Marius Crăiță-Mândră: „Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unic.”

 

Interviu 

Violeta Savu în dialog cu Marius Crăiță-Mândră

– Să începem discuția noastră cu cel mai recent succes al tău: ai primit un premiu important la „Saloanele Moldovei”, și anume Premiul de Excelență al U.A.P. Moldova, pentru lucrarea „1/4”. De ce „1/4”? Te referi strict la proporție?

Marius Crăiță-Mândră: – În compoziția abstractă întâlnim ansambluri de forme ce au legătură cu irealul, dar controlate de logică. Interesant sau nu, arta abstractă, apărută ca reacție împotriva academismului și naturalismului, pe la începuturile ei a fost numită „artă foarte concretă”; Theo van Doesburg a introdus termenul. Primii abstracționiști manifestau în operele lor emoțiile, sentimentele și în mare parte încărcătura lor senzitivă, comparativ cu predecesorii, care calculau matematic compoziția, locul unde se află centrul de atenție sau centrul de interes. Așa s-a modificat compoziția de aur, și echilibrul compozițional a luat alte forme, cu alte metode, iar soluțiile nu erau cele clasice.

În ceea ce privește lucrarea mea „1/4”, care face parte dintr-o serie întreagă, am dat importanță mai mult golului decât plinului. Suprafața umplută ar fi sfertul, și golul ar fi trei sferturi. Să echilibrezi golul mi se pare mult mai dificil. Îmi place să folosesc contraste: plin/ gol; închis/ deschis; materie/ laviu; transparențe/ materie solidă etc. Îmi place să echilibrez cu cât mai puțin; să echilibrez cu un singur punct este suficient. Aceasta este gândirea mea. Un alt artist ar putea gândi că lucrarea mai are nevoie aici de o pată, aici de o formă, aici de un volum etc. Nu îmi place ca o lucrare să fie foarte aglomerată, aleg să elimin din încărcătură și să abordez o singură idee, dar percutantă. Consider că nu e necesar să demonstrezi că știi multe. Chiar și cromatic am ajuns sa fiu mai „econom”.

–  Care-i natura mesajelor pe care vrei să le transmiți prin pictura ta?

Marius Crăiță-Mândră: – Sunt foarte atent la actualitate și social. Și atunci caracterul mesajelor mele este în mare măsură social-politic. În lucrarea „Spațiul Schengen”, pe care am pictat-o în 2008,  am scris „Sens interzis la Schengen”. De ce am scris așa? Nu pentru că nu voiam în Schengen; din contră, îmi doream foarte mult, dar știam că România va trage mult de timp, din mai multe motive, cel mai important fiind cel legat de corupția care se întindea ca o caracatiță. Apoi, în 2013 am participat la „Saloanele Moldovei” cu lucrarea „Spre vest”, reprezentând în maniera mea acea mască „Anonymous”, un simbol global al mișcărilor antisistem. Simbolul apare în fimul „V de la Vendetta”. Purtătorii măștii „Anonymous” anunță societățile unde sunt dictaturi și/ sau erori de sistem, transmițând că nu oamenilor trebuie să le fie frică de guvern, ci guvernanților trebuie să le fie frică de oameni. Asta e democrația.

Tot din categoria lucrărilor mele cu mesaj social-politic este cea intitulată „Și rechinii aderă la UE?” (2003), unde ridic această întrebare: dacă și cei care sunt corupți intră în Uniunea Europeană...

– Există în istoria artei lucrări de artă premonitorii. Cum vezi tu lucrurile în acest caz? Un artist plastic poate face preziceri?

Marius Crăiță-Mândră: – Despre acest aspect am discutat cu experți de la „Artmark”, care au vizitat recent atelierele câtorva artiști băcăuani. S-au uitat la lucrările mele, și unul dintre ei a afirmat că mesajele mele plastice conțin premoniții. Am replicat că de fapt premoniția este rezultatul dat de o logică puternică. Dacă punem cap la cap anumite evenimente înrudite între ele, putem anticipa ce se va întâmpla în viitor.

– Sunt importante expozițiile în evoluția ta artistică? Cât de mult ții cont de reacția publicului?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu consider că o personală sau o participare la o expoziție de grup îmi aduce ceva în plus din punct de vedere artistic. Expozițiile sunt realizate pentru a transmite publicului idei, forme noi, mesaje. Chiar dacă nu aș fi avut expoziții și doar aș fi stat în atelier să lucrez, evoluția mea artistică ar fi fost aceeași. Are importanță și activitatea, dar te poți face observat și doar cu câteva lucrări. Este foarte indicat să lucrezi mult, dar contează și ce scoți din atelier pentru a arăta publicului. Artistul poate să lucreze în studioul lui și zece lucrări pe zi, dar pentru ca o expoziție să fie bună, este necesară o selecție severă, la sânge, extrem de riguroasă. Am văzut personale sau expoziții de grup în Cluj cu o singură lucrare, cu două sau cu cel mult trei lucrări.  

– Îmi aduc aminte de o seară din tabăra de artă de la Ghimeș, o seară în care pe cer erau puzderie de stele. Ai povestit atunci colegilor multe despre sistemul solar. Ai cunoștințe solide de astronomie. Te influențează în artă această pasiune?

Marius Crăiță-Mândră: – Da, mai ales că modul meu de expresie este limbajul abstract. În primul rând informațiile acumulate din astronomie mi-au ordonat gândirea.

Este importantă în plastică precizia, să știi exact ce ai de făcut pe pânză, pentru că fiecare pată de culoare are o logică. Pete sau linii sunt pe pânză exact acolo unde vreau eu să fie. Chiar și dacă arunc niște stropi, știu exact ce fac. Izolez lucrarea ca să nu sară niciun strop într-o porțiune unde nu îmi doresc și acolo unde am locul liber îmi desfășor gestualismul așa cum mi-am propus.

– Într-adevăr, ești recunoscut și apreciat ca artist abstract. Dar creația ta cuprinde și lucrări figurative reprezentative. Mie mi se pare că surprinzi foarte bine limbajul corpului, observând gesturile oamenilor, mimica.

Marius Crăiță-Mândră: – Pentru că ai adus vorba despre asta, hai să luăm ca exemplu lucrarea în care cineva face gestul de a-și aprinde țigara. Eram în tabără la Tescani și un coleg era în penumbră. Am surprins acel moment într-o fotografie, pentru că îmi aducea aminte de clarobscurul lui Rembrandt. Lumina concentrată, venită de la țigara aprinsă, se pierde în spatele colegului meu. Dar în afară de partea tehnică, realizarea clarobscurului, este acolo, așa cum ai observat, gestul în sine, nesațul cu care cineva trage din țigară.

