Turnul vieții

Încă de la debutul său din 2010 cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, Cornel Paiu m-a convins că este un poet demn de urmărit. 
În volumul „Biblioteca din turn” (Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 2018), autorul păstrează caracteristici din volumele sale anterioare: filonul religios, exprimarea metaforică, alegoria, anafora. De asemenea, primul vers este accentuat ca subtitlu, titlurile fiind compuse din serii de cifre, asemănătoare clasificării CZU specifice bibliotecilor. De altfel, titlul „Biblioteca din turn” face trimitere la biblioteca din Roman, găzduită în Casa Ioachim, construită în anul 1864, care are și un turn de intenție florentină. În primul poem din carte se fac referiri la acest spațiu particular, cât și la importanța culturală a bibliotecii în genere și la contribuția pe care o au cărțile pentru formarea intelectuală și spirituală. Mai departe atenția ne va fi îndreptată însă nu asupra aspectelor livrești, ci ale celor sufletești, dar din subtext se deduce adeseori erudiția autorului. Râmânând fidel unui concept grafic, el însuși fiind și plastician, volumul este ilustrat de artistul Cristinel-Ionel Prisacaru. Chiar dacă sunt și câteva texte în care se autopastișează, Cornel Paiu nu cade totuși în capcanele manierismului. Dimpotrivă, „Bilioteca din turn” se diferențiază de „Paznicii pereților” printr-un ton parcă mai grav, printr-o viziune mai acut metafizică, expresia lirică este mai modernă, eliminând mai vechile tentații retorice sau declamative.

Cartea este compusă din trei fascicule: „Straja I: salt în gol”, „Straja a II-a: raze de lumină”, „Straja a III-a: case pe apă”.

Straja I e cea mai consistentă parte a cărții și totodată cea mai comprehensivă. Un „salt în gol” simbolizează desigur expunerea la pericol, teama, dar și curajul. În lumea modernă, divizată, secularizată, caracterizată de „gol sufletesc”, respectarea unor precepte morale implică riscuri. Cel mai mare risc pe care ți-l poți sau nu asuma fiind cel al marginalizării în societate. Astfel, în prima strajă pe care eu aș numi-o a conștiinței, se face o analiză a sinelui în poezii care descriu aspecte din viață, evenimente, trăiri. Când e aproape de-a aluneca în deznădejde poetul, asemenea psalmiștilor biblici, se adresează lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. În poemul în care se evidențiază anafora „Turnul vieții”, poetul meditează asupra trecerii inexorabile a timpului, conștientizând efemerul vieții pământene: „strig: în colțul acesta de lume exist și eu/ sunt un fir de praf pierdut în labirintul înțelesurilor/ sunt un fir de nisip pe țărmul mării inocenței// am împlinit rotundul fără să știu!// caravana a plecat/ pierdută-i acum în norii amăgirii/ în colbul uitării// prin ceață abia de se mai zărește Turnul vieții/ înălțat până la cer!// strig: am și eu un colț de lume în care exist/ sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră/ sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi”. Amenințat de deșertăciunile vieții, temându-se de părăsire și uitare, el își înăbușă strigătul de durere, căci în oceanul de durere al lumii nu reprezintă decât „o picătură de sânge prelinsă pe o piatră”, vers care ne amintește de țipătul vieții dintr-un autoportret al lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește”. Melancolii existențiale transpar și în poemul „I.1.3./ am deschis larg ferestrele”, unde întâlnim anafora „oglinda cărnii”, și în care sunt deconspirate forțele prin care poetul depășește obstacolele, căutând s-aducă un pic de lumină chiar și în cele mai întunecate abisuri. Tot în acest text e o superbă pledoarie a transcendenței, succesiunea anotimpurilor prefațând posibilitatea omului de a evolua de la păcat la înduhovnicire, de la trup (carne) la focul euharistiei: „oglinda cărnii/ ce poți vedea în oglinda cărnii?/ ce poți desluși?/ ce ți se pare că poți desluși?/ ce poți înțelege?/ ce ți se pare că poți înțelege?// iată pecetea aceasta s-a rupt/ s-a topit „cum se topește ceara de la fața focului”/ sărutul acestei peceți s-a topit/ s-a infiltrat s-a adâncit s-a îngropat în strigătul tristeții// cu toate acestea/ au înmugurit au înflorit au rodit copacii/ și vântul rece nu poate decât să dezmintă letargia/ ruina robiei/ robia neîncrederii/ robia căderii// înghițit de ascultare/ «înghițit de viață»// m-am lepădat de mine însumi/ nu mai sunt decât o flacără/ un foc intens”.

