Rinocerii și sibilinicile lui Amancio
După vizionarea piesei de teatru
„Rinocerii”, eram invitate, eu și prietena mea, care este critic de teatru, la
petrecerea pentru sărbătorirea premierei. De fapt, ea era invitată și mi-a
propus să merg cu ea. Împreună cu directoarea teatrului câțiva dintre invitați
am străbătut vreo două-trei culoare, sau poate mai multe, de la parterul
clădirii. Am ajuns la lift și am urcat până la etajul al treilea, unde mesele erau
încărcate cu de toate, băuturi rafinate, bucate sofisticate, de toate culorile,
și fructe. Se vorbea în șoaptă, lumea aștepta să iasă actorii de la cabinele unde
și-au dat jos stratul mai gros sau mai subțire de machiaj, depinde ce personaj
a interpretat fiecare. Căldura exagerată din sala de spectacol mă înfierbântase
și setea mă chinuia. Am cules câteva boabe de struguri roșii, dar am simțit
săgețile unor priviri ostile. Era o lipsă de bun simț, trebuia să am răbdare să
vină actorii... Așa că am scăpat toate boabele pe podea, făcându-mă mai abitir
de rușine. M-am retras într-un colț, îmi doream să fiu în altă parte, împreună
cu ceilalți prieteni ai mei, care m-au însoțit la teatru. Un cuplu de tineri
căsătoriți, da, sunt încă foarte tineri, chiar dacă au vreo cincisprezece ani,
cred, de căsătorie. Ea îmi este prietenă apropiată, cu soțul ei am ieșit mai
rar, dar cum cei doi trec printr-o perioadă de redescoperire, în care partea
cea mai frumoasă este că au început să-și trimită scrisori de re-îndrăgostire, soțul ei și-a manifestat
dorința de a-i cunoaște mai bine prietenii.
La etajul al treilea în sfârșit au
sosit actorii, au un look nonconformist, sunt nonșalanți, așa că mă eliberez și
eu automat din crispare. Îl felicit pe Jean, mi-aș dori să-l felicit și pe
Berenjer, însă-i prea asaltat de toată lumea, adulat... Așa că nu îi mai spun
nimic, unul dintre motive fiind și că e impardonabil de tânăr și frumos. Să-i gâdile
ceilalți orgoliul, pe mine oricum nu mă cunoaște. Directoarea teatrului începe
un discurs. Mirela, soția cea tânără, îmi trimite sms: Vio, hai la Oscar Wilde! (E o cafenea). La Epicentru (un pub, unde, înainte de spectacol, mâncasem împreună
cu Mirela și soțul ei cartofi copți în rolă) era full, nu aveai unde să arunci un ac. Nu pot, îi răspund,
vorbește directoarea teatrului. Hai măi,
Vio, nu fi rinocer! Nu-s rinocer, dar doamna stă în ușa prin care ar trebui
să ies, ce naiba să-i zic, dă-te la o parte, că vreau să plec?! Nu pot să-i
întrerup discursul... Bine, bine, noi te
așteptăm aici. Avem vin fiert! Sună-mă când scapi și iese Cornel înaintea ta. Nu
cred că va ține mult speech-ul, deja se râde în hohote la glumele directriței,
îi răspund tot prin sms. Fain.
Te-așteptăm!
Se ciocnesc destul de curând din
nou paharele de șampanie, ciocnesc și eu cu toată lumea, deși nu cunosc pe
nimeni, iar Carmen a dispărut. Ușa e acum liberă, ies, mă depășesc actrița din
rolul principal și un coleg de-al ei, îi felicit pentru interpretări. Ea e
veselă, exuberantă, copilăroasă. Îmi place, îmi răspunde cald, tot trupul ei
vibrând a bucurie. Ar putea-o interpreta lejer și pe Daisy din Marele Gatsby, nu știu de ce îmi trece
prin cap asta. Urc și cobor niște trepte de pe o scară interioară, cineva din echipa
tehnică îmi observă dezorientarea. Căutați
liftul? Da... Haideți că vă conduc eu!
Bineînțeles, am făcut doar doi pași... Of, Doamne, ratatul meu simț de
orientare în spațiu și-n... viață! Apăs pe butonul rotund, se deschid ușile.