– Te știu cinefil; într-o vreme erai un mare consumator de filme. Urma să te întreb dacă te-a influențat vreodată în creația ta vreun film, dar parcă ai anticipat această întrebare și ai oferit deja răspunsul, când ai vorbit despre lucrarea „Spre vest”. Crezi că este obligatoriu pentru un artist plastic să aibă cultură cinematografică?

Marius Crăiță-Mândră: – Un artist plastic trebuie să aibă cunoștințe ca orice alt om de cultură. Nu-mi închipui plastician care să nu știe bine istoria artei, dar pe lângă asta e obligatoriu să știe literatură, istorie, muzică, film, teatru. Nu ai cum să știi în profunzime de toate, dar spre exemplu, dacă vorbim de muzică, și un plastician trebuie să facă diferența clară între muzica bună și cea comercială. Ca fapt divers, să știi că există chiar un post de radio care are reclama: „Noi ascultăm muzică, nu hituri”.

Atât arta contemporană – fie că e pictură, muzică, film sau teatru –, cât și momentul social te fac să fii altfel. Făcând comparații cu producții sau situații din prezent și trecut, automat îți dorești să eviți în propria creație stereotipii, să nu fii anacronic, să nu aluneci în manierism. La ora actuală, există o sinestezie a tuturor artelor.

– În cronica la expoziția „No borders”, Carmen Mihalache spune că ești „conectat la activismul generației tale”. Dar orice generație, oricât ar fi de tânără, trebuie să se uite și în istorie; tu faci lucrul acesta, ai cunoștințe temeinice în acest sens. Istoria trebuie să aibă la bază adevărul. Dar într-o lume a „schimbărilor rapide”, a unei istovitoare presiuni a relativității, mai putem distinge oare ce este adevărul?

Marius Crăiță-Mândră: – Adevărul este unic. Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unul singur. Hai să exemplific. Citeam acum câteva zile un articol despre schimbarea unei unități de măsură în astronomie. Este vorba despre o unitate astronomică; prescurtat, un U.A. Se traduce lungimea aproximativ egală cu distanța medie de la Pământ la Soare. Dacă înainte această unitate astronomică era de o sută cincizeci de milioane de kilometri, acum a ajuns să se măsoare în metri. Acei metri în plus sau în minus din trecut s-ar supune adevărului absolut. Până la noua descoperire, vechea măsurătoare era adevărul absolut.

Legat de religie, Iisus a zis că El este Adevărul. Cred că Iisus se referea la cunoașterea absolută. El știa foarte bine ce este Viața, ce se întâmplă cu Spiritul și Universul. Dacă luăm și citim Biblia, acolo sunt exemplele cele mai clare de-a ști cum să-ți faci viața fericită. E o discuție amplă și grea...

– Atunci să ne destindem cu o întrebare mai ușoară. Asculți muzică atunci când pictezi?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu există lucrare fără muzică. Da, ascult, în surdină, muzică atunci când lucrez. Pentru mine muzica e un decor și un factor stimulativ. Mi-ar plăcea să existe un program digital care să transforme imaginea policromă în muzică. Olivia Jack este o artistă în domeniul programării computerizate; ea lucrează cu open source software, coduri, interfețe experimentale. Într-unul dintre experimentele ei a creat „pyxelsynth”, un sintetizator care citește imagini și le transformă în sunet. Rezultatul e însă unul foarte sintetic, sunetele produse nu sunt armonioase, nu s-a atins echivalarea imaginii cu muzica. Eu aș fi curios cum ar suna melodia compusă de picturile mele.

– Puține grupări artistice rezistă cu trecerea timpului. Ești unul dintre fondatorii grupării „Colonia 21”. Cum explici longevitatea ei?

Marius Crăiță-Mândră: – Dacă nu mă înșel, prima ediție s-a desfășurat prin anul 2003, la Bistrița-Năsăud, sub ,,bagheta” marelui artist și totodată profesorul nostru, Theodor Moraru. Erau 10-12 artiști, dar cu timpul grupul s-a restrâns, din diferite motive. Acum suntem 6-7 membri care an de an participăm în această formulă. Ne întâlnim la Tescani, un loc cu tradiție în domeniul artei. În această rezidență participă membrii grupului, dar și artiști invitați. Domnul Gavril Țărmure ne-a ,,adoptat” de la început, iar grupul „Colonia 21” rămâne sub aripa fundației „Societatea de concerte”, din Bistrița-Năsăud.

– Din când în când, atunci când ești solicitat, rezolvi panotări în expoziții, ești activ și în munca de curatoriat. Maniera de panotare are vreo legătură cu stilul tău de a picta?

Marius Crăiță-Mândră: – De fapt, pentru mine panotarea e ca o lucrare: pe albul unui perete pun niște forme și fac o compoziție. Uneori, lipind două lucrări de la doi artiști cu stiluri diferite, poți compune o altă lucrare. Îmi plac aceste provocări. Alăturând o lucrare mai încărcată uneia minimaliste, realizez un echilibru. Iar răspunsul la întrebarea ta este că da, când panotez, gândesc la fel ca atunci când pictez.

– Unde te uiți atunci când vrei să treci granița pentru artă, ce artiști internaționali admiri? Ce expoziție internațională de anvergură ai fi vrut să vezi și îți pare rău că nu ai putut să o vizitezi fizic?

Marius Crăiță-Mândră: – Regret că nu am fost anul trecut la Bienala de la Veneția. Aceasta și „Documenta de la Kassel” se numără printre preferatele mele. Mă bucur că am reușit să văd arta lui Gerhard Richter la „Tate Museum”; m-a impresionat foarte mult. E una când vezi pe internet, și altceva când vezi în realitate, având ocazia să observi și materia, și structura, și pensulația. Gerhard Richter este un artist figurativ și abstract, dar la fel de mult îmi place David Hockney, artist celebru pentru peisajele sale.

– Pentru că ai adus vorba de peisaj, iar tatăl tău, Vasile Crăiță-Mândră, este maestru în această artă, te provoc să descrii în câteva cuvinte arta lui.

Marius Crăiță-Mândră: – Tata este foarte personal. Se vede că a săpat mult în formula lui tehnică. A avut o perioadă cu laviuri, după aceea a intrat în pastă. Referitor la gândirea plastică, în acest moment a ajuns în peisaj la forme stilizate, doar pete de culoare. A eliminat din grafisme și a introdus o singură pată acolo unde trebuie să fie o ramură sau o casă, sau un alt element. La el, figurativul este un pretext. În peisaj, a stilizat mult forma. A făcut și pictură monumentală abstractă, însă m-am referit aici doar la pictura de șevalet.

