Antiutopie și insurgență la V. Leac


Cea mai recentă carte a lui V. Leac - „Monoideal” (București, Ed. Nemira Publishing House, 2018), apărută în colecția „Vorpal”, coordonată de Svetlana Cârstean, face notă distinctă în peisajul poetic contemporan. Nu atât pentru că ar avea o altfel de  stilistică, deși s-ar putea spune și acest lucru, ci mai ales pentru bogatul conținut de idei, ceea ce se-ntâmplă mai rar în poezia actuală. „Monoideal” e un volum solid, am putea spune și eterogen, fiind construit pe mai multe voci. Este remarcabil în acest volum, cum autorul glisează de la confesiune la observație și/sau experiment, de la narativitate la oralitatea de tip slang sau chiar lirica asemănătoare sonetului. Pentru cei care se vor fi întrebând ce înseamnă monoideal, chiar autorul oferă, pe la mijlocul cărții în poemul „bad or worse”, definiția termenului: „zona numită monoideal: un loc unde ți-ai transferat/ speranțele și plăcerile”. Sigur că pentru a prinde sensul direcționat de autor, accentul trebuie pus pe „transferat”, pe care-l vom titra ca „abandonat”; abandonul, singurătatea, izolarea fiind caracteristice post-umanismului. Așadar, monoideal este o antiutopie.
Poemul-manifest cu care se deschide cartea, scris în forță, cu nerv contestatar, e grav și convingător: „Ce facem noi, cei fără ambiție, cărora ne plac/ monologurile interioare iraționale?/ Noi, cei care știm că suntem prinși în meschinărie și oboseală,/ și orice lucru ni se pare imposibil și îndepărtat?// Ce facem noi ăștia prinși în blocaj, veșnic nemulțumiți?/ Când se întâmplă să avem o seară mișto,/ ni se pare că totul e atât de ușor iar, mai târziu,/ când rămânem singuri, murim încet și fără sens”. Căutarea sensului, ignorarea acestei căutări de către omul contemporan, alunecarea permanentă într-o iluzie neproductivă, depersonalizarea, lipsa de identitate le-ntâlnim nu doar în acest text, intitulat sugestiv „zona distrușilor”, sunt elemente asupra cărora autorul revine. Decupăm ultima dintre cele opt strofe ale poemului, pe care într-o cronică publicată în „Observator cultural”, Alina Purcaru l-a numit „poem al exasperării, un adevărat hit al volumului”: „Noi, cei care n-am vrut niciodată să ne maturizăm;/ care n-am vrut să cunoaștem ridicolul și lipsa de sens./ Ce facem noi, cei care n-am înțeles schemele și-am rămas/ blocați pentru totdeauna, aici, în zona distrușilor?” Totuși, tonul general al volumului, foarte bine sudat și excelent organizat, nu este atât de expansiv, vulcanic și invaziv cum se-ntâmplă în acest „hit”. În poemele narative, povestite uneori la persoana I singular sau plural, alteori la persoana a III-a, conținând multă imagistică, tonul e de regulă grav, resemnat și trist. În micile narațiuni scrise la persoana I, autorul nu este întotdeauna el subiectul, ci la fel ca-n dramaturgie, își imaginează monologurile interioare ale unor personaje. Eroii din „Monoideal” sunt oameni confuzi, blazați, compulsivi, apatici, sictiriți, indispuși, revoltați dar în general fără atitudine de luptători, inadaptați, mizantropi, abulici, într-un singur cuvânt, nefericiți. E o schimbare de registru al poetului V. Leac, care-și obișnuise cititorii cu stilul său încărcat de un umor fin, dar și placid. „Monoideal” păstrează nuanțe de umor, dar și-a modificat structura, e acid, chiar caustic.