Sunt singură în lift... 1, 2, 3... 1, 2, 3... nu-s doar numerele palierelor,
îmi fac curaj să uit că sunt singură într-o cutie mișcătoare... E oglindă în
lift, stau cu spatele la uși, mă uit în oglindă, de data asta nu din narcisism,
ci mă amăgesc că nu-s singură, mai este și persoana din fața mea, cu același
chip cu al meu. 1, 2, 3... 1, 2, 3... respiră, respiră adânc! Apăsasem pe zero,
că de la parter urcasem în primă fază, nu-i așa?! Zero... zero... se deschid
ușile, ies, dar nu recunosc nimic... liftul e încă deschis, hai înapoi... Apăs
pe unu... Nimeni, nimic... doar câteva trepte de ciment, urc, dar e din ce în
ce mai rece și luminile tot mai prăfuite... Cobor, sunt iar în fața liftului...
apăs iarăși zero. Ușile liftului se izbesc cu zgomot. Trebuie să găsesc o cale
de ieșire... Merg tot înainte, în capătul unui culoar se deschid altele două.
Stânga sau dreapta?! Dreapta, stânga nu-mi place că-i comunistă. Înaintez. Găsesc
o ușă ce face legătura cu exteriorul, e încuiată, dar cheia este în butuc. Sună
telefonul. Hei, Vio, am primit sms de la
tine că ai plecat de la party. Să iasă Cornel acum înaintea ta? Nu, nu
încă, nu știu unde sunt, m-am rătăcit prin clădire... Cum adică te-ai rătăcit... Pierd semnalul... învârt cheia în
broască, descui ușa și ies pe o platformă, pe jos e un strat gros de zăpadă,
din loc în loc, postate grămezi negre uriașe, parcă ar fi sarcofage... Unde am
ajuns, ce-or fi aceste lucruri?! M-apropii de o formă de dimensiuni mai mici.
În piesa de teatru, câțiva actori camuflați în niște saci negri reprezentau
rinocerii... Seamănă. Mâinile mele reci tremură timid pe folia pe care o
dezvelesc. E o statuetă, un bărbat gol, cu un braț lipsă, cu mască pe față...
Și care parcă aleargă, fuge de ceva sau de cineva, așa cum aș vrea și eu să fug
de acest întuneric nematerial. Ating masca, se descompune ușor, ca o pânză de
paianjăn. Rămân înmărmurită, descoperind chipul unui bărbat pe care l-am iubit
și a cărui despărțire am suportat-o cu greu. El îmi zâmbește, întâi cu
tandrețe, apoi malițios, odată ce, cu mâna sănătoasă, își acoperă din nou
fața... Sună din nou telefonul... Vio,
draga mea, nu te grăbi... Take your time! Când ieși din teatru, să ne suni!
Ok, vă sun... Precipitată închid telefonul. Unde sunt?! Mă-ndrept spre alt
sarcofag, către cel mai înalt... desprind folia neagră... Un bărbat în etate
stă în repaus într-un leagăn ce-i prins prin intermediul a patru frânghii de un
cordar superior care mă duce cu gândul la înălțimile cerului și muzica astrală.
Chipul bătrânului... sunt aceleași trăsături cu ale celuilalt bărbat, dar mult
înăsprite. Pe-un obraz, are o pată ca o lacrimă stacojie. O ating. Buzele bătrânului
se deschid: caută, frumoaso, un foarfece
și taie două dintre corzi... ca să ne dăm împreună în leagăn! Știu că nu-s
frumoasă, dar nu e altă fată prin preajmă, așa că mă uit prin zăpadă, căutând înfrigurată
foarfecele lui Edward Scissorhands. Caut, caut, caut..., bâjbăi, îmi afund
mâinile în stratul de zăpadă rece și, poate că-i bizar, dar chiar dau de un
foarfece, mă-ntorc spre bărbatul din leagăn... El e din ce în ce mai abătut,
mai încovoiat și, își trage, peste cap, ca pe o pătură călduroasă, folia din
plastic ordinar... Iar eu izbucnesc în plâns, ținând în mâinile mele înghețate cleștii
din fier ruginit, desfăcuți amenințător către cel de-al treilea sarcofag... Tai
punga și parc-aș tăia în carne vie, de sub tăieturi iese un mamifer fabulos, cu
coadă, însă capul lui pare atât de uman... Metamorfoză... Un Gregor Samsa, semnele tristeții lui mi
le amintesc iarăși pe cele ale bărbatului care nu a mai vrut să mă iubească... M-apropii
și descopăr în ochii lui o privire cumplit de înduioșătoare, zic cumplit pentru
că mi se pare îngrozitor de suportat o blândețe profundă în austeritatea unui
spațiu străin. Când corpul meu aproape îl atinge pe cel al personajului aud un
foșnet... Sper să nu fie șobolani pe aici, am oroare de ei! De sub un pled,
aruncat puțin mai încolo de Hombre Rata,
se ivește un cap rotund ca al unui vițel de mare, cu doi ochi imenși, unul verde,
celălalt albastru. Ochii mei se uită fix în ochii focii care scânteiază și în ei
mă văd pe mine însămi, prinzându-l de mână pe Hombre Rata. Din avatar și-a păstrat doar coada, în rest e un
bărbat normal. În ochii focii mă văd mai departe alergând împreună cu bărbatul pe
o câmpie cu flori galbene.
