Ceea ce numesc drept mandală la Nora Iuga este volumul de proză experimentală
„Lebăda cu două intrări”. Prefațată de Alexandru Matei, cu un studiu critic
deosebit de elaborat, ediția a doua a cărții a apărut în 2017, la Editura
Polirom. Cartea se pretează la mai multe forme de lectură, așa cum se-ntâmplă,
spre exemplu, cu romanul „Șotron” al lui Julio Cortázar, care afirmă la un
moment dat: „A scrie înseamnă a-mi desena propria mea
mandala și în același timp a o străbate, a inventa purificarea, purificându-mă;
muncă de biet șaman alb cu slip de nailon”. Exact asta face Nora Iuga în
„Lebăda cu două intrări”, scriind își desenează propria mandala.
Tot felul de gânduri, imagini,
senzații, proiecții din real și imaginar, sentimente sunt redate într-o proză
deosebit de originală, poetică, scrisă în flux continuu. Am făcut o mică
paralelă cu romanul autorului sud-american, însă Lebăda... diferă de „Șotron”, care are și conținut epic, relatând o poveste
de dragoste. Lebăda nu relatează o poveste de
dragoste, ci printre zecile de sensuri ale cărții se află și acela de a evoca
dragostea, de a identifica eul auctorial cu iubirea. Nora Iuga nu descrie
povestea ei de dragoste cu George Almosnino, ci, de câteva ori, amintindu-și de
relația lor romantică, face să pară prezent iubitul ei soț. Până și episodul frivol al sărutului oferit de un
bărbat mult mai tânăr este tot o încercare, deopotrivă stranie și firească, de
a-l simți viu pe Nino. De a-l (re)învia. Imaginea bărbatului în vârstă, care doarme în vecinătatea nonconfirmistului
sărut, subliniază acest lucru.
Cineva spunea despre „Lebăda
cu două intrări” că este un puzzle. Da, poate fi considerat un puzzle. La
sfârșit, dacă lipești miile de bucăți, imaginea este cea a scriitoarei Nora
Iuga, care a vrut să ne spună aici orice și aproape totul despre ea însăși:
ne-a făcut martori la gândurile, sentimentele, amintirile ei, devenind astfel, paradoxal,
o și mai mare enigmă. Toate simțurile sunt cuprinse: văz (vedem cu ochii poetei
marile orașe ale lumii, însă ele nu contează ca edificii, ci spiritul,
atmosfera, aerul lor); auz (referințe directe la opere culte, dar și muzicalitatea
frazei, ritmul interior, sincopele), miros (iată spre exemplu: „mici pericole
noaptea pe aleile blocului când umbra ta te urmărește ațâțată de frica ta și
liftul și scara atât de lubrice ca bucata asta de pământ udată de urina unui
cal”), gust („vasăzică ouă brânză mere cafea icre mai trebuia ceva exact am
uitat iaurtul grappa n-aș fi uitat-o chiar când am băut ultima oară grappa la
solitude în octombrie și-n toate hotelurile alea când vinul roșu se termina”);
tactil (mai ales în fragmentele erotice, viscerale). „Lebăda cu două intrări”
este scrisă fără semne de punctuație, fără majuscule, după cum se observă și
din fragmentele transcrise.
Dar de ce „Lebăda cu două
intrări”, adică de ce lebădă, și de ce cu două intrări?! Cu două
intrări se face trimitere, evident, la dualitate. „Lebăda cu două intrări”
este și poezie, și proză; scrisă cu creierul, dar și cu inima („când inima și
creierul se învrăjbesc”). Autoarea este când ludică, când reflexivă; abordează
teme din banalul cotidian, amestecându-le cu importante interferențe culturale.
În carte, se vorbește mult despre trup și suflet, spirit și materie,
feminitatate versus masculinitate, iubire și neiubire (am evitat cu bună
știință „ură”, deși întâlnim vocabula „ură” de vreo două ori, ca antiteză a
unui sentiment probat: „frica e în ură ca sâmburele în măslină”). Cartea se
concentrează asupra vieții și morții, a întâlnirii cu sinele și divinitatea. Se
alternează concretul cu absurdul, realitatea cu oniricul, trivialul cu inocența.
Foc și apă. Lumină și întuneric. Alb și negru. Pot fi aceste elemente unite? La
Nora Iuga, da, prin trăirea la intensitate maximă.
Lebăda are multe valențe simbolice,
toate funcționează în cartea Norei Iuga. Lebăda este/reprezintă: epifanie a luminii,
forță și grație (iarăși, e valabilă dualitatea), puritate și poezie, elevație
și curaj, singurătate și feminitate. Iar cântecul lebedei... când lebăda își
presimte sfârșitul și atunci se avântă în înălțimile cerului, cu primul și
ultimul ei cântec, un dar pentru Soare... doar câteva note se aud, teribile,
triste, sfâșietor de frumoase, și-apoi pasărea cade moartă în apă... Cântecul
lebedei, un puternic simbol al Poetului, al Poeziei.
