Copiii, mai ales ei, își imaginează diferite forme când privesc norii. Și
iarăși, copiii, mai ales ei, seara, la lumina discretă a lămpii, folosindu-și
mâinile fac din umbre desene pe pereți. Sunt jocuri fără jucării, dar pline de
imaginație. Maxim Dumitraș face trimiteri în arta sa la astfel de jocuri, înnobilându-le
cu o dimensiune metafizică. El a imaginat o „Instalație de uscat norii”; după
un timp a făcut un performance „Dansând cu norii”, după alt timp ideile s-au
materializat și în sculpturi – nori albaștri. De la conceptual la concret calea
nu-i ușoară. Probabil că, la un moment dat, artistul va trece experimentul său
și-ntr-o altă zonă, studiind umbra.
Umbra fiind imaterială și efemeră nu are forță, dar are mister și vrajă.
Cine nu s-a speriat măcar o dată în viața lui de dansul umbrelor? Trebuie însă
spus din capul locului că experimentul sculptorului nu este unul cinematic. Mai
întâi s-a construit și fixat o instalație cu piloni și verigi din furnir de
stejar, apoi artistul s-a lansat într-o urmărire a umbrelor obiectelor. Și,
dacă mi s-ar permite un joc de cuvinte, aș spune că umbra a fost urmărită din
umbră. Dar nu știu cât de potrivită e metafora aici, conceptul artistic
având ca țintă metabolismul umbrei, ritmul și metamorfoza.
Există artiști contemporani care fac sculpturi din umbre: Diet Wiegman,
Kumi Yamashita, Tim Noble, Sue Webster ș.a. Dar aceștia folosesc instrumente
optice urmărind alcătuirea unor imagini schițate deja. Maxim Dumitraș nu își
propune să dirijeze umbrele pentru a realiza desene (poate pentru că asta deja
s-a făcut), el urmărește întotdeauna în studiile sale o anumită filozofie.
Spirit liber, respectă și libertatea celuilalt, chiar și individualitatea pe
care o poate avea o „simplă” umbră. El a creat un fel de „seră” cu umbre pe
care le cultivă pentru a observa și înțelege transformările prin care acestea trec.
După ce instalația a fost montată în aer liber, pe mirificul deal din Dosul
Gârciului, doar natura mai putea să acționeze. Iarba întunecată din loc în loc
de umbrele obiectelor, albastrul de pe suprafața exterioară a verigilor pus în
oglindă cu seninul cerului din „Maxonia” – împreună redau liniștea. În
proiecțiile lor pe pământ, multe verigi, mai ales cele care au formă de inimă,
își pierd liniile curbe. Amprentele lor sunt segmente de linie dreaptă. Dar
dacă privim în interiorul verigilor, umbra de pe propriul corp se modulează ca
o panglică, sublim și extrem de feminin. Unele contururi chiar semănând cu
părți gingașe ale unui trup de femeie.
La momente diferite ale zilei, obiectele au umbre diferite. Evident,
contează și punctul din care privești, același obiect putând avea chiar în aceeași
secundă o umbră mai mare sau mai mică. Chiar aspectul ei poate fi distinct.
Ceea ce mă face să privesc umbra ca un serios vector al relației dintre spațiu,
formă și timp.
Una dintre verigi seamănă un pic cu un leagăn. E compusă dintr-un placaj puțin
curbat, legat de un semicerc confecționat dintr-o rămurică. Cred că e o referință
aici și la un studiu mai vechi, „Absența încercuită”, prin care Maxim Dumitraș a
demonstrat, celor care poate se mai îndoiau, că nu există gol, nu există vid.
Că nimicul nu există. Am citit undeva că de curând niște fizicieni s-au
contrazis pe această temă. Unul dintre ei a devenit faimos prin vehemența cu
care-și susține ideea „originală” cum că nimicul nu există. Interesant, din
moment ce disputele sunt atât de aprinse, probabil că sunt destui care nu au
auzit de abatele medieval Fredegisus care a spus că „nimicul pare să fie ceva”.
Sau măcar de Heidegger, dar asta e deja altă discuție și ne îndepărtăm prea
mult de la subiectul nostru. Așadar, veriga despre care am pomenit are un gol,
care de fapt e plin cu ceva, de vreme ce avem posibilitatea să vedem în acel
inel imagini, detalii din land art-ul din
Dosul Gârciului. Maxim Dumitraș închide aceste arcuri pentru a încercui, așa cum
spune el, o absență. Dar cine sau ce lipsește? Dacă am găsi răspunsul la
această întrebare, oare absența nu și-ar pierde integritatea? Ne fascinează ceea
ce nu reușim să cunoaștem, să cuprindem cu mintea, să definim sau descifrăm. Nimicul,
absența... La fel de stranie este și „urma” a ceva ce nu pare să existe. Deși puse
în relație, verigile fiind suspendate de grinzi, se-ntâmplă să se obtureze, câte
una dintre ele fragmentând umbrele obiectelor din jur. Sau dimpotrivă, umbrele
lor se unesc, se suprapun, obținându-se o umbră/ un desen al unei forme care de
fapt nu există. Umbra unei absențe.
Maxim Dumitraș a analizat din perspectivă abstractă toate efectele
obținute, rezultând un haiku făcut nu din cuvinte, ci din linii și tușe. În schițele
intitulate haiku-ul umbrei, intersecțiile
de segmente și linii curbe alcătuiesc un fel de ideograme ale unei scrieri totalmente
noi. Haiku-ul umbrei, imaginat de
Maxim Dumitraș, fascinează prin simplitatea elegantă și caracterul criptic.
Privesc din nou umbrele ca pe niște decupaje dintr-o viață secretă a
obiectelor. Dacă umbra unei ființe vii – om sau animal – are, măcar subliminal,
legătură cu moartea; în contrast, umbra pe care o lasă un obiect pare să sugereze
că acea materie are un suflu, o taină, un nevăzut
care numai atunci când este pus sub o anumită lumină se lasă întrevăzut.