Hey, Vio, să
știi că aici se închide cam într-o oră. Mai vii?! Da, Mir, îmi doresc să vin chiar acum, dar nu știu cum să ies de aici... Stai
așa, rămâi te rog cu mine la telefon, zi-mi orice, numai să-ți aud vocea... Păi nu știu ce să-ți zic. Te rog
citește-mi ceva, de exemplu ultima scrisoare pe care i-ai trimis-o soțului tău...
Te aud... citește în continuare! Mă-ntorc pe ușa asta pe care am intrat... Oh,
bine că nu a încuiat-o nimeni cât am rătăcit pe aici... Dar unde ești? Nu știu... cred că e un depozit cu obiecte din
recuzită. Stai așa, am ajuns din nou la lift, o să mă duc înapoi la petrecere
să-ntreb pe cineva de acolo cum să ies... Slavă Domnului, coboară cineva cu
liftul, de s-ar opri chiar aici! Uite că am noroc!
Iese un cetățean cu o mătură
într-o mână și o căldare în cealaltă. Vai ce bine, domnule drag, vă rog să mă
ajutați să ies din acest labirint! Dar e
foarte ușor. Veniți cu mine! Într-o clipă suntem în sala mare a teatrului,
trecem pe sub o arcadă și ieșim în foaierul teatrului, prin ferestrele mari și
transparente văd orașul plin de lumini colorate, căci e decorat pentru
sărbătorile de iarnă.
Îmi sun prietenii, mă-ntreabă
dacă văd de unde sunt bradul de Crăciun.
Da, îl văd, e foarte frumos și
luminos!
Bine, ne întâlnim acolo!
(proză publicată în Revista „Vitraliu”, nr. 50/ mai 2019)
Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio
Despues de visionar
la obra de teatro ‘LOS RINOCERONTES’ yo y mi amiga-critico de teatro- fuimos
invitadas a la fiesta para celebrar el estreno.
De hecho, ella fue la invitada, a mi solo me pedio acompanarla. Junto
con la directora del teatro, algunos de los invitados hemos cruzado dos o tres
corredores, o quizas algunos mas, de los bajos del edificio. Llegamos al
elevador y subimos hasta el tercer piso,
donde las mesas estavan cargadas con de todo, bebidas recatadas, bocados
sofisticados, de todos los colores, y frutas. Se hablava en murmullos, el mundo
esperava que los actors salieran de las cabinas, donde se quitaron los
estratos, mas gruesos o mas finos de maquillaje, dependiendo del papel que cada
uno interpreto. El calor exajerado de la sala de espectaculos me caliento y la
sed me mortificava. Coji algunas bayas
de uva tinta, pero senti las flechas de unas miradas hostiles. Era una falta de
buen sentido por mi parte, tendria que
tener paciencia a que los actoers vinieran... Asi que escape todas las bayas en
el suelo, para mi aun mayor verguenza ... me retire en una esquina, deseava
estar en otra parte, junta con con mis otros amigos, que me acompanaron al
teatro. Una pareja de jovenes cadsados, si, son aun jovenes, aunque ya tendran
algunos quince anos, creo, de mariaje. Ella me es amiga cercana, con su marido
raras veces hemos salido, pero como los dos pasan por un periodo de
redescubrimiento, en el cual la parte mas bonita es que comenzaron a enviarse
cartas de Re-enamoramiento, el marido manifesto el deseo de conocer mejor a los
amigos de ella. Y mirame, yo, una celibataria, acompanada por un hombre y su
mujer por un lado, y por otro lado, por una mujer con una experiencia de
vidabastante compleja, igual de solitaria, aun que aparenta de persona
hipersocial y sociable, quizas sea mas solitaria que yo.
