A treia carte de poezie a Liviei Ștefan, după debutul cu „re.volver” și
„Lolita32”, impresionează prin forța ideilor, trama socială și limbajul dur,
contondent. Poezia din „Thanato Hotel” (Bistrița, Casa de Editură „Max
Blecher”, 2019), anticalofilă și parțial antibiografică, este ca un exercițiu
de demistificare, autoarea devoalând cruzimea societății contemporane. Personajul
cineastului David Lynch, Laura Palmer, îl folosește ca imagine iconică pentru
diferite ipostaze ale femeii moderne, fapt subliniat și de poetul Ștefan
Manasia, care scrie pe coperta a patra: „Reactivată de excese și propriul
infern, singurul în care mai poate trăi, Laura Palmer este p e r s o n a
Lolitei32. Iar Lolita rămâne p e r s o n a predilectă a Liviei Ștefan care
scrie, descrie, enumeră infinit – din acest Thanato
Hotel plasabil, pe Terra, oriunde. [...] Laura Palmer, Lolita32, Livia
Ștefan sunt măștile unei Cassandre cyberpunk îndrăcite”. Paradoxal, aceste
măști sunt folosite pentru a facilita spunerea unor adevăruri incomode despre
omul contemporan. Vina nu este doar individuală, ci mai ales colectivă. Dar
nici nu e vorba neapărat despre vină, ci despre angoasă și apatie, despre
robotizare și depersonalizare, despre izolare, lipsă de responsabilitate și
inadaptare socială. Adică, o incurabilă și universală maladie spirituală. Autoarea
face o radiografie a ceea ce observă în societate, poeziile ei sunt ca niște mici
reportaje, distribuite pe „camere”. Majoritatea titlurilor conțin vocabula
„camera” în combinație cu idiomuri englezești: „camera 108. seekers who are
lovers”; „camera 101. The secret name of
truth”; „camera 400. bad request error”; „camera 309. mono no aware” ș.a. Folosind
expresii dure, tăioase, Livia Ștefan scrie despre tare ale societății de
consum: dependența de droguri, traficul de carne vie, abandonul social,
depravare, delincvență, corupție, ipocrizie, abuzuri sexuale, proxenetism, hărțuire
fizică și psihică etc. Nu-i de mirare că versurile sunt tensionate, iar
punctual, pot fi feroce și obsesive. Viețile oamenilor sunt ca niște camere ale
unui hotel dezafectat. Omul contemporan e hăituit de amenințări tot mai multe
și diverse: economice, cibernetice, teroriste, politice și geopolitice, medicale,
ecologice, demografice, globale ș.a.m.d.: „cresc irișii, lalelele și pirul pe
morminte/ crește rata criminalității cibernetice/ și crește consumul de
stupefiante/ cresc cazurile de viol și numărul filmelor/ documentare despre
sărăcie/ cresc cererile de azil și numărul știrilor false/ cresc îmbunătățirile
sistemelor de/ securitate și crește numărul atentatelor teroriste/ se triplează
numărul migranților/ numărul conferințelor și/ tarifele pentru terapie/ cresc
cotele asigurărilor, rata șomajului și/ prețurile apartamentelor/ cresc
șobolanii prin canale, punctele de/ pensie și zidurile între națiuni/ crește
numărul prieteniilor pierdute/ cresc dioptriile și hiper-realitățile/ și lipsa
înțelegerii sociale/ și discriminările/ și singurătatea/ și bolile/ și frica de
moarte”. Spaima se insinuează și în relațiile interumane. Dominante sunt
sentimentele de suspiciune, ostilitate sau, în cel mai fericit caz, indiferență.
Iubirea devine o utopie, ceea ce contează e puterea de seducție. Nereușind să
dea un sens propriei existențe, omul recent trăiește într-o vacuitate
spirituală și fuge de atașamentul sufletesc: „îmi beam tăria/ cu gheață/
câteodată sărutam fața cuiva și fugeam/ eram o lepră nu iubeam pe nimeni picam/
în reverie zile întregi/ mă dedam unor excese estetice/ aveam încredere în
singurătatea mea”. Principala și de multe ori singura preocupare a individului
constă în câștigarea unui venit pentru a-și duce traiul; în rest se izolează în
lumea rece și iluzorie pe care i-o oferă emisiunile televizate sau rețelele de
socializare. Anxietatea aparține universului urban, iar Livia Ștefan scrie o
poezie citadină. Așadar, în orașe se întâmplă „micile tragedii banale pândind de
după colțuri seară de seară”; frigul este fizic, dar mai ales existențial:
„poate ploaia se va transforma în gheață/ imobilizând mizeria orașului”;
umbrele la lăsarea serii și ungherele întunecate din cartiere mărginașe
potențează sentimentele de frică; singurătatea este mai intensă punând-o în
antiteză cu aglomerația metropolei; frumusețea este trucată, artificială:
„dragoste și atingeri de plastic”. Tristețea este copleșitoare, gesturile
mecanice, dorințele fragile. Timpul liber folosit la modul egoist și narcisic,
cultivarea minciunii, lipsa unui ideal spiritual, bețiile și consumul de
tripuri – toate se soldează cu un sentiment atroce de pustiire. Ilustrativ încă
din titlu este poemul „camera 33. ceva ce nu înțelegi. dragostea”, din care
decupăm: „au fost destule, cât să te minți și să nu recunoști/ sexul de milă,
sexul de silă, devalizarea combinatului chimic/ șomeri ai indiferenței, căldura
corpului lipită de o cană de cafea care se răcește/ singurătățile, rătăcirile,
au fost destule. amânările, minutele în fața oglinzii, depravarea de somn.
luminile stinse, cablurile îngropate în asfalt, cicatricile, aritmiile/
bețiile, smintelile și răsfățul. dacă zici că vrei te ajunge din urmă/ și te
rupe. ca și când lucrurile chiar ar fi putut însemna altceva decât o rugăciune/
spusă fără să crezi. au fost destule. iluziile, plăcerea bolnavă,/ conexiunile
neverosimile, structurile magice ale nopții, erorile de trecere/ aventurile,
hoții care n-au lăsat urme, impulsuri de a săruta necunoscuți,/ viciile
pofticioase, muzicile atonale, manualele mecanismelor defecte”.
Cartea, apărută în condiții grafice excelente, de imaginea ei ocupându-se
artista vizual Ana Toma, este structurată în trei capitole. Primele două,
„Grand Hotel. Laura Palmer” și „touristes de l'esprit. navetiști terminali”,
radiografiază modul auster și abulic în care-și duc actualmente viața oamenii
care fac parte din clasa de mijloc a societății. În ultimul capitol, intitulat
„Mahala Blues”, facem cunoștință cu personaje de la marginea societății, având destine
dramatice limită, trăirile lor abisale sunt intense – o contradicție
în interioritatea promiscuității. Volumul se închide cu un poem ce cuprinde o
listă cu nume de femei, fără a fi pro sau contra-feminist, prezentând
deopotrivă victime și agresoare.
Realistă și câteodată cinică, poezia din „Thanato Hotel” este crudă, incisivă,
inconfortabilă, și tocmai de aceea, puternică. Nu este un volum pe care să-l
citești într-o seară de iarnă, lângă căldura șemineului; e o carte dură care
demonstrează că omul recent nu mai are viață în el, este un așa-zis mort viu. Astfel se justifică,
intertextualist sau nu, referința la moarte din titlul cărții prin utilizarea
elementului de compunere „thanato”.
Notă: Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.602, octombrie 2019
