Pe 8 iunie, la Galeriile de Artă ale Centrului Cultural Moinești,
plasticianul Ioan Burlacu a deschis o expoziție de artă - obiect & grafică.
Însuși curatorul Constantin Țînteanu, pe marginea acestei expoziții, a scris o
foarte aplicată cronică plastică, apreciată și publicată de Revista Tribuna din
Cluj (numărul 380), din care desprindem câteva idei: „În circumstanţele date
s-ar cere aflat daca există corespondenţe dintre obiectul Dada şi cel făcut de
artistul Ioan Burlacu. Desigur, în ambele cazuri se porneşte de la ceva
preexistent, manufacturat, găsit şi recuperat, modificat, pus într-un context
nou. Asemănările se opresc însă aici. […] Analiza formei, texturii,
proporţiilor, abordarea aparentului cu şablonul sau şublerul ne-ar îndemna să
privim nu mai departe de interfaţă, să pierdem ce este mai important,
sensibilitatea şi gestul poetic. […] Carton gofrat jupuit, tăiat cu bisturiul,
contur zoomorf, stilizare puternică. Cere un pasaj de trecere spre rama de lemn”.
Probabil criticul plastic nu este
singurul pe care frumoasele și abstractele lucrări ale artistului Ioan Burlacu
l-au dus cu gândul la Marchel Duchamp: „Asemănarea
cu Marcel Duchamp fiind vagă, îmi place totuşi să o întrezăresc, amândoi
pictori atraşi de tridimensional şi de produsul extras din seria manufacturată,
la unul lucrarea este subversivă iar la celălalt poetică”. De altfel, Ioan
Burlacu reușește să se exprime cu eleganță în mai multe forme ale artei:
pictură, grafică, sculptură, poezie... Poate că poetul se află puțin în umbră,
forța plastică fiind dominantă. O umbră cam nedreaptă, pentru că cine va avea
curiozitatea să deschidă volumul „Blick-ul efemeridei” (Ed. Vicovia, Bacău,
2011) se va bucura de o lectură de calitate.
Poezia efemeridelor, a efemerului
respiră și în preocuparea artistului pentru instalații, recuperând și dând sens
unor piese și fragmente pe care cei mai mulți dintre noi le-am considera
inutile. Apropierea de arta lui M. Duchamp este justificată, dar așa cum spunea
și C. Țânteanu, e vagă. Mult mai aproape mi se pare Ioan Burlacu, în zona
aceasta a obiectului, de sculpturile lui Joan Miró, ca L’horloge du vent (Wind
Clock), Figure (The work Figure), Le roi guerrier (The warrior king), Jeunne
fille (Young girl, lucrarea din bronz), Femme sur la place d’un cimetière (Women
at the square in a cemetary). Găsim la ambii artiști preocuparea pentru formă,
chiar dacă abia sugerată, dar redată într-o tehnică mecanică bine gândită și perfect
stăpânită, estetica fiind ideal completată prin compoziție și expresivitate. La
Ioan Burlacu, expresivitatea este generată de o sensibilitate profundă. De
fapt, cred că Ioan Burlacu este, indiferent de forma de expresie în care se
manifestă, pictură, desen, obiect, poezie, un idealist, un visător, artistul
oniric prin excelență. Și pentru a-i convinge și pe iubitorii de literatură,
redăm din creația lirică a artistului, poemul „poza ascunsă”: „Adaugi la
adunarea de seară/ ca niște mărgele înșirate frumos/ toate cuvintele zilei de
azi și începi să le deșiri/ după degetele tale rotunde subțiri// arzi
depărtările vechi din piele de păstrăv/ singura apă înotând în amonte se
întoarce/ încerci să cauți haruri și clipe ce privesc înainte// cu mâini ridicate
dezlegi panglica roșie/ ce ascunde totdeauna pe bucurate/ sub hârtia înflorată
darul// doar pozele există în beciurile minții/ cu mult înainte de a fi
declanșate/ cu mult înainte”.
Violeta Savu