Una dintre temele abordate este emigrația și problemele cu care se confruntă emigranții. Tratați în noua țară, în care își duc zilele, fără respect, pierzându-și stima de sine, lipsiți de identitate, ei se transformă în workers, roboței care execută activități fizice până la epuizare: „Aici în zonă nu există femei, doar/ workers. Noi nu spunem nimic, îi evităm/ și muncim din greu”. Supraveghetorul induce nu doar sentimente de încarcerare și claustrare, pare un spirit malefic, un Caron, dar unul din prezentul nostru alterat, care și-a schimbat vechea luntre cu un binoclu cu care, deși e invalid (infirmitatea fizică trebuie extinsă la cea sufletească), poate controla și monitoriza demiurgic: „Suntem supravegheați/ de drone și de un bătrân invalid care stă mereu/ în fereastră cu un binoclu militar pe genunchi”. Se insinuează aspirația de a ieși din angoasa destrămării, dorința de evadare din spațiul străin devenit treptat ostil, proiecții spre restabilirea echilibrului familial: „Toți știm că într-o zi vom pleca de aici. Suntem/ atât de convinși că am început să facem cumpărături,/ cadouri pentru prieteni și pentru familie. Ne încărcăm/ bateriile în felul ăsta, ne înșelăm sufletul păcătos”. Un poem puternic și reprezentativ despre emigrație este „Sera”, care descrie o zi obișnuită de muncă, lucrătorii fiind angajați pentru smulgerea buruienilor. Dar rutina e zdruncinată de apariția unei buruieni uriașe drept în mijlocul serei. Metafora este de excepție, este inevitabil să nu asociezi imaginea cu cea a unei misterioase sperietori de ciori și să nu te gândești la o interpretare christică: răstignirea lui Iisus Hristos pe cruce. De altfel, unul dintre muncitori, „iraționalul Matotelo” dorindu-și să se salveze de tirania rutinii alege să lase buruiana acolo, la locul ei, ca un simbol și al desțelenirii etnice. Când locul este plivit de jur împrejur, unicitatea și singurătatea buruienii, ironizată drept „garden boy – spiritul serei”, devin copleșitoare. Dar totul se reașază în raționalitatea gregară odată cu apariția și intervenția supraveghetoarei, pe care, deloc întâmplător, o cheamă Christin, e o ironie bineînțeles, căci ea joacă rolul unei Iude. Din păcate, bunul, iraționalul Matotelo nu reușește să-și apere mentalitatea nonconfirmistă, cedează, transformându-se într-un laș, așa cum în povestea biblică a cedat și Pilat din Pont, ceea ce-l umanizează însă este înnegurata părere de rău: „Christin, supraveghetoarea, a ajuns la noi după/ pauza de 5 minute de la ora 18.00. A verificat sera/ și a întrebat: «Ce-i cu planta aia rămasă acolo,/ în mijlocul serei? Ce se întâmplă, de fapt, aici?»/ Matotelo i-a făcut semn să-l urmeze.// Dacă îi priveai din spate pe cei doi, îndreptându-se/ spre buruiana rămasă în mijlocul serei, puteai jura/ că sunt un cuplu ideal. Ce au discutat ei acolo,/ lângă garden boy, nu știm. Imaginea lor era din altă poveste./ Tipa s-a aplecat la un moment dat și a smuls buruiana.// A ieșit din seră cu fața triumfătoare. Toți zâmbeau/ când a trecut pe lângă ei, însă nimeni nu a scos o vorbă./ Matotelo a rămas acolo, în mijlocul serei, în contre-jour./ O siluetă neagră despre care nu știai ce să crezi”.
Atât „Sera”, dar și alte poezii din volum, „Undeva la granița cu Olanda”, „Tot ce contează pentru noi”, „Gazonul”, „Vino și arată-mi stelele”, „Puțin timp mai târziu”, „Paznicul”, „Hotel Cosmos” sunt cinematice, pot fi scenarii de scurtmetraje, unele dintre ele cuprinzând și scurte dialoguri. „Vino și arată-mi stelele” e despre fragilitatea și instabilitatea omului modern, despre falsitate, decepție și dezamăgire. „Paznicul” e o satiră la adresa unui spirit înregimentat. Paradoxal, trăsături negative ca „tăcerea” (adică acceptarea necondiționată), „ostilitatea” (răutatea) sau „indiferența” (blazarea) pot genera o nuanță de mister, personajul fiind captiv într-o împietrire greu de descifrat.
V. Leac își fracturează uneori textul cu afirmații sentențioase, expresii aforistice: „Cele mai grele lovituri de la prieteni vin”, „Capitalismul e un gazon perfect tuns”, „Compasiunea e moartea nihilismului”, „Onorurile aduc îmbătrânire prematură”, „Pot merge în recunoaștere pentru că nimeni nu mă recunoaște”, „Se spune că tradiția te scutește de imaginație și judecată”, „Cele mai mișto lucruri din lume rămân nevăzute” ș.a.
„Monoideal” conține și câteva poezii mai vesele, foarte ritmate, cu oralitate de tip slang cum am menționat deja, unele situându-se pe linia discursului autorului din anii 2000, discurs despre care ne vorbește poeta Cosmina Moroșan pe coperta a patra a cărții: „La începutul anilor 2000, V. Leac media raportarea la un alt tip de imediat în poezie: cel al infrafenomenelor și obiectelor frisonând, al entropicului umil vorbind ca dintr-o discotecă etern mobilă și aproape fără tradiție”. E o dovadă clară că autorul se poate juca frumos și inteligent, candid și savuros. Dar valoarea volumului „Monoideal” consider că stă mai mult în poemele sale ce conțin mai mult sau mai puțin subsidiar revolta, acele poeme în care suntem copleșiți de o radiografie severă dar sinceră a prezentului: abisul fărâmițării timpului, tristețea pierderii idealurilor, anihilarea nevoii acute de sens, superficialitatea și mefiența indivizilor. Impresionant este și grupajul de poezii intitulat „Oțetarii”. Metaforic vorbind, acești formidabili copaci au frustrări, tabieturi și tare specifice omului contemporan: „Parcurile și zonele verzi administrative/ nu sunt pentru noi./ Noi iubim ruina și dispariția civilizației./ Unii spun că nu suntem decât niște paraziți agresivi,/ rezistenți la poluare, indiferenți față de viitor.// Toamna ne transformă în desenele unui copil neînțeles./ E riscant să te arăți că ești viu și aproape casant./ Înlocuim absența fără pretenții/ adaptabili și rezistenți/ ca o mișcare clandestină, ocupăm teritorii și/ Instituții moarte”.

Note: 1. Articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, Revista Ateneu, nr.600, iulie-august
2. V. Leac a primit în 2019 Premiul Revistei Ateneu pentru poezie