– Rivalitatea dintre tradiție și modernitate: crezi că nu sunt departe timpurile când arta va fi doar în formă digitală, iar din atelierele pictorilor vor dispărea tuburile cu culori, pânzele, șevaletele?  

Marius Crăiță-Mândră: – Cineva spunea că pictura nu moare niciodată. Pictura este și acum foarte diversificată, cu tehnici diferite de a umple suprafața nu musai cu pensula sau cuțitul de paletă. În viitor, mie-n sută vor apărea tehnologii noi, la care nu ne putem gândi acum. Vor fi și holograme, picturi care se mișcă și alte minuni. Un artist ce se dorește avangardist va fi mereu la curent cu noile tehnologii, de care se va folosi în creația sa.

– Cum a schimbat pandemia lumea artei în anul 2020? Cum s-au schimbat viața ta, programul tău de lucru?

Marius Crăiță-Mândră: – Cantitativ, în artă, la modul general vorbind, s-a lucrat mai puțin, s-a expus mult mai puțin. În ceea ce mă privește, chiar dacă am lucrat ceva mai puțin, totuși atunci când mă duceam la pânză îmi era foarte clar ce aveam de făcut, încât mi-am dat seama că eu am pictat tot timpul în mintea mea. Au fost zile când nu era pandemie și am avut blocaje, creierul meu nu reușea să lucreze. Dar să știi că am înțeles cât de gravă este situația și am respectat regulile de protecție și distanțare fizică. Am evitat aglomerația. Am fost la mare în vară, dar am stat izolat.

– Cum poți să stai izolat la mare?

Marius Crăiță-Mândră: – Așa cum faci și la munte. (Râde) Am stat mai mult pe la stânci. Eu așa am fost obișnuit de mic, de când mă lua tata cu el la mare, la vânătoarea subacvatică. El ne-a obișnuit, atât pe mine cât și pe sora mea, să ne izolăm de oameni în stațiuni, pentru că noi mergeam în locuri neumblate, fără turiști. Mergeam acolo unde erau stânci, zone retrase și mai sălbatice. De aceea, acum cu pandemia la mare nu mi s-a părut un stres.  

– Dar pentru copilul tău care are 8 anișori nu a fost complicat?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu, pentru că Edy este speriat de virus și a înțeles care sunt consecințele. El singur își pune masca, imediat se duce să-și spele mâinile când ajunge acasă, folosește când este cazul dezinfectantul. Aceste reguli au devenit pentru el obișnuințe în această perioadă și la fel s-a comportat și la mare.

– Aș mai avea multe întrebări, iar tu de oferit și mai multe răspunsuri, dar din păcate trebuie să ne limităm la un anumit spațiu de tipar. Pentru final, dacă ai fi vrut să răspunzi la o întrebare pe care eu nu am reușit să o formulez, care ar fi fost aceasta?

Marius Crăiță-Mândră: – Mi-ar fi plăcut să spun ceva despre experiment. De fapt în pictură, cu siguranță și în alte arte, experimentul este tradus ca în știință, muncă de cercetare. Aici trebuie doar să cutezi, să ai curaj să te arunci în neant, în necunoscut. De obicei cei care se „aventurau” pe cărări nebătătorite reușeau să împingă lumea mai în față. În timpul Imperiului Roman exista o vorbă: „Audaces fortuna iuvat”, adică „Pe cei curajoși i-ajută norocul”.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, octombrie 2020, pp. 12-13)

Site-ul artistului: https://mariuscraitamandra.com/ 

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 Din lucrările artistului:

Adăugați o legendă

Adăugați o legendă

 

Zidurile Noricăi Isac

 

„Cuvintele ca o mirare“ se numea cartea de debut a poetei Norica Isac, volum ce avea sã aparã în urmã cu doi ani, la editura clujeanã „Grinta“. Observațiile critice scrise atunci de Gabriel Cojocaru: „Deschizându-ne ușile glisante ale realitãții, Norica Isac ne propune o întâlnire cu poezia sa într-un stil frust, neprovocator și onest. Luciditatea este numitorul comun care guverneazã eul liric al poetei într-un exercițiu de supraviețuire pigmentat cu tonuri de sensibilitate“ sunt valabile și pentru volumul „Ziduri ascunse“ (ClujNapoca, Ed. „Grinta“, 2020), cu care poeta reconfirmã. Deși numele ei nu este strãin în anumite medii literare, fiind prezentã atât în reviste din țarã, cât și din strãinãtate cu poezie, prozã scurtã, teatru, eseuri, între preocupãrile ei aflându-se și traducerea în limba italianã; Norica Isac (pseudonimul literar al Gabrielei Mihãeș), nãscutã în Bacãu, pe data de 27 noiembrie 1970, ar merita o mai bunã vizibilitate. Pentru cã este autoarea unei poezii de substanțã, remarcabilã prin eleganțã, acuitate și filtrele metafizice. Zidurile sunt desigur o metaforã a obstacolelor întâlnite în decursul vieții. Sunt barierele care intervin, din varii motive, în raporturile cu ceilalți. De asemenea, omul încearcã sã ridice un zid între el și curgerea timpului. Zidurile pot fi, cum lesne se poate intui, simboluri ale izolãrii. De ce însã sunt zidurile „ascunse“?! Cred cã epitetul subliniazã interioritatea, instinctele defensive, introvertirea. Lecturând cu atenție douã dintre poeziile cu tema „ziduri“, „frig“ și cea omonimã, aflãm cã pot fi „ascunse“ vederii din exterior traumele personale sau procese precum: desacralizarea, pierderea inocenței. Granița dintre eros și thanathos este firavã; la fel și cea dintre memorie și uitare. Exemplificãm redând integral poemul „Ziduri ascunse“: „într-o iarnã am fugit de acasã./ se prãbușiserã interioarele ardeau/ prima zãpadã se murdãrea în cãdere/ o vedeam și nu mai era nimic de fãcut/ o lãsam sã seaștearnã/ sã mã acopere/ mã înspãimânta încremenirea timpului/ pietrificarea mea./ prima zãpadã cãdea murdarã/ iubeam și rãtãceam strângând în pumn/ o batistã albã și udã ce îngheța./ era iarnã și plecasem sã-l iubesc așa/ cu casa abandonatã, cu interioarele surpate, în plin viscol/ cu haina neagrã pe umeri, desculțã/ cu batista udã în pumn/ carnea pe sub piele, sub focul atavic, arzând./ l-am gãsit în mijlocul unei partide de șah/ i-am surprins femeia cu portjartier/ de pe perete/ regina neagrã, înscãunatã pe pat/ rânjea cu nebunii/ calea de-ntors indica înainte/ existam aparent, respiram prin ochiul rãmas albastru/ aruncam molozuri, grinzi arse afarã/ ridicam interioare noi din nisip/ spãlam prima zãpadã/ împrospãtam albul pereților cu var/ dar zidurile ascunse miroseau în casã“. Sunt recurente: suferința în dragoste, misterul feminin, dorința de libertate, nostalgia copilãriei. Întoarcerea acasã se asociazã cu dulci melancolii, fiind în același timp un motiv pentru a reflecta la diferențele, în plan fizic și metafizic, între noțiunile de „prezențã“ și „absențã“, astfel trimiterea la cinematografia lui Tarkovski este pe deplin justificatã: „mama încãlzește apa îmi spalã pãrul galben în ciubãrul din curte/ e o varã de miere lipitã pe oceanul de sus albastru încãlzesc apa/ îmi îmbãiez copilul e o varã cu eclipsã de soare surprinsã pe o/ peliculã arsã bãrbatul meu a avut o singurã cãmașã doar una albastrã/ se usucã pe frânghia de la fereastrã și bate ca o aripã geamul tu vii/ din trecut din caiete din afișe de cinema timpul s-a nãscut azi“. Din grațioasele poezii dedicate mamei se contureazã portretul unei femei demne, revãrsând valuri de iubire asupra membrilor familiei, fragilã fizic, dar puternicã spiritual. Norica Isac la debut atrãgea atenția prin originalitate și consistența ideilor. În continuare, autoarea incitã printr-o poezie reflexivã, uneori sofisticatã și cerebralã, turbulentã sau acidã, cu toate acestea rãmânând în avantaj emoția!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2020)

