Scriitorul nevăzut

Procesele de conștiință pot fi devastatoare pentru cariera, sănătatea și viața unui om. O greșeală, cât de mică ar fi (de exemplu, o minciună aparent nevinovată), repetată în mod conștient pentru satisfacerea unor mărunte orgolii, poate duce mai devreme sau mai târziu la comiterea unor fapte imorale, chiar infracționale. M-am gândit la asta citind cel mai recent roman al lui Ciprian Măceșaru, „Alergătorul invizibil” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019). Scris la persoana întâi, spune povestea eroului Paul Vasilescu. Așa cum ne avertizează Emanuela Ignățoiu-Sora în scurta prezentare de pe coperta IV, e vorba despre un anti-erou, iar romanul este cronica unei ratări.

Încă din copilărie, Paul Vasilescu nu prea a dat semne de genialitate, fiind după propriile spuse un elev „lamentabil”, născut în perioada comunistă într-o familie modestă: mama era vânzătoare la un aprozar, iar tatăl, care nu absolvise mai mult de opt clase, avea o calificare de pompier și se pricepea la zidărie. Copilăria îi va fi marcată pe de o parte de brutalitatea tatălui, pe de alta de tarele dictaturii comuniste: înfometare, sărăcie, mizerie, cenzură, persecuții etc. În primele pagini ale romanului, Măceșaru se autopastișează, câteva teme și motive fiind reluate dintr-un inedit poem ce l-a publicat în volumul diptic, scris în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: „Trei sute de ceaușești liliputani” (București, Ed. „Humanitas”, 2016). Și în versurile narative din acele „Microistorii” se face referire la copilăria nu prea fericită din perioada comunistă: tatăl este același pompier & zidar frecventând asiduu crâșmele, locuința de tip vagon este un corp dintr-o casă veche „împărțită de comuniști la trei familii”. În „Alergătorul invizibil” firul narativ este desigur mult mai dezvoltat, cu mai multe întâmplări ce compun tabloul unei familii disfuncționale. Dialogurile sunt reduse pe cât posibil pentru a lăsa loc introspecției. Paul Vasilescu este un copil căruia îi place să alerge, e una dintre puținele modalități prin care poate experimenta sentimentul de libertate. Repurtează câteva victorii la competiții sportive dedicate juniorilor, dar abandonează acest hobby, motivul fiind o închipuită boală de inimă. Ajunge să alerge doar în imaginație. Un alergător invizibil! Într-o anumită măsură, adolescentul Paul Vasilescu seamănă cu Holden Caulfield: lipsit de ambiție, eșuează la aproape toate materiile școlare, excepție făcând literatura, unde strălucește. Are gusturi livrești, ascultă muzică bună și citește cu aviditate Bram Stoker, Mary Shelley, Edgar Allan Poe și G. Bacovia (în maniera căruia va încerca să scrie primele sale poezii).

Tensiunea crește exponențial odată ce eroul va ieși din adolescență. Deloc întâmplător, simbolic, ieșirea din adolescență va coincide cu ieșirea țării din comunism. Paul Vasilescu pleacă din orașul său natal (Câmpina) și devine student la filologie în București. Absolvă facultatea şi se stabilește în Capitală. Se îndrăgostește și se va căsători pripit cu Alina, licențiată în drept, o fată frumoasă, gingașă, dar puternic marcată de bigotism. Alte defecte se revelează încă din primii ani de căsnicie: femeia e materialistă, isterică și îngrozitor de frigidă: „Cam așa erau și rarele mele partide de sex cu Alina, ca niște înmormântări”. Paul Vasilescu e nefericit în căsnicie; nici apariția unicului copil, a cărui fragilitate emoțională îl disperă, nu va reuși să îndrepte lucrurile.

Eșuat pe plan familial, eroul este relativ mulțumit la serviciu: lucrează într-o editură, ca redactor de carte. Ca scriitor însă e chinuit de crizele de inspirație: „Mi-a venit un chef dement să scriu. Discuția cu bătrânul mă stârnise. Mi se părea că sunt plin de inspirație. Mi-am spus – pentru a câta oară? – că o să merg acasă și o să scriu zeci, sute, mii, milioane de pagini. Arătam foarte hotărât, dar știam că o să dau greș și de data asta, că o să mă spârcâi o jumătate de pagină și că un sentiment de misiune îndeplinită mă va cuprinde, că apoi mă voi uita la televizor, la vreun meci de fotbal mediocru sau la un film cu bătăi și împușcături, că voi răsfoi câteva cărți, că voi citi douăzeci-treizeci de pagini ca să bifez și cititul, pentru ca mai târziu, înainte de a mă culca, să-mi reproșez tăios indolența și să-mi fac promisiuni solemne că de a doua zi mă voi pune serios pe treabă”.