Grupajul de poezii dedicate copiilor ne introduc într-o lume a inocenței, guvernată de sfială și destindere, dar sensuri profunde pot fi îmbrăcate în farmecul jocului, iar inițierile se pot produce prin imitație: „Matei și Teodora/ seara vin să-i binecuvântez// aduc cu ei și jucăriile preferate:// un ursuleț/ și o pisică de pluș// să viseze și ei frumos/ vise cu îngeri!”. În mod ingenios, din diferite ipostaze urbane se pot configura antiteze ca viață-moarte; tristețe-bucurie; păcat-virtute; fidelitatate-trădare; pragmatic-inefabil; iminent-evitabil etc. Atunci când starea sufletească este tulburată de problemele cotidiene (financiare), cel păgubit se străduiește să nu piardă conexiunea cu sacrul. Poetul recurge și la autoironie: „mult stimate domnule director de bancă/ cum aș putea face/ să primesc un credit pe viață/ un împrumut fundamental/ pentru viața de apoi?”.

Pe de altă parte, saltul în gol nu poate fi posibil decât dacă te-ai ridicat la anumite înălțimi. Ajuns acolo poți ceda instinctelor vanității, iar lupta cu propriile gânduri poate fi devastatoare. Astfel în „Straja I” întâlnim procese de introspecție și retrospecție, eul explorează nu doar stări și senzații noi, ci le analizează, cu severitate sau cu îngăduință, pe cele vechi.

Straja a II-a Razele de lumină sunt, desigur, simbolul speranței. Dar în poezia din acest fascicul nu e o schimbare radicală de registru, nu se trece de la melancolia amăruie din prima parte la un optimism debordant. Însă mesajul poetului este că viața e alcătuită din „clipe de bucurie/ clipe de tristețe”, că ne putem opune oricând alterității căutând frumusețea, respectând libertatea, având nădejde și curaj, aspirând la cunoaștere și la atingerea idealurilor.

Straja a III-a Pe aceasta eu aș numi-o straja eliberării (în sensul dezrobirii). Făcând o sinteză a experiențelor spirituale, cuprinde multe imne religioase și incandescente rugăciuni. Alături de acestea stau foarte bine și câteva poeme biografice, dedicate rudelor de sânge, părinților și fraților. Imaginea satului natal este fundalul unei copilării idilice. Sunt detaliate tradiții strămoșești, este evocată casa părintească în anii strălucirii ei, dar este relatat și un năprasnic eveniment care i-a provocat apoi distrugerea.   

Dar o nouă casă înseamnă și înnoire spirituală: „slavă Ție, Doamne,/ pentru acești pereți de humă/ luminați!// iată am deschis fereastra/ acestui fluture/ cu sideful aripilor lui/ să-i însemneze/ văzduh și auz// slavă Ție, Doamne,/ pentru noaptea asta vestitoare/ noapte bună, mamă!/ dimineață bună!/ bucurie mare!”.

Volumul beneficiază de o posfață de Emilian Marcu și este prefațat de Lucian Strochi, care conchide: „Biblioteca din turn este un volum exemplar, o reușită certă a poetului Cornel Paiu, greu de egalat de «însuși Poetul»”.

Cornel Paiu se află pe linia ascensională a poeziei, a debutat promițător cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, a reconfirmat cu cele două continuări „Paznicii pereților. Secundus” (2014) și „Paznicii pereţilor. Summa. Harmoniae. Unus” (2015), iar cu „Biblioteca din turn” a depășit toate așteptările.

Cred în capacitatea acestui poet de a se reinventa și aștept cu nedisimulată curiozitate volumul său următor.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 610, iunie 2020)