Agonia despărțirii

Compus din 32 de capitole pe care autoarea Nicoleta Dabija le numește „cânturi”, trimiterea la poemul biblic „Cântarea cântărilor” fiind evidentă, volumul „A doua viață” (Pitești, Ed. „Paralela 45”, 2019) este dificil de încadrat ca gen literar. E multă poezie în această lungă și dureroasă confesiune despre boala și moartea surorii mai mici, iar visele alternează cu secvențele de un realism feroce. Desigur, nu e prima oară când un scriitor vorbește despre pierderea unei persoane apropiate; din literatura română contemporană îmi vin acum rapid în minte trei cărți de poezii cu care „A doua viață” se aseamănă tematic: cea a lui Vasile-George Dâncu, „Universul Mama”, cea a lui Radu Vancu, „Frânghia înflorită”, și îndeosebi cartea Ilenei Mălăncioiu, „Sora mea de dincolo” (cu același subiect: dispariția prematură a surorii). Despre „Sora mea de dincolo” însăși poeta Ileana Mălăncioiu a afirmat că este „un exercițiu de vindecare”. Subliniez însă că „A doua viață” este scrisă în altă manieră, experiența personală fiind diferită de la un caz la altul, chiar dacă, așa cum ne spune titlul unui volum de poezie semnat de Viorica Răduță, „Cam toți murim”. Nicoleta Dabija, eseistă, poetă și traducătoare, a ales de data aceasta să se exprime în proză, iar cele 32 de povestiri (sau schițe autobiografice) sunt piesele de puzzle ale unui roman memorialistic, încărcat de lirism, dar bogat și în relatări epice. Autoarea optează pentru o formulă concentrată, cartea nedepășind 130 de pagini. Rețeta aceasta minimalistă se dovedește o reușită, pentru că autoarea merge la esențe, exprimându-se nu de puține ori aforistic. Tema morții este preponderentă: „O mângăiere întârziată este totuși o neuitare”; „După uitare vine iubirea, dragostea curată de eternitatea celui pierdut”; „Moartea singură are sens. În măruntaiele ei stă rostul lumii”; „Anonimatul poate fi seducător, dar să fii copia palidă a altcuiva este umilitor”; „Moartea nu este dorită, dar este sigură, și atunci de ce să mă revolt, de ce să strig?”; „Moartea nu e atât de îngrozitoare, nu ni-i ia de tot pe cei iubiți, de noi depinde să nu-i părăsim uitându-i”. Poetizarea se realizează și prin frângerea discursului narativ cu propoziții foarte scurte, tăioase. Astfel, rezultatul e un roman dens, de o rară sensibilitate.

Poate ceea ce frapează la Nicoleta Dabija sunt metoda de autoanaliză, sondarea propriei conștiințe, obiectivitatea scrupuloasă cu care prezintă propriul mod de viață raportat la două perioade: înainte și după moartea surorii. Evaluează cu un ochi sever propria putere de sacrificiu. După pierderea unei persoane iubite, anumite întâmplări care în mod obișnuit ar fi fost ignorate se redimensionează, căpătând o importanță deosebită, în mod implicit sentimentul vinovăției se amplifică adesea nejustificat.

Stările calme alternează cu melancolii profunde, mirajele autoinduse în scop tranchilizant nu vor reuși anihilarea sentimentului de incompletudine: „Când îți moare o soră sau un frate e ca și cum din trunchiul unui copac cu două ramuri pe una ar frânge-o și ar duce-o vântul. Pe cealaltă ramură, rămasă singură, nu o va durea? Nu se va înfiora oare copacul întreg? Își va reveni, va continua să crească, însă ciuntit și abătut. Așa cum a rămas sufletul meu, mutilat, cu privirea coborâtă”. Ideile filozofice despre  nemurire sunt umanizate de iluzia regăsirii sufletelor în tărâmul de dincolo, speranță în care subit infuzează amintirea luminoasă a unei călătorii fizice: „Niciodată n-am s-o mai văd. Un crud și mincinos «niciodată». De parcă eu aș fi nemuritoare. De parcă fiecare supraviețuitor ar fi nemuritor. Mai mult decât conștienți de moarte, suntem animalele acelea care uită că vor muri într-o zi. Ne vom regăsi cândva. Trebuie să existe un drum comun al sufletelor de dincolo. Se zvonește că, în agonie, fiecare om este întâmpinat de un om drag. Pe mine mă va primi Mariana? Aș vrea să fie ea, să mă ia de mână și să fim vesele precum în dimineața aceea, în aeroport, când așteptam avionul spre Paris și râdeam ca două nebune”. Mariana este numele surorii mai mici care se îmbolnăvește de cancer și după o suferință de aproximativ trei ani, va trece la cele veșnice. În evocările pe care le face, cu toate că se manifestă empatic, autoarea are curajul de a compune din detalii un portret obiectiv al Marianei, cu calități și defecte. În arhitectura romanului nu primează caracterele celor două eroine, ci meditațiile despre moarte. Moartea le-a despărțit pe cele două surori, dar deopotrivă a generat apropierea dintre cele două suflete, până la contopirea în spirit. În plus, sora Marianei se trezește subit că trebuie să-și asume un rol pe care nu și l-a dorit și pentru care nu se simte pregătită: cel de mamă. Exigentă cu ea însăși, se luptă cu spaima de a nu reuși să fie la înălțimea acestei misiuni. Ceea ce nu intră în contradicție cu dragostea și compasiunea pentru copilul rămas orfan la o vârstă fragedă: „Ce-o fi înțeles copilul acela, de 7 ani, atunci? Probabil nu destul. Cu timpul, de dor, de multă singurătate, a măsurat golul pe care i-l dăruise moartea la pas, de la un capăt la altul, de sus în jos, de mii de ori, dar niciodată și nimic n-a mai reușit să-l umple”. Cartea îi este dedicată nepotului Alex, căci prin el se continuă viața mamei lui. El reprezintă o nouă viață, iată unul dintre sensurile de profunzime care pot fi asociate titlului „A doua viață”. Un alt sens este cel creștin al mântuirii după moartea trupească, credința în Înviere și viața veșnică, sens întărit și de multiplele referințe religioase. O explicație a titlului pe care ne-o oferă Vianu Mureșan este aceea că Mariana trăiește a doua viață rămânând vie în memorie: „Nicoleta Dabija citește moartea în destinul surorii ei, dar înțelege că ceva încă rămâne, că există ceva în urma acțiunii morții, o altă viață sau o a doua viață care nu are nimic de-a face cu o presupusă lume de dincolo. O a doua viață aici a Marianei, care se produce prin transfer, prin developarea unor momente, situații, evenimente și stări trăite în sensibilitatea și memoria surorii, care le ordonează și le fixează într-o narațiune pentru a le păstra vii”.

