”?

Constantin Țînteanu: – Înspre vară-toamnă am programată o expoziţie personală pregătită de ceva timp, de data aceasta la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Mă gândesc deja la expoziţiile de grup. În primăvară, vor fi „Dada”, desigur în Moineşti; și „Mănăstirea Râşca”, la Bucureşti. Expoziția „Cahle”, la Bistriţa, posibil Cluj, Bucureşti, Iaşi. La Galeriile „Karo”, vom prezenta spre sfârşitul lunii ianuarie lucrări ale graficianului ucrainean Oleg Denysenko, curator Ovidiu Petca. În curând, o amplă expoziţie de grafică, diverse tehnici, cu artişti din Hong-Kong şi Coreea de Sud. Vor urma multe altele; acum sunt încă în fază incipientă; toate foarte interesante; discutăm şi despre acestea când va fi vremea lor. 

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021, pp. 12-13)

Galeriile „Karo”, pagina de fb: https://www.facebook.com/galeriile.karo ; 
Site-ul Galeriilor „Karo”: https://www.galeriile-karo.ro/

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 

În vecinătatea poeziei religioase

 

De curând mi-au atras atenția două cărți pe care le-aș situa în vecinătatea bună a poeziei religioase. Doar că una e traversată de un sentiment de pustietate și tristețe, iar cealaltă e mai luminoasă, scrisă cu mai multă speranță. Paradoxal, chiar cartea aparent pesimistă se revendică în proporție considerabilă de la scrierile biblice și ale Sfinților Părinți ai creștinătății. Este vorba despre continuarea primei părți intitulate „Iudacainul. Cartea întâi a pocăinței”, poetul creștin Ioan Enache propunându-ne acum „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” (Bacău, Ed. „Studion”, 2020). Cartea în care avea ca personaj central Iudacainul („Năluca Iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică, dar îi este îngăduită puterea de a se tăia legăturile cu divinul.” – Marius Manta) încă de la lansarea ei în 2018 a fost caracterizată ca fiind „zguduitoare”. Poate că lectorii ei se așteptau ca în preanunțata „a doua carte a pocăinței” să găsească razele luminoase... Iată că nu se întâmplă chiar așa, această a doua parte înfățișându-ne un fel de purgatoriu al sinelui cu sine. Indubitabil, poetul suferă acut pentru pierderea sentimentelor frumoase, pure, trăite autentic doar în copilărie: „Atâta întuneric se bucură în unde!/ Scriu cu-ntuneric pe-ntunericul din sufletul apei,/ picături din beznele inimii,/ vaierul stins al firii căzute/ se-nchide în memoria udă,/ ca un zbor spre orizonturi încuiate/ în pumnul lui Dumnezeu,/ verbe mute pentru îmbrățișările îndepărtărilor// și un geamăt ascuns în plutirea frântă/ a cocorului rănit în copilărie”. Sentimentele de vinovăție și remușcare sunt mărturisite în versuri care impresionează prin limbajul bogat și expresiv: „Vocala scăldată în șiroaiele tulburi/ nu smulge urâciunea din zănoaga inimii mele,/ Atunci care cuvânt e marele spălător al pânganiei?”

Nu e o poezie confortabilă, căci recurgând la autocaracterizare autorul așază o oglindă în fața cititorului care devine conștient de defectele sale („trufie nesăbuită”, desfrâu, răutate, lașitate, golire de sens etc.), într-un singur cuvânt, de „nimicnicia” sa. Relevând lumea contemporană aflată în profundă degradare fizică și morală, în dialogul său cu Râul (deopotrivă metaforă a vieții cât și a morții; a curățeniei sufletești, dar și a pericolului întinării în cazul revărsărilor survenite după o furtună), poetul este cuprins de nostalgia unor timpuri mai luminoase: „Cântec pe-o singură strună deșiri/ din mosorul de ape,/ însă nici depărtările,/ nici peștii răpitori nu-l ascultă/ iar geamătul meu îl fereci/ în zarea lichidă scufundată-n adânc”. În contrast cu fondul tenebros (format din teme ca: deznădejdea, deșertăciunea spirituală, eșafodate de capcanele viclene a diavolului) poezia din acest volum are un „ceva” diafan al ei, găsim versuri de mare sensibilitate, ca o scriere pe ape... Sigur că încercând să scrii cu vârful degetului pe undele unui râu, scrisul acela este efemer, dar sedimentează în suflet experimentarea sentimentului inefabil al bucuriei spirituale. Iar dincolo de toate, salvarea se găsește în pocăință, mântuirea este posibilă prin jertfa lui Iisus. 

A doua carte pe care o propun spre lectură este semnată de Rodica Dascălu, care ne face o invitație frumoasă încă din titlu: „Imaginează-ți o grădină” (Bacău, Ed. „Art Book”, 2020). Titlul poate induce cititorilor promisiunea unor poezii onirice. Și totuși, autoarea scrie o poezie mai degrabă cerebrală, realistă, descriptivă și discursivă, cu numeroase observații filozofice. Îi reușesc atât notațiile reflexive, cât și cele în care observă cu finețe fotografică lumea înconjurătoare. La fel ca Ioan Enache, și ea a trecut prin experiențe-limită, e înspăimântată de agresiunile asupra sufletului. Dar poezia ei este mai luminoasă, autoarea pare mai optimistă, punându-și nădejdea în supremația Iubirii. Chiar dacă pendulează între „viață și moarte”, luptând împotriva irosirii, străduindu-se nu atât să scape de sentimentele morbide, cât mai ales să găsească stimulative vieții: „pe țărmul mării mă întâmpină/ stabilopozii înveșmântați în mantii/ de gheață, oglinzi pentru viul din mine”. Răbdarea omenească este răsfrângere microcosmică din infinita răbdare a lui Dumnezeu: „mă gândesc la îndelunga răbdare/ a lui Dumnezeu, la felul unic/ în care-mi vorbește”. Sunt numeroase poemele în care autoarea deschide un dialog cu divinitatea, unele sunt scrise în proză și par file de jurnal. Redăm ultimele două strofe din „fiorul începutului”, unde se face o paralelă între nașterea Mântuitorului și șansa omului de a-și salva sufletul: „oare peștera inimii, unde Tu,/ Doamne, din prea multă Iubire,/ ai ales să te naști în trup, e pregătită/ pentru a primi lumina Ta cum fulgerul?// fiorul Creației preschimbă,/ restaurează, dă sens, acum știu:/ fără a-l ține de mână pe celălalt nu/ pot fi ieslea din Betleem pentru Tine,/ Cel Care ești bucurie în toți și în toate”.

Prin permanenta aspirație la bine, iubire și frumusețe, Rodica Dascălu ne oferă o poezie cu potențial cathartic. O poezie care ni se strecoară sub piele reușind să ne vindece de oarece tristeți.

Cele două volume sunt remarcabile și prin aspectul grafic, la „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” contribuind plasticianul Cristian Bandi (ilustrația copertei) și Emanuel Andronic (tehnoredactare); iar la „Imaginează-ți o grădină”, Mioara Băluță (ea însăși poetă, dar și redactor de carte) fiind realizatoarea coperții.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021)