Personalitate complexă: poetă, prozatoare, publicistă, președintă a Societății
Scriitorilor Bucovineni, directoarea unui important teatru municipal, Carmen-Veronica
Steiciuc a cultivat cu toate acestea – cel puțin în ceea ce privește literatura – eleganța discreției. A nu se înțelege de aici că nu e
cunoscută sau apreciată; dimpotrivă, cele șapte volume de poezie i-au adus
importante premii, distincții naționale și internaționale. Cu cea mai recentă
carte a ei, „iahtul cu prieteni
imaginari” (București, Ed. „Tracus Arte”, 2019), Carmen-Veronica Steiciuc
ne introduce într-un univers oniric, populat cu personaje fabuloase, deosebit
de atașante și, după modelul creatoarei lor, discrete, sincere și senine. Cele
două personaje principale au nume codificate: doamna M și domnul H, care
trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Înainte de a ajunge la capitolul 81
(fiecărui titlu de poem i se atribuie și câte un număr, de la 1 la 82), am
crezut că doamna M este o replică a celebrei Doamne T. Existau asemănări
(devotamentul și o nelimitată capacitate de iubire), dar și diferențe
(dragostea doamnei M este una împărtășită și împlinită). Asupra explicațiilor
din „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din lumea
reală” voi reveni.
Acțiunea este de natură fantastică și se petrece într-un superb castel
gotic situat la malul mării. În jurul doamnei M (cu cea mai frecventă apariție)
și al domnului T gravitează și alte personaje: Étienne, cel care deschide
trapele visului în vis; Skye, cel
care „organizează banchete în lumea vizuală”; Felix, plămădit de o șoaptă asupra
sensului emoției; Maura, care construiește cuiburi pentru păsări colibri;
Lydia, fiica în căutarea tatălui; Tatiana, psihologul care alungă spaimele
metafizice; Christine cea miloasă, care „culege inimile sfâșiate de pe străzile
orașului rănit din dragoste”; Nelcy, care numără unicornii; Daisy, Mark...
Micile narațiuni sunt încărcate de lirism și au parfumul pe care în istoria
literaturii doar la romantici l-am mai întâlnit. După cum se știe, tema majoră
a literaturii romantice este visul. Călătoria din cartea lui Carmen-Veronica
Steiciuc este evident una imaginară și mai mult decât atât, fiecare dintre eroii-călători
pare să fie în esență o proiecție din visul altuia. O călătorie în care se intersectează
uneori până la confuzie lumi și perioade: vizibilul cu invizibilul, realul cu
imaginarul, prezentul cu trecutul. Iscusit magician al acestor misterioase
translații este doamna M; ea „pășește timid în afara oglinzii, privește
dedublarea,/ observă în tăcere lumile din interiorul iluziei, zâmbește,//
imaginează culori forme gusturi exotice pentru fiecare gând/ care se desprinde
de conștiență. în lumile tandre timpul nu există”. Motivul oglinzii apare
foarte des și îi sunt atribuite mai multe semnificații, una amintind de
metafora lui Lewis Carroll, căci este obiectul care o transpune pe doamna M din
trecut în viitor sau invers. Deseori se specifică despre rama oglinzii că este
din mesteacăn alb. Simplu element de decor?! Da și nu. Mesteacănul este
simbolul vieții; albul se asociază cu puritatea.
