Poate ceea ce frapează la Nicoleta Dabija sunt metoda de autoanaliză, sondarea
propriei conștiințe, obiectivitatea scrupuloasă cu care prezintă propriul mod
de viață raportat la două perioade: înainte
și după moartea surorii. Evaluează cu
un ochi sever propria putere de sacrificiu. După pierderea unei persoane
iubite, anumite întâmplări care în mod obișnuit ar fi fost ignorate se
redimensionează, căpătând o importanță deosebită, în mod implicit sentimentul
vinovăției se amplifică adesea nejustificat.
Stările calme alternează cu melancolii profunde, mirajele autoinduse în
scop tranchilizant nu vor reuși anihilarea sentimentului de incompletudine:
„Când îți moare o soră sau un frate e ca și cum din trunchiul unui copac cu
două ramuri pe una ar frânge-o și ar duce-o vântul. Pe cealaltă ramură, rămasă
singură, nu o va durea? Nu se va înfiora oare copacul întreg? Își va reveni, va
continua să crească, însă ciuntit și abătut. Așa cum a rămas sufletul meu, mutilat,
cu privirea coborâtă”. Ideile filozofice despre
nemurire sunt umanizate de iluzia regăsirii sufletelor în tărâmul de dincolo, speranță în care subit
infuzează amintirea luminoasă a unei călătorii fizice: „Niciodată n-am s-o mai
văd. Un crud și mincinos «niciodată». De parcă eu aș fi nemuritoare. De parcă
fiecare supraviețuitor ar fi nemuritor. Mai mult decât conștienți de moarte,
suntem animalele acelea care uită că vor muri într-o zi. Ne vom regăsi cândva.
Trebuie să existe un drum comun al sufletelor de dincolo. Se zvonește că, în
agonie, fiecare om este întâmpinat de un om drag. Pe mine mă va primi Mariana?
Aș vrea să fie ea, să mă ia de mână și să fim vesele precum în dimineața aceea,
în aeroport, când așteptam avionul spre Paris și râdeam ca două nebune”. Mariana
este numele surorii mai mici care se îmbolnăvește de cancer și după o suferință
de aproximativ trei ani, va trece la cele veșnice. În evocările pe care le
face, cu toate că se manifestă empatic, autoarea are curajul de a compune din
detalii un portret obiectiv al Marianei, cu calități și defecte. În arhitectura
romanului nu primează caracterele celor două eroine, ci meditațiile despre
moarte. Moartea le-a despărțit pe cele două surori, dar deopotrivă a generat apropierea
dintre cele două suflete, până la contopirea în spirit. În plus, sora Marianei se
trezește subit că trebuie să-și asume un rol pe care nu și l-a dorit și pentru
care nu se simte pregătită: cel de mamă. Exigentă cu ea însăși, se luptă cu
spaima de a nu reuși să fie la înălțimea acestei misiuni. Ceea ce nu intră în
contradicție cu dragostea și compasiunea pentru copilul rămas orfan la o vârstă
fragedă: „Ce-o fi înțeles copilul acela, de 7 ani, atunci? Probabil nu destul.
Cu timpul, de dor, de multă singurătate, a măsurat golul pe care i-l dăruise
moartea la pas, de la un capăt la altul, de sus în jos, de mii de ori, dar
niciodată și nimic n-a mai reușit să-l umple”. Cartea îi este dedicată nepotului
Alex, căci prin el se continuă viața mamei lui. El reprezintă o nouă viață,
iată unul dintre sensurile de profunzime care pot fi asociate titlului „A doua
viață”. Un alt sens este cel creștin al mântuirii după moartea trupească, credința
în Înviere și viața veșnică, sens întărit și de multiplele referințe
religioase. O explicație a titlului pe care ne-o oferă Vianu Mureșan este aceea
că Mariana trăiește a doua viață
rămânând vie în memorie: „Nicoleta Dabija citește moartea în destinul surorii
ei, dar înțelege că ceva încă rămâne, că există ceva în urma acțiunii morții, o
altă viață sau o a doua viață care nu are nimic de-a face cu o presupusă lume de dincolo. O a doua viață aici a Marianei, care se produce prin transfer, prin developarea unor momente,
situații, evenimente și stări trăite în sensibilitatea și memoria surorii, care
le ordonează și le fixează într-o narațiune pentru a le păstra vii”.
Câteva simetrii duale amplifică tensiunea, dezvăluind frământările
personajului narator: viață/ moarte; terestru/ celest; eros/ thanatos; păcat/
virtute; intoleranță/ indulgență; sacru/ profan; răzvrătire/ resemnare;
maturitate/ copilărie; despărțire/ regăsire; lumină/ întuneric. Iar cânturile,
acaparante prin fluctuația vis-realitate, deși au un fond profund melancolic,
nu sunt monotone. Pe lângă vocea narativă care este aceeași cu vocea autoarei,
în planurile secundare auzim și alte voci: ale părinților, a Marianei pe mai
multe registre (reală, din timpul vieții; imaginată, vocea de dincolo), a copilului Alex. Autoarea evidențiază prin aldine
fragmentele onirice sau/ și lirice. În general, visele sunt soluții pentru
ieșirea din traumă, dar sunt și câteva excepții când intruziuni viscerale le
transformă în coșmaruri. Există o anumită senzualitate a morții, care ne seduce
prin mister. Eros și Thanatos sunt cele două instincte pe care Freud le
considera fundamentale în psihicul uman.
Nicoleta Dabija caută și găsește în tainele funebrului caracteristici de
frumusețe, noblețe și purificare. Sigur că aceste cânturi, semnificativ în
număr de 32 (vârsta la care Mariana a trecut la cele veșnice, dar și apropierea
tangențială de vârsta christică), au rol de catharsis. Faptul că i s-a dăruit
harul de a se putea exprima prin literatură o face pe autoare să se considere
privilegiată. Trăirea fără echivoc a extazului și agoniei despărțirii aparține
însă celor a căror artă rămâne suferința în unicitatea ei: „Unii au norocul să
scrie, să picteze, să compună, iar astfel de ieșiri trag văluri catifelate peste
amintiri. Dar ce se întâmplă în sufletele celor fără har? Poate trăirea
adevărată este a lor. Totuși, confesiunea este o eliberare temporară, nesatisfăcătoare.
În schimb, creația te potolește, ca o datorie împlinită. Arta, în orice formă,
este o luare de grijă, o punte care te petrece până pasul îți devine din nou
ușor și sigur. Altminteri e mult mai greu, trebuie să cari în brațe mortul
până-l uiți natural. Și cum să uiți tocmai ceea ce duci în brațe?”
„A doua viață” e o carte tristă, dar încântătoare; un roman atașant despre
fragilitatea umană. Remarcabilă este și ținuta grafică, plasticianul Laurențiu
Midvichi realizând designul coperții. Pe coperta IV, scriitorul și filosoful
Vianu Mureșan recomandă cartea, oferind și câteva chei de lectură.
(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2020, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)
