Cartea din colet
Poetici ale traumei (II)
Volumul de versuri „Arsura umblă după trup” (Ed. Next-Page, București,
2018) al scriitoarei Viorica Răduță, dedicat victimelor incendiului din clubul
„Colectiv”, este o transfigurare cathartică
a tragediei care a zguduit în urmă cu trei ani și ceva o țară întreagă. Amintim
că incendiul a izbucnit în seara zilei de 30 octombrie 2015, în timpul concertului
rock al trupei „Goodbye to Gravity”, fiind provocat prin folosirea artificiilor
într-un mod total inadecvat. Cartea, dispunând de o copertă evocatoare prin
grafica realizată de Matei Măceșaru, este alcătuită din două secțiuni. În
prima, intitulată sugestiv „fiecare sac este frigul topit”, autoarea descrie
întâmplările tragice petrecute mai ales în noaptea incendiului. Cea de-a doua
parte, „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, enunță, în scurte necrologuri
lirice, decesele celor 65 de victime, în sensul invers al dispariției, de la ultimul până la primul. Limbajul folosit, prin
calitățile sale eufonice și repetițiile tânguitoare, se apropie de cel liturgic.
Viorica Răduță a riscat mult cu această carte, afirm asta referindu-mă nu
la aspectul estetic al cărții, scriitoare experimentată, autoare a mai multor
volume de poezie și proză (inclusiv romane de calibru), a impresionat, atât
publicul cât și critica de specialitate, cu fiecare apariție editorială. De
data aceasta a abordat o temă extrem de delicată, argumentându-și într-o scurtă
introducere demersul, din care redau încheierea: „Volumul, a se vedea partea a
doua (explicit numită «catapeteasmă»), unde figurează cele 65 de «portrete»
înnegrite, se dorește un gest cathartic, comemorativ”. De ce spun că autoarea a
riscat?! Pentru că nu știu cum a fost/ este/ va fi receptat acest volum de
către rudele victimelor. Mă refer la reacțiile imediate. Eu am citit poeziile cu
un nod în gât și cu usturime de ghimpe în inimă, cu toate că nu am avut rude
sau prieteni printre victimele de la Colectiv, deci aș fi cumva un cititor mai
„detașat”.
Evident, cartea are nu doar valoare literară, ci și documentară; prevăd că
succesul ei va crește exponențial în timp.
Poezia din acest volum are așadar un puternic impact emoțional. Versurile
au forță imagistică, mai ales în prima parte, unde autoarea des-compune și
re-compune firul epic din noaptea accidentului. Într-o poezie cu altă tematică,
repetarea obsesivă a unor cuvinte ca: „trup”, „mormânt”, „lumânare”, „flăcări”,
„noapte”, „piele”, „os”, „vis”, „somn”, „gemete”, carne”, „statui”,
„respirație” (dar și „urlete”, „țipete”), „aer”, „foc”, „cer”, „durere”,
„vânt”, „fum”, „cearcăne”, „rugăciune”, „pustiu”, „om” (multe dintre motivele
enumerate aparținând curentului romantic) sau a neologismelor: „container”, „reanimare”,
„folie” ar putea avea efect redundant. Dar în poezia Vioricăi Răduță, efectul
este invers, așa cum se întâmplă de altfel și în poezia lui G. Bacovia. Cuvinte
puține, efecte de maximă intensitate. Stări de profunzime. Amplificarea
acuității dureroase. Desigur, lait-motivul cărții este „arsură”.
Un item mai puțin utilizat față de cum ne-am fi așteptat este,
surprinzător, „moarte”, care apare, dacă nu mă înșel, cam de cinci-șase ori.
Dar nu trebuie să pronunți cuvântul „moarte”, mai degrabă cu noapte să-l substitui, pentru a
transmite senzații de frică, teamă, spaimă sau neliniște.
Alt paradox al poeziei din „Arsura umblă după trup”: ceea ce în altă parte,
și nu într-o poezie realistă care încearcă să radiografieze un dezastru de
proporții uriașe, ar avea rol de metaforă, în acest caz devine anti-metaforă:;
„geamătul nu are față”; „cântecul care a luat foc”, „ochii ieșeau din foc”, „a
privit fără vedere/ ploaia de foc era în locul scenei de vineri”. Superbe metafore,
nu-i așa?! Din păcate, ele trebuiesc înțelese
cu sensul lor exact! Oamenii care gemeau aveau fețele descompuse ca într-o
pictură de Adrian Ghenie, concertul s-a oprit și a fost cuprins de flăcări...