Dacă în prezent castelul se înalță semeț, iar oaspeții săi sunt oameni
buni, cu gust pentru frumos, nu același lucru se poate spune despre vremurile
sale mai îndepărtate: „vandalizat timp de secole, castelul rămâne singur și
trist. oglinda/ purtată pe brațele multor pirați îndrăgostiți nu mai cântă
decât/ în noaptea eclipsei de lună când, în urma unei furtuni pe mare,/ ajunge
în adâncurile vecine abației”. Lumina farului simbolizează deopotrivă lumina
spirituală, încrederea în umanitate, speranța în dragoste: „dacă ai întrebări
despre umanitate, despre existența umană în/ general, despre freamătul din
interiorul poveștilor de iubire, de/ fapt, dacă ai întrebări// de orice
culoare, le poți așeza în brațele farului, în tăcerea lui,/ răspunsurile sunt
forme azurii în scoici de lumină”. Fiind de factură onirică, poezia din acest
volum se remarcă și printr-o puternică imagistică: „cu o mie de lacăte închid
vânturile de miazănoapte la pagina/ 394, umbrele din turnul de veghe așază
zăpezile în cercuri./ coridoarele secrete din interiorul oglinzii știu exact
ora la care/ se întorc unicornii. Nelcy îi numără, pregătește apoi pietrele/
roșii, pietrele verzi, pietrele negre”; „[...] sufletul iahtului recunoaște că
a/ preschimbat materia neagră în materie albă, a legat butoaie,/ scânduri,
sticle de plastic și toată iubirea din pubelele orașului”; „domnul H are o
perioadă depresivă. se ascunde în atelierul de/ sculptură și răsfoiește în
secret cărți cu desene persane și/ ilustrații din manuscrise chinezești” sau
versul acesta care prin repetiție imprimă un efect scenic: „mănușile albe
aplaudă”. Suprarealistele poeme cu domnul H sondează lumea subconștientului.
Stările sufletești ale sculptorului alternează de la depresie, la extaz. Îl
salvează visul și intimitatea cu jocul doamnei M.
În final, din fragmentul „optzeci și unu/ povestea din spatele poveștii. o paranteză din
lumea reală” aflăm că toate aceste simboluri au corespondent
în realitate. „Château de La Napoule” este situat pe Coasta de Azur, în secolul
IX fiind în proprietatea unei abații. De-a lungul vremii, castelul a fost
atacat de pirați, martor al unor epidemii de ciumă. A cunoscut transformări în
fabrică de săpun, fabrică de sticlă, conac care putea fi închiriat de turiștii
bogați. A fost protectorul unor emoționante povești de iubire, „Cea mai aproape
de desăvârșire”, ne relatează autoarea, fiind cea dintre Marie și Henry Clews.
În 1918, când Marie (doamna M) și Henry Clews (domnul H) îl preiau, castelul
era o ruină. Sub îngrijirea lor, este readus la viață și ajunge la forma pe
care o are și în prezent. Henry Clews a fost sculptor; el moare în 1937, la
vârsta de 61 de ani. Marie Clews îi supraviețuiește și întemeiază în 1951
Fundația Culturală „La Napoule Art Foundation” (LNAF), punând în valoare
operele soțului său, artistul Henry Clews. În prezent, la „Château de La
Napoule” se organizează expoziții, concerte, spectacole, rezidențe artistice.
De o astfel de rezidență a beneficiat și Carmen-Veronica Steiciuc în primăvara
anului 2014, unde începe și scrie cele mai multe texte din volumul „iahtul cu
prieteni imaginari”, pe care-l va finaliza în Bucovina, la Pensiunea „Mugur de
fluier”.
Cartea este girată de o notorietate a criticii literare, profesorul emerit
Mircea Martin, care scrie pe coperta IV: „Dincolo de evocări și descrieri, ceea
ce se întâmplă mai semnificativ în cuprinsul acestui volum este o dramă a
solitudinii și o nostalgie a intimității. Poemele cele mai reușite aici trebuie
căutate în curajul și iscusința de a da sentimentelor o expresie directă și
simplă”.
Printre textele onirice și narative, autoarea intercalează și câteva poeme
minimaliste, reflexive, creând astfel spații bine aerisite. De aici rezultă, în
ciuda poveștilor cu iz arhaic, nota generală de prospețime a volumului. Încântătoare
sunt și scurtele biografeme ale autoarei, superbele scrisori-poezii de dragoste.
(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 605, ianuarie 2020)