Al tercer piso, en
fin llegaron los actores, tienen un look nonconformista, autivos, de tal manera
que enseguida tambien yo me elibero del ahogo. Le felicito a Jean, me gustaria
felicitarle tambien a Berenjer, pero esta muy cercado, adorado... asi que no le
digo nada, una de las razones siendo el que es imperdonablemente joven y
hermoso. Que le cosquillen los demas el orgullo, a mi de todos modos no me
conoce. La directora del teatro comienza un discurso. Mirella, la esposa joven,
me envia un sms;’ Vio, vamos al Oscar Wilde!’’ (es un cafe). Al Epicentro,(un
pub donde antes del espectaculo comimos yo, Mirella y su marido patatas al
horno) estava repleto, no tenias donde tirar una aguja.’’ No puedo, la respodo,
esta hablando la directora del teatro.’’
‘’Vamos, Vio, no seas rinoceronte!’’
‘’No soy una rinoceronte, es que la senora discursante esta en la misma
puerta que tendria que usar para salir, que diablos decirle, hechate a un
lado!que quiero salir?! No puedo intrerumpirla del discurso... ‘’ ‘’Vale, vale, nosotros te esperamos aqui. Tenemos
vino hervido! Llamame cuando escapas y saldra Cornel a buscarte.’’ ‘’No creo
que dure mucho mas el speech, ya se rie a gargajadas a las bromas de la
directora’’, le respondi yo tambien por sms. ‘’Estupendo! Te esperamos.’’ Y se brindan bastante pronto
de Nuevo las copas de champan, brindo tambien con todos aun que no conozca a
nadie, y Carmen la directora desaparece. La puerta se elibero, paso por
ella, y me adelanta la actriz principal,
junta a uno de suyos colegas, les felicito por sus prestaciones. Ella esta
alegre, exuberante, infantil. Me gusta,
me esta respondiendo en un modo calido,
todo su cuerpo vibrando de alegria. Podria facilmente interpretar a Daisy del
Gran Gatsby, no se porque se me pasa eso por la cabeza. Subo y bajo unos
peldanos de una escalera interior, alguien del equipo tehnico observa mi desorientacion. ‘’Buscais el ascensor?’’ ‘’Si!’’ ‘’Vamos que yo la acompano!’’ Claro, solo
hicimos dos pasos... Valgame Dios, con mi sentido de orientacion espacial y...
de vida! Pulso el boton Redondo, se abren las puertas. Estoy sola en el ascensor...
1,2,3,...1,2,3... no es solo el recuento de los pisos, sino que me estoy
hacienda coraje para olvidar que estoy sola en una caja movil... hay espejo en
el ascensor, estoy de espaldas a las puertas, me miro en el espejo, no por
narcisismo esta vez, me amago que no estoy sola y que hay otra persona delante
mia, con la misma cara que la mia. 1,2,3...1,2,3... respire, respire
profundo! Pulse el zero, que desde el
bajo del edificio subimos en la primera fase, o no?! Zero... zero... se abren
las puertas, salgo, pero no reconozco nada...
el ascensor aun esta abierto, y de vuelta... pulso el uno...
Nadie...Nada... Tan solo unos peldanos de hormigon, subo, pero con cada paso
hace mas frio y las luces mas enpolvadas...
bajo y estoy de Nuevo frente al ascensor... pulso el zero... las puertas del ascensor se
cieran ruidosas. Tengo que encontrar una calle para salir... Voy hacia delante,
en el final de un corredor se abren otros dos. Izquierda o derecha?! Derecha,
izquierda no me gusta que es comunista. Voy en frente. Encuentro una
puerta que comunica con el exterior, esta bloqueada, pero con la llave en la
cerradura. Suena el telefono. ‘’hey Vio,
recibimos una sms de ti, diciendo que abandonaste la party. Quieres que salga
Cornel a buscarte?’’ ‘’No, no, aun no, no se donde estoy, me perdi
en el edificio.’’ ‘’Como hace que te
perdiste?’’ Pierdo la senal... le doy vuelta a la llave, abro la puerta y
salgo en una plataforma, en el suelo hay
una mantia gruesa de nieve, y esparcidas, apoyadas en el suelo formas negras, gigantes, parecen sarcofagos... donde
he llegado, que seran estas cosas? Me acerco hacia una de esas formas, una de
las mas pequenas. En la obra de teatro,
algunos de los actores camuflados en sacos negros, representavan los
rinocerontes... Se parecen. Mis manos
frias tiemlan timidamente tocando la hoja y hechandola al lado.
 |
| Amancio González Andrés - Return |
Es una estatua, un hombre desnudo, faltandole un brazo y con mascara en
la cara... y parece que corre, huyendo de algo o alguien, al igual que yo, que
quiero huir de este oscuro immaterial. Toco la mascara, se descompone despacio,
como una tela de arana. Me quedo aturdida, al descubrir la cara de un hombre al
cual quise y del cual la separacion fue dificil de soportar. El me sonrie,
primero con ternura, a la vez que con la mano restante se cure de nuevo la
cara.... Suena de nuevo el telefono... ‘’Vio, quierida mia, no te des prisas...