Așa cum spuneam la începutul acestei prezentări, o minciună cât de mică, dacă va fi repetată, e ca un fir lung de ață ce se adună într-un ghem. Admirator al maeștrilor literaturii, comparându-se cu aceștia, pe Paul Vasilescu nu-l va mulțumi nimic din ceea ce compune el însuși. Frustrat, îi scrie tatălui său o scrisoare în care își varsă toate resentimentele, încercând să „imite” stilul lui Franz Kafka, din opera căruia și copiază câteva fraze. Pentru a-și impresiona soția, despre care știe că e străină de actul lecturii, îi citește pasaje din mari clasici, mințind-o că sunt scrise chiar de el. O minciună nevinovată, chiar amuzantă, cu iz ludic. Dar a fost genul de minciună care a deschis portița unor ispite mai mari. Când i se ivește posibilitatea de a-și însuși manuscrisul unui roman excelent, nu se dă în lături să o facă, dar luându-și toate măsurile de precauție pentru a nu fi prins. Fără doar și poate, tema manuscrisului găsit (sau în unele cazuri, ca și în exemplul nostru, furat) a devenit o temă comună în literatură, aproape un clișeu. Dar acest „truc” încă nu și-a pierdut din fascinație. S-au realizat și câteva filme artistice care abordează tema plagiatului literar: îmi vin acum în minte ”Secret window” (2004) sau filmul ”The words” (2012), apărut în limba română cu titlul „Hoțul de cuvinte”; preferatele mele sunt însă două creații din anii ’90: „Una pura formalità” (1994) și ”Wings of fame” (1990). În romanul lui Măceșaru, motivul plagiatulului e doar o piesă dintr-un puzzle, un pretext ideal pentru dezvoltarea analizei psihologice. Aproape ca-ntr-un thriller hitchcockian, eroul trece prin diverse stări psihotice: la început, se insinuează teama de a nu-i fi dezvăluită fapta: „Prin urmare frica, nu vina. Cu vina mă puteam obișnui. Cel puțin așa credeam. Vina era doar o prostie, o invenție a conștiinței, ceva care nu există, dar frica, e-hei, frica totuși se putea concretiza într-un polițist care să mă ia de guler, într-o dubă în care să fiu aruncat, într-o închisoare. Frica era ceva serios, vina doar un moft”. Frica este înlocuită treptat de procese grave de conștiință: spaima vinovăției se dezvoltă într-un crescendo insuportabil, cu halucinații și alterări ale sănătății mintale și fizice. Rămâne la latitudinea cititorului în ce măsură va judeca greșeala comisă, dar aspectele psihologice au o importanță fundamentală, iar construcția epică este fără fisură: sunt prezentate o succesiune de evenimente al căror deznodământ constant nesatisfăcător a determinat decăderea spirituală. Paul Vasilescu nu era deloc lipsit de talent. Și totuși, publicarea romanului său de debut, al cărui conținut este autobiografic, va fi deopotrivă ignorat atât de public, cât și de critică. Așadar, e un scriitor fără vizibilitate. Un scriitor nevăzut, care nu e citit de nimeni (sau aproape nimeni), iar pentru cei din breaslă nici nu există.

Povestirea fiind scrisă la persoana întâi, caracterul personajului-narator se conturează atât din faptele descrise, cât și prin autoanaliză. Indirect, sunt realizate și caracterele personajelor secundare. Tatăl se distinge prin trăsături negative: agresivitate, lipsă de educație și cultură, gândire obtuză, limbaj buruienos. Sunt cel puțin două personaje cu care cred că va empatiza în mod deosebit cititorul. Unul dintre ele este chiar soția eroului, Alina; dramatismul trecutului ei poate fi intuit de la primele sale izbucniri nevrotice. Dar autorul dozează bine suspansul și secretul Alinei va fi dezvăluit abia spre sfârșit. De o sensibilitate aparte este copilul Alexandru, e impresionantă și memorabilă scena în care tatăl încearcă să-și învețe fiul să joace fotbal și totodată să-și învingă timiditatea. Mama naratorului e o femeie ștearsă, fără personalitate, care acceptă din cauza unor cutume umilințele la care este supusă. Dar e o femeie bună și blândă și e singura care poate să ofere fiului ei, chiar fără să conștientizeze, sprijin emoțional. Bătrânul Mihalache, adevăratul autor al romanului „Vară în Crimeea”, este învăluit într-o aură de mister.