Dar lebăda înseamnă tentația
zborului și dansului... într-un interviu, Nora Iuga mărturisea că una dintre primele
ei amintiri din copilărie este cea de a-și fi privit mama care, într-un mare
local al unui hotel, dansa „Moartea lebedei”, imitând-o pe Ana Pavlova.
În frapantele ei fraze, ce par
că nu au nici început, nici sfârșit, bogate în joncțiuni și elipse, simbolul
păsării poeta îl montează în abstract. Poeta vrea să spună totul despre sine,
dar ce-i mai adânc, mai tulbure în inima ei nu iese la suprafață, pentru că, în spațiul exterior, suprafața e îngrozitor de prozaică. Și atunci, autoarea evadează într-un
indescifrabil de natură magică: „nu trăiesc decât ca să-mi umplu caietele astea
cu umbre de viață lebăda albă uriașă prindea viteză ajungea din urmă
zburătoarea aia mică și roșie parcă aud un răpăit de mitralieră natura mea
crescută mereu lângă gard cu copaci înalți care ne țin de mână și intră unul în
altul cu oameni prinși fără scăpare în cleștii gândurilor privirile lor merg pe
pământ numai pe pământ fă să-mi fie bine indiferent de cum cad zarurile”; „tu
chiar acum intri în mine nerușinat ca o lebădă simt zepelinul cum trece încet
stăruitor deasupra capului o proiecție de a mea bucuria lentorii crește durata
nu mai fumez și când am tras ultimul fum din țigară nu știam că e ultimul cum
mori cu cărțile de tarot pe masă crai de verde roșu de ghindă o hotărâre
importantă pentru un temei mâna mea se-ntinde să ia un stiks din punga de
celofan și se oprește derutată în loc ca o râmă tăiată în două” (a se observa
curajoasa, oximoronica asociere, lebădă-râmă).
S-a spus pe bună dreptate că
Nora Iuga este atrasă de joc și că în „Lebăda cu două intrări” se joacă cel mai
mult. Autoarea mărturisește că a scris această carte sub dicteu automat, forma
de scriitură pe care au afirmat-o programatic suprarealiștii. Dar jocul nu e
chiar atât de facil cum îl pot considera unii. În orice joc sunt fixate anumite
reguli, care trebuiesc respectate. Iar uneori jocul diferă foarte mult de... joacă. Se joacă Nora Iuga în „Lebăda cu două intrări”?! Eu consider că nu o
face, ci ne propune un joc. Cine-i suficient de atent realizează că frazele
curg cu un anumit ritm, sunt foarte diverse, dar totuși sunt spuse de o voce
unică, recognoscibilă. Sper ca într-o zi, un specialist în lingvistică, să
analizeze cu multă atenție acest enunțat experiment literar, să-i descompună și
recompună palierele și să demonstreze structura de rețea a cărții. O rețea
aproape computațională. Sunt pauze în interiorul frazelor, pauze între
capitole, pauze la început de frază sau de capitol. Chiar dacă este scris în
flux continuu, sub dicteu automat, hipertextul Norei Iuga este țesut cu logică.
Pentru că orice gând, oricât de spontan, deține o logică intrinsecă.
André Breton, părintele
suprarealismului, la un vernisaj al pictorului Salvador Dali, îndemna la un
„comportament halucinatoriu voluntar”. Mă întrebam cum va încheia autoarea
cartea, cu un fragment asemănător cu oricare altul din indiferent ce parte a
cărții? Poate alt autor așa ar fi procedat. Dar Nora Iuga e o mare scriitoare
și atunci fixează un final pe măsură: un delir formidabil de idei și stări, o
explozie de frenezii oculte.
În poezie, Nora Iuga fascinează
prin fantezia imaginilor, viziuni insolite, surprinde prin luciditate. În
„Lebăda cu două intrări”, așa cum remarcă Alexandru Matei, ea procedează ca un
artist conceptual. Criticul fixează originea, caracterul și rolul cărții:
„Lebăda descinde și ea din imaginarul subtil, ludic și autoironic al Norei Iuga
dintotdeauna. Dar cartea aceasta, textualistă – formată din text, radicalizează
lectura, adică obligă cititorul la o alegere. Lebăda cu două intrări nu se poate citi repede, deși
segmentele enunțiative din care e alcătuită nu au nimic abstract. Nici nu aveau
cum: ele sunt, cel mai adesea, transcrieri de voci”. Iar Gabriela Gheorghișor,
într-o cronică publicată în 2016, în revista „Ramuri”, afirmă cu tact și
sensibilitate: „Scriitoarea Nora
Iuga iubeşte experimentul, jocul, libertatea imaginaţiei, armele seducţiei
dintotdeauna. Te cucereşte cu vata de zahăr pe băţ, chiar dacă băţul este
adesea un spin al suferinţelor şi al neliniştilor sale”.
Notă: articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, mai, 2018.