Take your time! Cuando salgas del teatro, llamanos por telefono!’’ ‘’Ok, os
llamo’’...
Precipitada, cuelgo. Pero donde estoy?! Me dirijo hacia otro
sarcofago, el mas alto... desprendo la hoja ...
 |
| Amancio González Andrés - El columpio |
Un hombre mayor estando en
reposo, en un columpio colgado en cuatro cuerdas de un mastil superior que me
lleva a pensar al alto del cielo y musica astral. La figura del hombre... son
los mismos rasgos del otro hombre, pero mas asperas. En una mejilla, tiene una
mancha como una lagrima escarlata. La toco. Los labios del hombre se abren:
‘’hermosa, busca unas tijeras y corta dos de las cuerdas... para que nos columpiemos
los dos! Se que no soy guapa, pero no hay otra chica en los alrededores, asi
que me pongo a buscar en la nieve las tijeras de Edward Schissorhands. Busco,
rebusco, titubeo, cavo en la nieve fria con las manos y, parece estrano, pero
encuentro unas tijeras, me doy la vuelta hacia el hombre del columpio... el
esta a cual mas pesadumbroso, mas erguido y se cubre como con una calida manta,
con el plastic ordinario... y yo rompo a llorar, sujetando en mis manos heladas
las tenazas de hierro oxidado, abiertas amenazadoras hacia el tercer
sarcofago... corto el saco y parece que estoy cortando en carne viva, de debajo
sale un personaje fabuloso, con rabo, pero su cabeza se parece mas a la de un
hombre...
 |
| Amancio González Andrés - Hombre Rata |
Metamorfosis... Un Gregor Samsa, los rasgos de su tristezame
recuerdan de nuevo a las del hombre que no quizo mas quierrerme ... Me acerco y descubro en sus
ojos una Mirada teriblemente
enternecedora, digo terriblemente porque me parece terrible de soportar una mansedad profunda en
la austeridad de un espacio estranjero... Cuando mi cuerpo cuasi toca al del
personaje oigo un sussuro... Espero que no haya ratas por aqui, las tengo
miedo! De por debajo de la manta, tirado en el suelo mas alla del Hombre Rata,
aparece una cabeza redonda y grande como a la de un ternero, con dos ojos
imensos, uno verde, el otro azul. Mis ojos miran fijo en los ojos de la foca,
los cuales resplandecen, y me veo a mi cojiendole la mano al hombre que me
abandon, del avatario guardo solo su cola, por el resto es un hombre normal; en
los ojos de la foca me veo de nuevo corriendo junta al hombre por una llanura
con flores amarillas... ‘’hey Vio, que sepas que cierran en una hora. Te vienes
o no?! ‘’ ‘’Si Mirella, deseo llegar
ahora mismo, pero no se como salir de aqui... no cuelgues, quedate conmigo en
el telefono, dime lo que sea, solo quiero oyr tu voz...’’ ‘’Pues no se que
decirte.’’ ‘’ por favour leeme algo, quizas una poesia escrita por ti o la
ultima carta que te escrivio tu esposo... Te oigo... sigue leyendo! Vuelvo por esa puerta por la
cual entre... oh, que bien que no la cerraron mientras deambule por aqui...’’
‘’ Pero donde estas?’’ ‘’ No se, creo
que es un almacen con objetos de escenario. Espera, llegue de nuevo al
ascensor, vuelvo a la fiesta a ver si alguien me dice como salgo de aqui...
Alabado sea nuestro Senor, alguien baja con el ascensor, ay si se parase aqui!
Mira que tengo suerte’’! Sale un ciudadano con una escova en una mano y un cuvo
en la otramano. ‘’Vaya, que bien, quierido senor, por favour ayudeme salir de
este laberinto!’’ ‘’ Pero si es muy facil! Venid conmigo senorita!’’ En un
parpajeo estamos en la sala grande del teatro, cruzamos por debajo de un arco y
salimos en el gran recibidor del teatro, por los grandes ventanales veo la
ciudad llena de luces coloridas, para
las fiestas invernales. Llamo a los amigos, me preguntan si de donde
estoy veo el arbol de Navidad.
‘’Si, le veo, es
muy bonito y luminoso!’’
‘’Vale, nos vemos alli!’’
Violeta Savu („Vitraliu” magazine, no. 50/ may 2019)
(traducción del rumano al español: Constantin Postolache)