Scris într-un ritm alert, „Alergătorul invizibil”, deși e de mici dimensiuni (nu depășește 120 de pagini), are substanță, reușind să captiveze prin suspans, dar și prin multiplele referințe livrești. Este modern prin tehnica folosită, autorul mixând genuri fără ca textul în întregimea lui să-și piardă din fluență și fluiditate. Scris ca un jurnal, în cuprinsul romanului găsim și pagini epistolare, o proză scurtă care funcționează de sine stătător și, analog povestirii în ramă, avem de data aceasta jurnalul în jurnal, căci în confesiunea sa eroul citează fragmente din jurnalul Alinei.

Romanul „Alergătorul invizibil” este de tip realist, asezonat din plin cu reflecții filosofice și subtilități psihologice. Povestea eroului se încheie brusc, Ciprian Măceșaru reușind printr-o trăsătură de condei să mute tot eșafodajul epic din realism în suprarealism, printr-un final ce frizează absurdul.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 607, martie 2020)

Traumă și iubire

Cartea de poezii a Ruxandrei Anton, „Nici urmă de dragoste” (București, Ed. „Eikon”, 2017), e consistentă și ar fi putut fi publicată chiar în două volume separate. De altfel, se și compune din două fascicule: „Apelul de urgență”, cu mottoul „Dragostea e arca”, respectiv „Selfie cu Lana când îmi povestește visele”, având ca motto versurile „cerul visează/ așa apare ceața”. Și în prima parte emoțiile transmise sunt răscolitoare, dar partea a doua este mai convingătoare, impresionând profund prin relatarea frustă a unor experiențe de viață teribile.

Apelul de urgență

Această parte începe cu o ars poetica. „Poezia mea” e un imn de iubire închinat poeziei și creatorilor ei, dar totodată o lamentație, o conștientizare a fixării injuste într-o zonă marginală: „pot să umple singurătatea/ cu alcool/ pot să umple durerea/ cu alcool/ pot să umple tristețea/ cu alcool/ pot să umple dragostea înșelată/ cu alcool/ pot să umple frica/ cu alcool/ pot să umple nimicul/ cu alcool// poezia lor bea și se scrie singură/ poezia lor are/ toate ușile/ deschise// poezia mea nu bea/ cot la cot cu ei”. Principalele teme ale autoarei sunt problemele feminității și recursul la amintirile traumatice ale copilăriei, relatate în prima parte mai voalat, utilizând simboluri și metafore, în versuri ce pot avea uneori mai multe înțelesuri: „pe caiet mâna copilului scrie/ o pădure de bastonașe/ bastonașul mare e tata/ bastonașele mijlocii/ probează rochii care să le schimbe viața/ bastonașele mici lipesc fotografiile// cât o să mai întârzie tata/ eu o să cresc mare” și continuarea echivocă: „eu o să trag fermoarul/ fără să mă mai urc pe scaun”.

În loc de fericire, relația cu partenerul aduce angoasă, teama de abandon, moarte (trauma avortului), sentimente de înstrăinare: „și zăpada devine un halat alb din tablă/ vezi pixul roșu scriind pe zăpadă/ și repeți în gând cuvintele/ pe care o să i le spui lui/ și cu cât le repeți mai mult/ cu atât fiecare cuvânt/ se preschimbă într-un scaun gol/ atât de gol/ de parcă n-ar fi stat pe el/ nimeni/ niciodată// nu știu unde sunt/ două mâini mă conduc/ două mâini mă întind/ pe un pat rece/ îmi desfac picioarele/ și trag copilul afară// florile din plastic/ îmi intră în carne// nu știu unde sunt/ orașul e un pumn mic/ închis/ iar lumea e un scaun gol”.

Selfie cu Lana când îmi povestește visele

Lana este personajul principal feminin cu care facem cunoștință în această parte: „în burta lanei zbor/ și ea țipă/ și el nu aude/ acum douăzeci de ani/ el îi auzea gândurile/ acum zece ani/ lana zbura în burta mea/ cu capul în jos/ și părul ei/ atingea pământul”.

Autoarea folosește dedublarea. Aflăm despre suferințele adânci ale Lanei, despre abuzurile suferite în copilărie. Mediul în care a trăit a fost unul disfuncțional, tatăl fiind alcoolic, violent atât fizic, cât și verbal. Martor la maltratarea și umilirea mamei de către un bărbat vicios și brutal, copilul cade și el victimă abuzurilor emoționale, reușind să își salveze sufletul prin refugiul în lectură și evadare în fantastic: „cărțile erau mai bune ca oamenii/ în cărți eu eram frumoasă ca mama/ bună ca mama eram eu/ în cărți nu-mi mai era frică de tata/ în cărți mama nu era bătută/ și nu fugea cu mine în brațe prin zăpadă/ cu picioarele goale/ la bunica// în cărți era lana care ștergea dușumeaua roșie de la sângele ei/ apoi îmi lua durerea cu mâna”.