„fiecare sac este este frigul
topit”: prima parte a
cărții, începe cu un poem intitulat „sacii”. Dar ce sunt „sacii”?! Sunt
victimele: „așezați unul lângă altul pe trotuar/ fără piele// de fapt om lângă
om/ somn lângă somn// ca să nu se simtă mirosul de ars/ care e și locul lui de
mormânt”. Mai încolo, într-unul dintre desele poeme în care primul vers este
echivalent și cu titlul, autoarea revine cu explicații: „păturile sunt oameni/ înșirați pe trotuar/ cu respirația lor în loc
de piele”. Hainele sunt arse, materia trupului se subțiază, o hlamidă uriașă,
dar de data aceasta nu de purpură, ci de funingine, parcă îi învelește pe toți.
E o suferință atroce la unison. Toate cele cinci simțuri sunt afectate. Cel al
mirosului devine exacerbat: „carnea e bluza cămașa sau gândul subțire/ pielea
nu e/ cum se dezbracă bucată cu bucată/ și nu se potrivește pe mâini/ doar
mirosul stă în ea atârnat/ doar mirosul mai merge în trupul fierbând// cu
lumânarea aprinsă între cârpe de carne/ și gândul e fum// gândul nu mai știi al
cui este// stă în saci cu arsura mergând”.
Sunt descrise stările de tristețe copleșitoare care au cuprins rudele morților
sau răniților. Părinții și prietenii apropiați ai răniților se zbat între
speranță și deziluzie; stau agățați într-o așteptare
ce curge ca apa unui râu. Unele chipuri sunt atât de arse, încât nu pot fi
recunoscute nici de către părinți. O mamă își recunoaște fiica după pandantivul
unor cercei... Alții speră să nu recunoască niciun accesoriu sau obiect
vestimentar... căci astfel s-ar nărui până și visul. Acolo unde există Thanatos,
e imposibil să nu apară și Eros. Într-adevăr, sunt perechi de îndrăgostiți,
care se pierd îmbrățișați în fumul gros... Peste victime și rudele victimelor
se așază durerea ca un halou. Durerea îi închide și îi ține captivi într-un cub
cu pereții de funingine și fum.
În „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, este des repetat refrenul: „și
Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne și Doamne...”.
Nicio altă invocare a divinității, decât acest strigăt dureros, căci chiar și
Dumnezeu trebuie să fi fost impresionat de
intensitatea tragediei.
Între cele 65 de portrete, le găsim și pe cele ale băcăuanilor Teodora
Maftei: „aflați că/ i s-au înnegrit ochii în fiecare dimineață/ deși Teodora
lupta/ a luptat săptămâni// sufletul i se depărta din când în când/ să vadă cum
trupul pusese o margine neagră pe el”; Ionuț Maior: „cu Ionuț Maior a fost
altfel/ mâna Liviei nu l-a lăsat/ așa că a luat-o cu el/ de-a lungul timpului
mâna s-a desfăcut în două părți// era prea târziu/ pentru amândoi”; și Andra
Elena Toader: „iar Andra și sâmbăta dimineața la Bacău/ Cimitirul Sărata/
ultima rugăciune în sicriu alb/ măcar ea să nu fie arsă// și groapa”.
Au fost 64 de victime directe ale dramei de la clubul „Colectiv”, numărul
65 l-a purtat Răzvan, care s-a sinucis la un an și nouă luni de la evenimentul
la care a fost martor și care i-a răpit femeia iubită: „65 a văzut curgând
trupurile dinainte/ câte s-au stins câte s-au aprins pe dinăuntru”.