Câteva simetrii duale amplifică tensiunea, dezvăluind frământările personajului narator: viață/ moarte; terestru/ celest; eros/ thanatos; păcat/ virtute; intoleranță/ indulgență; sacru/ profan; răzvrătire/ resemnare; maturitate/ copilărie; despărțire/ regăsire; lumină/ întuneric. Iar cânturile, acaparante prin fluctuația vis-realitate, deși au un fond profund melancolic, nu sunt monotone. Pe lângă vocea narativă care este aceeași cu vocea autoarei, în planurile secundare auzim și alte voci: ale părinților, a Marianei pe mai multe registre (reală, din timpul vieții; imaginată, vocea de dincolo), a copilului Alex. Autoarea evidențiază prin aldine fragmentele onirice sau/ și lirice. În general, visele sunt soluții pentru ieșirea din traumă, dar sunt și câteva excepții când intruziuni viscerale le transformă în coșmaruri. Există o anumită senzualitate a morții, care ne seduce prin mister. Eros și Thanatos sunt cele două instincte pe care Freud le considera fundamentale în psihicul uman.

Nicoleta Dabija caută și găsește în tainele funebrului caracteristici de frumusețe, noblețe și purificare. Sigur că aceste cânturi, semnificativ în număr de 32 (vârsta la care Mariana a trecut la cele veșnice, dar și apropierea tangențială de vârsta christică), au rol de catharsis. Faptul că i s-a dăruit harul de a se putea exprima prin literatură o face pe autoare să se considere privilegiată. Trăirea fără echivoc a extazului și agoniei despărțirii aparține însă celor a căror artă rămâne suferința în unicitatea ei: „Unii au norocul să scrie, să picteze, să compună, iar astfel de ieșiri trag văluri catifelate peste amintiri. Dar ce se întâmplă în sufletele celor fără har? Poate trăirea adevărată este a lor. Totuși, confesiunea este o eliberare temporară, nesatisfăcătoare. În schimb, creația te potolește, ca o datorie împlinită. Arta, în orice formă, este o luare de grijă, o punte care te petrece până pasul îți devine din nou ușor și sigur. Altminteri e mult mai greu, trebuie să cari în brațe mortul până-l uiți natural. Și cum să uiți tocmai ceea ce duci în brațe?”

„A doua viață” e o carte tristă, dar încântătoare; un roman atașant despre fragilitatea umană. Remarcabilă este și ținuta grafică, plasticianul Laurențiu Midvichi realizând designul coperții. Pe coperta IV, scriitorul și filosoful Vianu Mureșan recomandă cartea, oferind și câteva chei de lectură.  

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2020, în cadrul rubricii „Cartea din colet”)

 

 

Turnul vieții

Încă de la debutul său din 2010 cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, Cornel Paiu m-a convins că este un poet demn de urmărit. 
În volumul „Biblioteca din turn” (Craiova, Ed. „Scrisul Românesc”, 2018), autorul păstrează caracteristici din volumele sale anterioare: filonul religios, exprimarea metaforică, alegoria, anafora. De asemenea, primul vers este accentuat ca subtitlu, titlurile fiind compuse din serii de cifre, asemănătoare clasificării CZU specifice bibliotecilor. De altfel, titlul „Biblioteca din turn” face trimitere la biblioteca din Roman, găzduită în Casa Ioachim, construită în anul 1864, care are și un turn de intenție florentină. În primul poem din carte se fac referiri la acest spațiu particular, cât și la importanța culturală a bibliotecii în genere și la contribuția pe care o au cărțile pentru formarea intelectuală și spirituală. Mai departe atenția ne va fi îndreptată însă nu asupra aspectelor livrești, ci ale celor sufletești, dar din subtext se deduce adeseori erudiția autorului. Râmânând fidel unui concept grafic, el însuși fiind și plastician, volumul este ilustrat de artistul Cristinel-Ionel Prisacaru. Chiar dacă sunt și câteva texte în care se autopastișează, Cornel Paiu nu cade totuși în capcanele manierismului. Dimpotrivă, „Bilioteca din turn” se diferențiază de „Paznicii pereților” printr-un ton parcă mai grav, printr-o viziune mai acut metafizică, expresia lirică este mai modernă, eliminând mai vechile tentații retorice sau declamative.

Cartea este compusă din trei fascicule: „Straja I: salt în gol”, „Straja a II-a: raze de lumină”, „Straja a III-a: case pe apă”.

