Fiorul incertitudinii

Ne raportăm în fiecare zi la timp, medităm asupra vitezei trecerii lui. În reflecțiile noastre amestecăm vag, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, concepte ale filozofilor, idei din studiile psihanaliștilor, principii, teoreme și legi enunțate de oameni de știință. Până la urmă, cădem de acord că fiecare individ în parte are un timp al său. Pentru oricare două persoane, alese aleatoriu, timpul va curge diferit chiar și atunci când ele s-ar afla în același loc și ar fi în stare de repaus. Durata măsurată de un ceas mecanic de fiabilitate elvețiană va fi aceeași, dar percepția psihică a scurgerii secundelor va fi diferită. Tema aceasta a scurgerii diferite a timpului o are proza titulară din volumul „Omul izgonit de ceasuri” (Iași, Ed. „Junimea”, 2019). Este cel de-al doilea volum de proză scurtă, după „Îngerașul purta fustă mini” (2016), pe care îl semnează scriitorul Nicolae Spătaru din Chișinău (născut în satul Horbova, Ținutul Herța), care s-a impus ca poet, fiind totodată un bun publicist și traducător din limba rusă.

Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor, știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul «Descoperă nemurirea»”, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”, personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate, profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.

Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»” este, evident, ironic. Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. Și i-a intrat tare. Credea că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.

„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie. O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului” atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost...” susține un monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. Și totuși, personajul cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat întrebarea. Tăcere. Și-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal? Tăcere. Sau cel puțin național? Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe buzele tuturora? Tăcere. Ai descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune, bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm, ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi, plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de imposibilă ca și zborurile intergalactice”.

Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea poveștii.

Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista „Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)

Preaplinul inimii prin care curge sânge curat

       Cu o postfață care cuprinde note critice semnate de doi dintre cei mai de seamă poeți ai României, Marian Drăghici și Ioan Es. Pop, cartea lui Florin Caragiu, „Sânge curat” (București, Ed. Platytera, 2018) convinge atât sub aspect grafic (pe copertă e o reproducere a icoanei „Sfintei Treimi”, realizată de artistul plastic Elena Murariu), cât și prin conținutul liric, o poezie religioasă de profunzime. Marian Drăghici face și o prezentare biografică a autorului, reamintindu-ne de polivalența scriitorului Florin Caragiu, licențiat în matematică și teologie. Este, de asemenea, filolog și filosof. Preocupările sale în domeniul filosofiei religioase au dat naștere unor volume ca: „Eseuri și studii teologice: Cuviosul Ghelasie Isihastul” (2004), „Antropologia iconică” (2008), „Frumusețea lucrurilor ultime” (2017), „Școala martiriului” (2017). În poezie, publică volumele „Catacombe. Aici totul e viu” (2008), „Omul cu două inimi” (2014), „Este” (2018), „Sânge curat” (2018). Publică și o carte memorialistică, „Întrupări ale iubirii – jurnal de seară”. Și „Sânge curat” este tot un jurnal, dar scris în versuri. După ce în urmă cu câțiva ani învinsese un cancer la colon, la aproape 49 de ani poetul se confruntă cu altă încercare, o boală de rinichi. Se internează, trecând pe dializă. Pe patul de spital ține acest jurnal în versuri, pe care i-l dedică iubitei sale soții Diana, care i-a fost un real sprijin sufletesc. De altfel, multe dintre poezii sunt mici epistole în care i se adresează ei cu apelativul „dragostea mea”. Încântătoare sunt și micile dialoguri (uneori casnice) dintre soț și soție, anumite activități mărunte deși păstrează caracterul de rutină, devin soluții de surmontare: „frumoasă e viața, draga de ea/ când mi-este alături dragostea mea/ a ieșit zmeura/ nu lua din aia storcită/ odihnește-te înainte să mergem la medic/ să-ți pună cateterul cel nou/ mi-e frică să nu mă apuce tusea/ în toiul operației/ mai ia un tusocalm”.

        Suferința îl îndeamnă pe poet la reflecție și meditație asupra sensului vieții. Speră că oamenii se vor salva prin iubire, se bucură de frumusețile naturii ce se pot strecura prin ochiul ferestrei, își pune nădejdea în Dumnezeu și își face zilnic canonul, rugându-se nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur: „ciripitul păsărilor îmi trezește amintiri/ privesc totuși spre viitor/ cu încredințarea că tot ceea ce este bun și frumos/ va fi salvat/ îmi este sufletul atins de dragoste/ și pentru bolnavii acestui spital mă rog/ s-o cunoască și să fie liberi/ de tristețe, de durere și de frică/ pentru că Hristos este în mijlocul nostru/ și tot răul e neputincios/ câtă vreme iubirea domnește”. Apar și interogațiile asupra legăturilor între ereditate, moștenire spirituală și legile materiei manifestate în trup, conștientizând efemeritatea viețuirii pâmântești a omului: „lumea mică umblă pe vârfuri/ sunt arca neamului meu ce se stinge/ mărturisesc despre trup/ despre celulă și dramele ei de care nu știm/ despre sânge/ ce-i omul?/ o adiere ce mângâie lutul/ plecând spre soare răsare”. În genere, versurile sunt concise și au o tentă abstractă. Autorul operează niște tăieturi fine în text, iar câte un vers face o priză aparte cu cel anterior și/sau cu cel succesiv, astfel anumite cuvinte sau expresii devenind polisemantice.