Lui Nelu Tilie, cândva ziarist la „Tineretul liber”, i se face un portret
care amintește ca retorică de poezia beatnicilor, cu sincoparea tipică
jazz-ului: „și dacă îl cunoașteți pe Nelu Tilie/ în fotografie cu plete și
mustață/ dacă ați fost vineri seara la Colectiv/ el nu era de recunoscut// fără
plete și fără sâmbătă seara/ nu mai era un portret complet numărul 11/ mai ales
că povestea i se învechise din Tudor Vladimirescu/ după cum a scris cu carioca
pe geaca de blugi și nu s-a mai tuns// apoi anii din Piața Romană în tricourile
negre/ și cei de după 89 cu jumătate de pagină rock dacă/ citeai presa/ lui
Tilie pletele îi crescuseră în loc de umeri/ era omul cu chitara/ era tandru/
din Hard & Heavy Café la ziar/ tot cu tricoul negru șapca întoarsă prin
Casa Scânteii/ o cămașă largă în loc de plete/ în cele din urmă buzele negre și
Negru Tilie nu s-au mai uitat/ rockul creștea din pieptul lui înecat”. 65 de
povești adevărate, cutremurătoare... Și încă, și încă, și încă...
Arsura a vrut să se hrănească cu oase, carne și sânge... Arsura și-a făcut
înveliș din respirația celor sacrificați. Unii au ars până la capăt ca o jertfă
adusă unui zeu nemilostiv. Mari tragedii ale lumii au inspirat poeți, scriitori,
artiști. Chiar în introducerea sa, autoarea amintește de fotografia „The
falling man”, realizată în timpul evenimentelor de la 11 septembrie din New
York de Richard Drew, în care a fost captată căderea unui bărbat de la un etaj
superior al unuia dintre turnurile gemene. Richard Drew a surprins în jur de 12
cadre ale prăbușirii fatale! Deși e atât de geometrică, iar dacă nu ai ști
despre ce e vorba ai crede că e un fragment de artă suprarealistă, mie mi se
pare sadică respectiva fotografie. Este evidentă valoarea sa de document
istoric, dar ca să faci o fotografie bună, se știe, că în acea clipă trebuie să
ai o mână foarte sigură, să nu șovăiești deloc. Ca să iei cadre în timpul real
al desfășurării unei catastrofe socot că trebuie să ai destul de mult sânge
rece. Dar există fotoreporteri și, până la urmă, exact cum spunea Richard Drew,
în acea zi de 11 septembrie el doar își făcea meseria... Nu aș compara-o pe
Viorica Răduță cu Richard Drew, din motive evidente. Cartea ei este
tulburătoare, nu mă îndoiesc că a scris-o plângând și rugându-se pentru
victimele tragediei de la Clubul „Colectiv”, care funcționa în hala unei foste
fabrici de încălțăminte, numită în vremurile comuniste, „Pionierul”... E poate
și aici un simbol. Dar Viorica Răduță s-a ferit de a pune accentul pe
contextualizarea istorică, politică, socială, optând să dea minimele informații
necesare. Poeta s-a concentrat asupra naturii umane, reflectând cu o extraordinară
putere de sugestie suferințele fizice și mai ales pe cele sufletești. Dacă aș
asemăna-o pe Viorica Răduță cu un fotojurnalist numele lui ar fi Huynh Cong Ut.
În iunie 1972, el a fotografiat-o pe fetița de 9 ani Kim Phuc, care suferise arsuri
grave în urma unui atac cu napalm, lansat dintr-o eroare de calcul, asupra
civililor din Trang Bang, o localitate din Saigon. În imaginea respectivă,
fetița este în pielea goală, plânge cu disperare și este înconjurată de alți
copii care aleargă țipând îngroziți. La câteva clipe după ce Huynh Cong Ut a
fotografiat-o, Kim leșină din cauza arsurilor grave. Huynh Cong Ut o va duce de
urgență la spital și astfel îi va salva viața. Sigur, Viorica Răduță n-a fost
prezentă la concertul rock din noaptea neagră de la Colectiv, dar sunt sigură
că dacă s-ar fi aflat prin preajmă, nu ar fi făcut serii de fotografii, ci s-ar
fi implicat și ar fi ajutat atât cât (se mai) putea. Nu a putut fi acolo, dar a
vrut ca măcar prin poezie, prin rugăciune să lase un semn pregnant al
compasiunii ei.
Tragedia de la Colectiv este o rană încă deschisă. Doare enorm, dar nu
trebuie să uităm. Cartea cu versurile Vioricăi Răduță despre victimile
tragicului accident era un gest necesar. Pentru că, așa cum spune poeta în
închiderea cărții, „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenușii s-a făcut”.
(articol de Violeta Savu, publicat în Revista Ateneu, ianuarie, 2019)