Straja I e cea mai consistentă parte a cărții și totodată cea mai comprehensivă. Un „salt în gol” simbolizează desigur expunerea la pericol, teama, dar și curajul. În lumea modernă, divizată, secularizată, caracterizată de „gol sufletesc”, respectarea unor precepte morale implică riscuri. Cel mai mare risc pe care ți-l poți sau nu asuma fiind cel al marginalizării în societate. Astfel, în prima strajă pe care eu aș numi-o a conștiinței, se face o analiză a sinelui în poezii care descriu aspecte din viață, evenimente, trăiri. Când e aproape de-a aluneca în deznădejde poetul, asemenea psalmiștilor biblici, se adresează lui Dumnezeu, cerându-I ajutorul. În poemul în care se evidențiază anafora „Turnul vieții”, poetul meditează asupra trecerii inexorabile a timpului, conștientizând efemerul vieții pământene: „strig: în colțul acesta de lume exist și eu/ sunt un fir de praf pierdut în labirintul înțelesurilor/ sunt un fir de nisip pe țărmul mării inocenței// am împlinit rotundul fără să știu!// caravana a plecat/ pierdută-i acum în norii amăgirii/ în colbul uitării// prin ceață abia de se mai zărește Turnul vieții/ înălțat până la cer!// strig: am și eu un colț de lume în care exist/ sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră/ sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi”. Amenințat de deșertăciunile vieții, temându-se de părăsire și uitare, el își înăbușă strigătul de durere, căci în oceanul de durere al lumii nu reprezintă decât „o picătură de sânge prelinsă pe o piatră”, vers care ne amintește de țipătul vieții dintr-un autoportret al lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbește”. Melancolii existențiale transpar și în poemul „I.1.3./ am deschis larg ferestrele”, unde întâlnim anafora „oglinda cărnii”, și în care sunt deconspirate forțele prin care poetul depășește obstacolele, căutând s-aducă un pic de lumină chiar și în cele mai întunecate abisuri. Tot în acest text e o superbă pledoarie a transcendenței, succesiunea anotimpurilor prefațând posibilitatea omului de a evolua de la păcat la înduhovnicire, de la trup (carne) la focul euharistiei: „oglinda cărnii/ ce poți vedea în oglinda cărnii?/ ce poți desluși?/ ce ți se pare că poți desluși?/ ce poți înțelege?/ ce ți se pare că poți înțelege?// iată pecetea aceasta s-a rupt/ s-a topit „cum se topește ceara de la fața focului”/ sărutul acestei peceți s-a topit/ s-a infiltrat s-a adâncit s-a îngropat în strigătul tristeții// cu toate acestea/ au înmugurit au înflorit au rodit copacii/ și vântul rece nu poate decât să dezmintă letargia/ ruina robiei/ robia neîncrederii/ robia căderii// înghițit de ascultare/ «înghițit de viață»// m-am lepădat de mine însumi/ nu mai sunt decât o flacără/ un foc intens”.

Grupajul de poezii dedicate copiilor ne introduc într-o lume a inocenței, guvernată de sfială și destindere, dar sensuri profunde pot fi îmbrăcate în farmecul jocului, iar inițierile se pot produce prin imitație: „Matei și Teodora/ seara vin să-i binecuvântez// aduc cu ei și jucăriile preferate:// un ursuleț/ și o pisică de pluș// să viseze și ei frumos/ vise cu îngeri!”. În mod ingenios, din diferite ipostaze urbane se pot configura antiteze ca viață-moarte; tristețe-bucurie; păcat-virtute; fidelitatate-trădare; pragmatic-inefabil; iminent-evitabil etc. Atunci când starea sufletească este tulburată de problemele cotidiene (financiare), cel păgubit se străduiește să nu piardă conexiunea cu sacrul. Poetul recurge și la autoironie: „mult stimate domnule director de bancă/ cum aș putea face/ să primesc un credit pe viață/ un împrumut fundamental/ pentru viața de apoi?”.

Pe de altă parte, saltul în gol nu poate fi posibil decât dacă te-ai ridicat la anumite înălțimi. Ajuns acolo poți ceda instinctelor vanității, iar lupta cu propriile gânduri poate fi devastatoare. Astfel în „Straja I” întâlnim procese de introspecție și retrospecție, eul explorează nu doar stări și senzații noi, ci le analizează, cu severitate sau cu îngăduință, pe cele vechi.

Straja a II-a Razele de lumină sunt, desigur, simbolul speranței. Dar în poezia din acest fascicul nu e o schimbare radicală de registru, nu se trece de la melancolia amăruie din prima parte la un optimism debordant. Însă mesajul poetului este că viața e alcătuită din „clipe de bucurie/ clipe de tristețe”, că ne putem opune oricând alterității căutând frumusețea, respectând libertatea, având nădejde și curaj, aspirând la cunoaștere și la atingerea idealurilor.

Straja a III-a Pe aceasta eu aș numi-o straja eliberării (în sensul dezrobirii). Făcând o sinteză a experiențelor spirituale, cuprinde multe imne religioase și incandescente rugăciuni. Alături de acestea stau foarte bine și câteva poeme biografice, dedicate rudelor de sânge, părinților și fraților. Imaginea satului natal este fundalul unei copilării idilice. Sunt detaliate tradiții strămoșești, este evocată casa părintească în anii strălucirii ei, dar este relatat și un năprasnic eveniment care i-a provocat apoi distrugerea.   

Dar o nouă casă înseamnă și înnoire spirituală: „slavă Ție, Doamne,/ pentru acești pereți de humă/ luminați!// iată am deschis fereastra/ acestui fluture/ cu sideful aripilor lui/ să-i însemneze/ văzduh și auz// slavă Ție, Doamne,/ pentru noaptea asta vestitoare/ noapte bună, mamă!/ dimineață bună!/ bucurie mare!”.

Volumul beneficiază de o posfață de Emilian Marcu și este prefațat de Lucian Strochi, care conchide: „Biblioteca din turn este un volum exemplar, o reușită certă a poetului Cornel Paiu, greu de egalat de «însuși Poetul»”.

Cornel Paiu se află pe linia ascensională a poeziei, a debutat promițător cu „Paznicii pereților. Răstimpuri de poezie”, a reconfirmat cu cele două continuări „Paznicii pereților. Secundus” (2014) și „Paznicii pereţilor. Summa. Harmoniae. Unus” (2015), iar cu „Biblioteca din turn” a depășit toate așteptările.

Cred în capacitatea acestui poet de a se reinventa și aștept cu nedisimulată curiozitate volumul său următor.  

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 610, iunie 2020)

Orașul Bacău privit cu ochii frumuseții

Maria VLAD - Furnale și pești

„Film de scurtmetraj versus artă fotografică” a fost un demers al Asociației Culturale „Zaharia'Art”, în parteneriat cu Consiliul Județean Bacău. Vernisajul a avut loc la Biblioteca Județeană „C. Sturdza” Bacău, într-o superbă zi de octombrie a anului trecut. Expoziția de pe simeze a cuprins fotografie și grafică, lucrări inspirate din viața citadină, semnate de zece artiști vizuali: Dragoș Burlacu, Ioan Burlacu, Viorel Cojan, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu, Ion Mihalache, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Constantin Țînteanu, Maria Vlad. Au fost proiectate trei filme de scurtă durată, realizate de Maria Vlad în colaborare cu Vlad Cazimir.