        Nu doar dragostea vindecă, poezia are de asemenea rol tămăduitor. Sunt foarte sensibile și frumoase comparațiile cu samarineanul milostiv și cu Sfânta Fotinia. Prin cultivarea pozitivă a emoției, poezia poate să aline sufletul sau să potolească setea de adevăr și frumusețe: „poezia e o samarineancă/ ce scoate apă din fântână/ ca să i-o dea lui Dumnezeu/ e un samarinean milostiv/ ce unge și leagă rănile noastre”.  

         Cum se pregătește un creștin autentic pentru o operație? Cum altfel decât prin spovedanie și împărtășanie, întru fericirea inimii de întâlnirea cu Iisus! „ieri m-am spovedit/ azi m-am împărtășit/ sunt gata să stau pe masa de operație/ pentru că simt bucuria/ de a-L avea pe Hristos în mine/ cum viața nu mai e hotărnicită de moarte/ ci e nehotărnicită de Viață”. Gândul la viața veșnică devine din ce în ce mai pronunțat, poetul e împăcat cu ideea că idealul nu poate fi atins decât prin mijlocirea suferinței, însă la fericirea eternă nu poate visa altfel decât prin comuniune cu soția sa: „îmi place viața din ce în ce mai mult/ sper s-ajung s-o iubesc atât de tare/ încât să simt adierea vieții veșnice/ și când voi fi pe pragul/ de a trece din această lume/ bucuria să copleșească întristarea/ întristarea să fie o coajă/ a unei fericiri mai înalte/ miez dulce de care fie să mă împărtășesc/ împreună cu dragostea mea”. Ideea că doar cu ajutorul iubirii poți depăși obstacole și necazuri revine adesea. Dragostea îl poate ridica pe om pe culmi nebănuite, când e trăită în consonanță cu preceptele creștine înseninează chipul și sufletul omului; fiind cel mai frumos, puternic și minunat sentiment. Așa reiese și din textul cu numărul 62 (autorul în loc să pună titluri la poezii le-a numerotat cu cifre arabe), unul dintre cele mai reușite poeme ale volumului, impecabil ca tehnică, precis și rafinat în expresie și transmiterea mesajelor: „dragostea dă un simț al orientării nemaivăzut/ în lumea aceasta în care domnește confuzia/ ea face voința de dominație deșartă/ pofta o îndreaptă spre Dumnezeu/ creează timp pentru ca mânia să nu-și facă loc/ și drumurile încurcate ale vieții le descurcă/ noi trăim acest vis, această chemare/ ca pe o continuă minune săvârșită cu noi/ cum Dumnezeu și-ar pleca obrazul/ la pieptul nostru, din adâncul icoanei”. Când ne despărțim de acest sentiment înalt, devenim pradă ușoară pentru ispită. Arătam mai sus cum poetul se ruga în spital nu doar pentru el, ci pentru toți cei bolnavi să se facă sănătoși, tot el îndemnându-ne să ne întristăm pentru cei decăzuți dar, mai ales, să ne rugăm pentru ei: „păcat e ceea ce ne desparte de dragoste/ dacă am ști cât de minunată e/ dacă am fi răpiți de acea frumusețe/ venită din sânurile dumnezeirii/ am trece prin ispită ca prin aer, ușor,/ luând din ea doar înțelegerea răului/ și o mare compătimire pentru cei căzuți/ ce trezește o neîncetată rugăciune/ o neadormită purtare de grijă/ pentru lumea aceasta suferindă”.

       Acest volum scris pe un pat de spital, deși se-ntâmplă să descrie boala și suferința, mai mult vorbește despre îngrijirea sufletului, despre dragoste, supraviețuire și aspirația la mântuire. Atât de inspirat intitulat „Sânge curat” (trimiterea la euharistie este evidentă), acest jurnal e ca un cântec despre cum suferința se poate împrieteni cu iubirea, e ca o rețetă utilă oricărui cuplu care trece printr-un moment critic al vieții. Sau, așa cum frumos spune Ioan Es. Pop: „acest volum este, în esența sa, o poezie a inimii, pe măsura rugăciunii inimii, pe care Florin Caragiu o întipărește în tot ceea ce scrie. [...] În poezia de acum a lui Florin Caragiu, vidul nu există, pentru că preaplinul îl face de neconceput”. Preaplin sufletesc - iată cartea de vizită a acestei cărți, a cărei lectură o recomand călduros!

(Violeta Savu, în revista „Credința ortodoxă”, 2019)