Tulburătoarele versuri au și substrat psihologic, stresul toxic suferit în primii ani ai vieții având efecte chiar și la vârsta adultă. Astfel, Lana are stări anxioase frecvente, simte nevoia de a se izola de lume, se confruntă cu blocaje de comunicare și relaționare, nu are suficientă încredere în sine sau în cei din jur, e bântuită de pesimism, relațiile de iubire eșuează: „toți erau fericiți/ cu ea fără ea/ toți urlau de fericire/ din fericirea lor puteai să faci bărcuțe de hârtie/ puteai să faci un soare la miezul nopții/ puteai să faci un căluț de gips/ puteai să faci orice/ de unică folosință// lana trăiește extrem/ lana trăiește periculos/ un roi de albine/ inima ei” („nici un bărbat nu era nebun după lana”) sau aceste strofe din finalul poemului „am făcut saltul”: „lana freca podeaua/ cu sodă caustică/ afară zăpada era/ din sodă caustică// acum că ai murit/ ești un tată mai bun/ acum că ai murit/ du-mă înapoi// du-mă înapoi/ de la orice bărbat/ un abur negru crește/ între mine/ și el/ un abur negru/ care mă rupe în două”. Imaginea podelei ce este curățată de sânge cu sodă caustică este copleșitoare, efectul vibrant fiind potențat pe de o parte prin nerostirea cuvântului „sânge”, pe de altă parte prin polisemia adjectivului „caustic”. Ruxandra Anton este o autoare care demonstrează că stăpânește mijloacele de expresie, în mod special în această a doua parte a cărții, ireproșabilă în ceea ce privește unitatea stilistică.

Tematica volumului este de mare actualitate. Sunt frecvente în creațiile artistice moderne (teatru, film, proză, poezie etc.) subiecte precum violența domestică sau/ și condiția femeii în societate. Totuși, comparativ cu perioada comunistă, în prezent sunt mai multe instituții și autorități publice care luptă pentru combaterea abuzurilor suferite de femei. Parafrazând o vorbă populară, am spune că, din păcate, sunt destule situații în care până să ajungă/ apeleze la autorități, pe biata femeie o „mănâncă de vie” acel individ care profită de forța sa fizică pentru a insulta, jigni, intimida, teroriza, șantaja emoțional etc. Ceea ce observă și Carmen Mihalache în cea mai recentă carte a ei, intitulată „Hublou” (Bacău, Ed. „Babel”, 2019), în capitolul „Lupta pentru feminism vine și dintr-un fel de masculinitate”: „Acum sunt legi clare, la care se aduc în continuare îmbunătățiri, care condamnă violența domestică. Dar lucrurile nu se rezolvă doar prin reglementări juridice, din păcate subiectul fiind mult mai complex și foarte delicat. Totul pornește de la mentalitate, tradiție, grele moșteniri, educație. Sau, mai precis, de la lipsa acesteia”. Cine va citi cu atenție volumul „Nici urmă de dragoste” va găsi trimiteri la aceste tare. Poezia Ruxandrei Anton trebuie citită nu doar cu luare-aminte, ci și cu sufletul. Chiar dacă mărturisirile sunt despre experiențe foarte dure și despre deficitul imens de tandrețe dintr-o copilărie nefericită, din fiecare poezie, din fiecare vers transpare o imensă capacitate de dăruire. Transpare Iubirea! Ruxandra Anton – la fel ca personajul ei, Lana – se salvează prin poezie, autenticitate, aspirația la dragoste și frumusețe. Amintirile negre se șterg sau se pierd în ceață, lăsând loc câtorva amintiri pozitive: episoadele în care mama își manifestă afecțiunea maternă; tandrețea bunicilor a căror casă pare o cochilie unde s-ar putea ascunde înspre bucuria miraculoasă a armoniei familiale: „somnul la bunica era altfel/ patul ei era așa de moale/ și răsuflarea ei era melodioasă/ bunica dormea cu noi două/ ca să nu ne certăm/ de la cine doarme cu bunica/ pe atunci încă era casa cea veche-veche/ cu prispă și cerdac/ cu miros de lemn de var și busuioc/ numai bunicul mirosea a oraș// el venea în toiul nopții/ pâș-pâș/ să nu ne trezească”.

Volumul „Nici urmă de dragoste” beneficiază de o prezentare grafică elegantă: pe coperta I este reprodusă o fotografie realizată de Cătălin Agopian, iar pe coperta IV, o lucrare a lui Mihai A. Barbu: o fotografie ce face parte din colecția „Sticle pentru minte, inimă și literatură”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 606, februarie 2020)