Evenimentul a fost atractiv pentru public, dar și important pentru cultura locală băcăuană. Dacă am privi astăzi imaginile, redate atunci în filme documentare, cu orașul nostru când totul era normal, când oamenii ieșeau pe străzi fără măști de protecție, impresia ar fi că timpul s-a dilatat enorm. Parcă am trăit cândva, demult, nu doar în urmă cu câteva luni, acele vremuri când străbăteam fără teamă străzile, cu treburi sau doar pentru plimbare, când în unele zile poate ne relaxam prin Parcul „Cancicov” sau îl traversam pentru a ajunge la bibliotecă și habar nu aveam cât eram de norocoși. Cu un ochi aproape vizionar, Maria Vlad și Vlad Cazimir (o simetrie nume-prenume ce are un fericit corespondent în complementaritatea artistică) în documentarul „Despre Bacău – 4 minute” au pus accent pe detalii urbanistice, totodată ilustrând și sufletul orașului. În doar patru minute, au surprins pe peliculă atât estetica unor monumente istorice, edificii religioase, case memoriale, muzee și alte obiective culturale, cât și respirația specifică Bacăului: plăcuta forfotă din timpul zilei, replierea străzilor la lăsarea serii și mai ales subtilul aer melancolic, bacovian, pe care doar firile mai sensibile îl pot percepe.

Expoziția de fotografie și grafică a impresionat prin energie și forță plastică, participanții fiind membrii reprezentativi ai Filialei Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Am putut admira zece maniere artistice distincte, sensibil egale calitativ, diferind modurile de interpretare de la artist la artist, fiecare având individualitatea sa.

Geanina Ivu ilustrează inspirat panorama orașului, urmărind formidabile suprapuneri sau continuități geometrice. Reportajul lui Viorel Cojan reflectă aproape cinematic secvențe dintr-un formidabil performance artistic stradal, ce-ai putea bănui că s-a petrecut într-un cartier parizian, dacă nu ai identifica în amănunte arhitecturi băcăuane. O estetică deosebit de rafinată abordează Ioan Burlacu, făcându-ne să apreciem cele mai ascunse esențe: profunzimea unor idei filozofice se poate deduce din stivuirea unor bușteni urmând verticala unei scări, iar poezia se concentrează în bulbul unei flori. Dragoș Burlacu, experimentând pe film, interiorizează enigma și misterul feminin, privind printr-un ochean ascuns la frumusețea reflexivă. Reflexive sunt și autoportretele Luminiței Radu, în care nu doar privirea în oglindă contează, ci și o istorie personală amprentată de parfumul discret al cărților poștale. Marius Crăiță-Mândră e tot atât de abstract și minimalist pe cât e în discursurile sale plastice recente. E provocator prin faptul că redă, chiar și în această formă de expresie, texturi, cromatică și simboluri grafice. Sensibile și romantice sunt cadrele realizate de Ion Mihalache, punând în valoare frumusețea feminină într-un decor intimizat, oniric. Constantin Țînteanu a ales fotografii dintr-un cabinet de curiozități, documentând, așa cum face și în sculptură, memoria. Bianca Rotaru a propus un obiect interesant și straniu: într-o cutie luminată de leduri a introdus un element grafic, suprapunând astfel planurile real și ireal. And last but not least, cea mai tânără dintre participanți, încă studentă la arte frumoase, Maria Vlad contrapunctează inteligent viciile citadine moderne (poluarea aerului) cu elemente suprarealiste.

La vernisaj, evenimentul a fost completat de poeta Cristina Ștefan, care a citit un emoționant text din creația proprie.

Astfel, s-a împlinit cu asupra de măsură ceea ce și-a propus coordonatoarea proiectului, Geanina Ivu: „Dorim să readucem în prim-plan bucuria de a privi și a împărtăși miracolul mirării noastre. De la scurtmetraj, la fotografie (reportaj, artă conceptuală sau fotografie de portret, compoziție, natură statică, peisaj); de la frumusețea orașului Bacău și a împrejurimilor, la viața de zi cu zi a băcăuanilor; de la peisaje și impresionante momente de călătorie, la literatură – toate aceste practici de sinceritate vizuală conțin ingredientul magic al pasiunii comune pentru arta fotografică”.

 (articol publicat de Violeta Savu , în Revista „Ateneu”, nr. 608, mai 2020)

Ioan Burlacu - Floare

Ioan Burlacu - Scară

Dragoș Burlacu - Reflexie

Viorel Cojan 

Marius Crăiță-Mândră - Suprafață

Marius Crăiță-Mândră - Suprafață

Geanina Ivu - Oraș

Ion Mihalache - Triptic

Luminița Radu - Air mail

Luminița Radu - Me

Bianca Rotaru

Constantin Țînteanu

Maria VLAD - Balcoane

Fiorul incertitudinii

Ne raportăm în fiecare zi la timp, medităm asupra vitezei trecerii lui. În reflecțiile noastre amestecăm vag, de cele mai multe ori fără să conștientizăm, concepte ale filozofilor, idei din studiile psihanaliștilor, principii, teoreme și legi enunțate de oameni de știință. Până la urmă, cădem de acord că fiecare individ în parte are un timp al său. Pentru oricare două persoane, alese aleatoriu, timpul va curge diferit chiar și atunci când ele s-ar afla în același loc și ar fi în stare de repaus. Durata măsurată de un ceas mecanic de fiabilitate elvețiană va fi aceeași, dar percepția psihică a scurgerii secundelor va fi diferită. Tema aceasta a scurgerii diferite a timpului o are proza titulară din volumul „Omul izgonit de ceasuri” (Iași, Ed. „Junimea”, 2019). Este cel de-al doilea volum de proză scurtă, după „Îngerașul purta fustă mini” (2016), pe care îl semnează scriitorul Nicolae Spătaru din Chișinău (născut în satul Horbova, Ținutul Herța), care s-a impus ca poet, fiind totodată un bun publicist și traducător din limba rusă.

