Cel mai recent volum de versuri al Angelei
Baciu, autoare a numeroase cărți de poezie, publicistică și literatură pentru
copii, poartă un titlu enigmatic: „Hotel Camberi“ (Ed. „Tracus Arte“, București,
2017). Camberi este numele unui hotel cândva celebru în pitorescul orășel
Sulina, despre care știm că se află în Delta Dunării, la vărsarea unuia dintre
cele trei brațe ale fluviului în Marea Neagră. Cândva hotel de lux, din
„Camberi“ azi nu a mai rămas decât o ruină, bântuită de stafii după cum se
zvonește. Fantomele ajung între aceste ziduri, atunci când își pără- sesc
locurile de veci din cimitirul marin al orașului. Pe acest fond, în aparență
lugubru, Angela Baciu construiește o antologie, cumva asemănătoare cu cea de
la Spoon River a lui Edgar Lee Masters, după cum foarte bine observă, pe
coperta a IV-a, Simona Popescu. Nu avem chiar 245 de epitafuri, câte conține
antologia poetului american, dar și Angela Baciu construiește sau rememorează
lapidare biografii, redate în versuri, ale unor personaje ce-au trăit în
timpuri de mult apuse. Sunt evocate întâmplări ce au avut loc pe la mijlocul și
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și sunt
portretizați oameni care au locuit în Sulina în
acele vremuri. Ar fi interesant de aflat care au fost formele de documentare
ale autoarei, în alcătuirea acestui volum; cum într-un vers pomenește de
„registrul din arhiva satului“, tragem concluzia că munca de cercetare a fost
cât se poate de vastă. Și totuși... câte dintre personajele din carte au
existat oare în realitate și câte sunt doar fictive, produse ale imaginației?!
Factorul real este întărit prin inserarea unor secvențe din prezentul imediat,
prin citarea întâlnirilor autoarei cu logodnicul său Tiberiu (căruia îi și
dedică volumul) sau cu poeta Nora Iuga. De altfel, o fotografie, realizată de
iubitul Angelei Baciu, constituie preambulul acestui volum unitar: „aruncată
aiurea la poarta cimitirului./ cine știe de când stătea acolo. murdară. mucegăită,/
roasă, nu mai rămăsese decât 923./ o fi fost femeie, ori bărbat. O cioară se așază
pe/ marginea ei și tot ciugulește ceva“. În Hotel „Camberi“, la camera 13, e
bine de știut, locuiește doamna chiriachița, „născută katanulis“. Singura ei
ocupație este aceea de a privi la nesfârșit pe fereastră la „dunărea umflată și
grasă/ ca burta unui pește/ marinari țanțoși cu chipiurile trase pe frunte/
soarele încă arde“. Câteodată, poeta imprimă acestor personaje lipsite de viață,
propriile sale impresii; în fond peisajul dunărean e încremenit în timp, chiar
dacă... totul curge. Chiar și în cimitirul plin de cruci, există mișcare,
forfotă umană, mai ales în ziua de pomenire a morților. Iar atunci când „ni se
strigă/ să înaintăm“, acest îndemn adresat celor vii conține în subsidiar
imanența morții. Dar, după cum am precizat, în carte, cea mai mare importanță
se dă unor oameni care de mult nu mai sunt. Poate că nimeni niciodată nu ar mai
fi vorbit vreodată despre ei, dar autoarea ne face curioși, oare cum au ară-
tat: Gerson Marcu, „împușcat de răufăcători/ la 7 martie 1901“; Emilie Louise,
pendulând între eros și thanatos, cuprinsă de muzică și maladie, este cea care
„s-a născut la galați în 1866/ a copilărit la malul dunării/ s-a îndrăgostit ca
orice tânără.// (...) emilie era o fată frumoasă/ cam timidă/ degetele ei subțiri
cântau/ la pian/ o partitură veche/ muzica o ajuta să vadă...“ Uneori parcă ni
se descrie o fotografie a decedatului: „agap iacoblev măsoară drumul/ cu pași
mici/ a mai fost aici/ poartă aceleași haine/ vine de la jurilovca sau/ din
babadag/ rubașca din mătase lucitoare este încheiată/ până la gât/ poartă
stani, ciorapi de lână și cizme/ nu îi citești nimic pe chip“. După cum se
observă, nu doar prin descrierea în cuvinte a unor imagini proprii Sulinei se
realizează specificul local, ci și prin introducerea inspirată a unor arhaisme și
regionalisme deltaice, ale căror explicații ne sunt oferite în notele de
subsol: rubașcă, stani, kicikă, pampushki, kaseak, kasnic etc.; creștinii
lipoveni se salută la Sfintele Sărbători de Paști cu: „Hristos voskrese!“ În
interiorul aceluiași poem, timpurile alternează; dar prezentul se împletește cu
moartea; trecutul cu viața; izbânda cu eșecul; haosul cu ordinea; concretul cu
abstractul; și mai ales, sacrul cu profanul. Locuitorii Hotelului „Camberi“ se
transformă din stihii în făpturi cu contururi fizice; până mai ieri erau doar
niște ală- turări de litere abia vizibile pe niște cruci, multe putrezite și
atârnând strâmb pe morminte. Dar câtă coincidență, câtă intersecție ar putea fi
între personajul imaginat de noi, prin forța de sugestie a poetei, și cel care
a existat în realitate?! Și chiar dacă intuim că există și multă ficțiune în
povestea vieții câte unui muritor, tot suntem impresionați de fiecare epitaf în
parte. Sunt răvășitoare poeziile în care biografiile sunt mult mai dezvoltate,
în care trecutul și prezentul nu mai alternează. Există fior tragic și tensiune
în texte ca: „dormea lia cu capul pe șarpe“, „în atelierul lui minciună“,
„spânzuratul din grădina cu gutui“, din care decupăm: „era mereu trist.// nu-i
plăcea să poarte uniformă./ și nici oamenii./ nu înțelegea guzi de ce era
bârfit în sat/ și de ce ina lui/ a fost omorâtă în bătaie/ de hoții/ din satul ăla
părăsit./ spun unii/ c-o și violase.../ cine?// nu știi când vine necuratu/ și
îți ia mințile/ spune în șoaptă mulgătoarea de la CAP// îl găsise pe guzi
spânzurat/ în grădina cu gutui“. Toate descrierile în care sunt ilustrate
gesturi obișnuite, reacții tipic umane, cu emoțiile caracteristice, au darul de
a transforma particularul în general; secretul, în adevăr revelat. Iar sensul
funcționează și invers, de la general la particular; de la realitate la taină.
Cât de înfiorător este gândul că moartea poate fi translucidă? Dar ce este mai
înspăimântătoare: moartea sau uitarea?! Cum ar fi ca peste mai bine de o sută
de ani să dea cineva peste mormântul unde se vor odihni oasele trupului în care
acum ființăm și să ne dedice, la intersecția fantastică dintre neant și
inefabil, un epitaf care, spre deosebire de cele obișnuite, are mult mai multe șanse
de a nu se șterge niciodată.
(articol apărut în cadrul rubricii „Cartea din colet” și publicat în Revista „Ateneu”, aprilie, 2018. Pdf-ul revistei poate fi consultat pe site-ul http://www.ateneu.info/ )