Nicolae Spătaru este unul dintre acei prozatori, atât de rari astăzi, care stârnesc în cititor plăcerea pentru lectură, pentru că are har de povestitor, știința replicii, iscusința de a estompa pesimismul prin umor și ludic. Prozele sale sunt remarcabile prin acuitate stilistică și tensiune epică. Scrisul său se revendică într-o anumită măsură de la maeștri ca I. L. Caragiale, Gogol sau Gabriel Garcia Marquez, împletind admirabil fantasticul cu realul. Doza de real este poate mai mare la Nicolae Spătaru, dar e adesea pusă în relație cu un experiment ezoteric. În povestiri ca „Jurnalul cu file albe”, „Cimitirul «Descoperă nemurirea»”, „Apusul unei biciclete”, „Omul izgonit de ceasuri”, personajele se lasă cuprinse de stări extatice și misticism. Ceva mai realistă e proza „Dans albastru”, în fond o farsă erotică, personajul principal Dan Ploaie fiind prins fără voia lui într-un fictiv triunghi amoros. „Jurnalul cu file albe” a apărut și în volumul „Îngerașul purta fustă mini”, într-o variantă mai scurtă, care se numea „Jurnalul lui Dan”. În forma de acum, finalul este diferit, autorul amplificând ambiguitatea, personajele rămânând aceleași: studenții Dan Balotă și prietenul său bun Săndel, consăteni și colegi de facultate, profesorul universitar Urzicescu și decanul Gheorghe Ivanovici Parjă. Umorul inundă toate narațiunile din volum, dar cu precădere în această proză ironia este utilizată pentru a satiriza comunismul sovietic și activiștii săi ideologici. Astfel, se fixează și contextul istoric al desfășurării acțiunii. Dar întâmplările fabuloase nu au numaidecât legătură cu sistemul dictatorial în care personajele sunt nevoite să-și ducă traiul, ci mai ales cu caracterul acestora și cu un fel de hazard care eclipsează anumite destine.

Titlul nuvelei „Cimitirul «Descoperă nemurirea»” este, evident, ironic. Eroul povestirii, Tudose Friptu, are o evoluție surprinzătoare. Nu îi poți bănui acțiunile viitoare, pentru că va trece subit de la o stare la alta. Prima impresie este cea a unui personaj oblomovian: „Tudose Friptu a fost, de când s-a născut și până când a devenit șef al echipei de paznici, un individ mărunțel, insignifiant. Atât de mic, încât și pe mine, acum când încerc să povestesc câte ceva despre acea primă perioadă a vieții sale, adică până la avansare, mă cuprind plictiseala și lehamitea. Fiind un om neînsemnat, a făcut mai tot timpul doar ceea ce-au dorit alții și ceea ce i-au spus alții. Nimic mai mult. Nici vorbă să se împotrivească. Nu vă pot spune de unde i-o fi intrat în cap chestia că așa este mai bine, dar i-a intrat. Și i-a intrat tare. Credea că în felul acesta se află în siguranță. Făcând doar ceea ce-i spuneau alții, el nu risca mai nimic”. Dar un accident îl transformă, și în tipul pasiv de altădată se va declanșa un vulcan. Din nou, prin forța hazardului, fiind plasat într-un mediu care-i va accentua demența, oferindu-i-se funcție (ca șef de paznici) la Cimitirul „Descoperă nemurirea”, în insul șters de altădată se insinuează spiritul autoritar și despotic. Isteria lui Tudose Friptu va atinge cote paroxistice, proiecția sa din final fiind una oniric-grotescă.

„Apusul unei biciclete” poate fi receptată și ca o parabolă despre mândrie. O bicicletă confecționată „din te miri ce” la început se dovedește mai puternică decât una nouă-nouță, de firmă. Dar supunerea de către stăpânul și meșterul ei la ceea ce sarcastic naratorul numește „întrecerea secolului” atrage asupra vehiculului o vrajă, un fel de blestem. În consecință, după ce se consumă episodul triumfului, când pornește la drum cu bicicleta de care era foarte mândru, Duță va fi cuprins de tot felul de halucinații, auditive și vizuale. Bicicleta va sfârși ca „încâlcitură de fiare”, probând că un lucru înnădit nu va fi niciodată la fel de trainic ca unul finit, de calitate. Se poate face o analogie și între faptul că bicicleta era făcută din bucăți, iar numele personajului principal Duță provine, după cum se precizează la începutul nuvelei, „de la Mitruță, diminutiv logic care pornește de la Dumitru”. De altfel, Nicolae Spătaru pune accent pe numele pe care le atribuie personajelor sale. Nu aflăm însă numele celui care în „Ce tip mișto am fost...” susține un monolog. Întrebările pe care și le pune acesta sunt întrebările omului contemporan, care nu-și găsește rostul în această lume. Și totuși, personajul cu pricina, marcat de frământări, are tăria de a se autopersifla: „Eu nu umblu cu jumătăți de măsură. Când e vorba de persoana mea, nu mă menajez deloc. Eu vreau să fiu cinstit cu mine. Doar fiind cinstit cu tine însuți, poți fi la fel și cu cei din jurul tău. Asta o știu de la Freud. Ascultați mai departe: Cine te crezi dumneata?, am repetat întrebarea. Tăcere. Și-atunci am continuat, la fel de necruțător: Ai compus tu vreo sonată care să fie inclusă în patrimoniul cultural universal? Tăcere. Sau cel puțin național? Tăcere. Vreun șlagăr care să fie pe buzele tuturora? Tăcere. Ai descoperit vreun element chimic nou pentru tabelul lui Mendeleev? Ai descoperit vreun remediu pentru zecile de boli incurabile? Ai scris vreo Iliadă cumva, vreun roman bestseller? Ai eliberat vreun ostatic din ghearele unor bande insurgente? Spune, dragule! Spune, bestie! Vedeți cu ce cuvinte mă numesc!” Eroul se înstrăinează din ce în ce mai mult, dorindu-și izolarea. În contextul crizei pandemice pe care o traversăm, ținând cont că volumul a fost lansat anul trecut undeva prin vară, această povestire are și un caracter vizionar, începând cu această frază: „Astăzi, plimbarea, o chestie atât de banală în trecut, a ajuns aproape la fel de imposibilă ca și zborurile intergalactice”.

Proza cu care se închide volumul, „Dispariția”, vorbește despre o dezamăgire în dragoste, dar finalul este deschis. Spiritul jucăuș al autorului se manifestă și în acest mod, provocând cititorul să își imagineze continuarea poveștii.

Firul care unește cele șapte povestiri ale volumului este timpul, dar nu doar prin spaimele existențiale pe care le stârnește în omul universal, ci chiar prin iminenta petrecere a timpului într-un vârtej de incertitudini. În mod surprinzător, atât șovăiala personajelor atunci când se află în situații-limită, cât și ambiguitatea unor întâmplări fac ca nuvelele din „Omul izgonit de ceasuri” să aibă o vibrație înaltă. De altfel, autorul scontează mult pe efectul de „surpriză”, pe care o introduce abil, cu subtilitate. Sau așa cum excelent observă Ludmila Șimanschi, într-o cronică publicată în revista „Dialogica”: „Nicolae Spătaru pune sub semnul întrebării opoziția ireductibilă dintre real și ireal, plecând de la o situație firească, pentru a ajunge la supranatural”.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr. 608, aprilie 2020)