În
„Insectarul Coman” (Bistrița, Ed. „Charmides”, 2017), apare de câteva ori imaginea unui
„fluture-labrador”. Nu doar această insectă-fetiș, ci și atmosfera onirică,
fabuloasă (care transpare chiar și în episoadele realiste, rupte din cotidian,
și-n cele casnice, domestice), mă incită să asemăn cartea poetului Dan Coman cu
serialul „The kettering incident”. În realizarea cinematografică, spectaculoasele
molii uriașe se lipesc de ferestre, imaginea fascinează, dar induce și o inconfortabilă
senzație de vâscozitate. În serialul pomenit, construcția narativă se bazează
pe flashbackurile personajului principal, tânăra Anna. „Insectarul Coman”, la
rândul său, e o colecție de amintiri și vise, care totuși coabitează în mod
natural cu meditațiile asupra rigorilor&frământărilor timpului prezent. Dan
Coman explica, într-un interviu acordat Danei Mischie, titlul cărții sale: „«Insectarul
Coman» este un pseudoinsectar de fapt. Este vorba de a pune secvențe din viața
unui om de patruzeci de ani, de a le prinde în bolduri”. Un om capabil mereu să
se (re)îndrăgostească, iubirea înnobilându-i deopotrivă pe ambii parteneri:
„Acum suntem îndrăgostiți, n-avem cum să dezamăgim”. În poeziile de dragoste,
există câteva referințe cinefile, într-un poem, este amintit filmul lui Gaspar
Noé, „Love”, iar în alt text, femeia îi atribuie iubitului identitatea
personajului din „Paterson”; o comparație cât se poate de potrivită, căci
Paterson este prototipul Poetului desăvârșit. Cum iar am ajuns la capitolul
comparațiilor cu arta cinematografică, aș spune că parc-ar fi desprinsă din
filmul lui Giuseppe Tornatore, „The correspondence”, secvența în care poetul
evocă o femeie adorată, de care-l despart 500 de km (metaforă a perfecțiunii
iubirii, o utopie în fond): „e șapte dimineața și soarele a făcut primul salt:/
un sfert din lumina lui aproape că s-a strecurat până aici, în bucătărie./
dac-ar fi fost mai rapid, ar fi ajuns la tine înaintea mea./ tocmai ai împlinit
34 de ani/ și eu tocmai i-am luat-o înaintea soarelui:/ mișcările mele sunt mai
iuți decât el,/ am ajuns primul./ tu dormi la 500 de km depărtare și mintea
mea/ luminează cu mult înaintea lui/ fereastra ta fără perdele, patul, jumătate
de pernă,/ părul care-a electrizat inima./ tu dormi și eu îți aud vocea./ tu
dormi și eu îmi țin respirația ca să nu te trezesc./ tu dormi și eu, de la
etajul patru al unui bloc bistrițean,/ cânt un cântecel de ziua ta./ în curând
mă voi pune la somn./ la 500 de km depărtare tu te vei trezi,/ vei pregăti
cafeaua, vei citi nenumărate mesaje./ ziua va crește în jurul tău și te va
lumina./ și nimeni nu va ști că înainte de lumina asta/ a strălucit doar mintea
mea”.
Activități
statice și profunde introspecții se desfășoară în acele momente care nu fac
altceva decât să acutizeze dispoziția solitară (noaptea târziu sau primele ore
ale dimineții); iar privirea se-ndreaptă spre observarea schimbării de intensitate
a luminii sau alte fenomene ale naturii: „Întorc ceașca și mai torn puțină
cafea. Un om încă tânăr/ în fereastra bucătăriei, fumând. Fără nici un chef,/
înainte și imediat după miezul nopții și din nou, acum, la cinci dimineața,/
pregătind cafea la ibric.// Am așteptat să treacă noaptea, să se ducă de tot./
Am stat nemișcat până ce pata galbenă/ a săltat peste deal și după câteva
încercări/ a luminat centrul, partea de jos a orașului, ușa dublă de la
Atlantis.// N-am fost niciodată ghidat de curaj. N-am luat niciodată
Hotărârea”.
Inima poetului
gravitează între doi poli: pe de o parte sentimentele sale paterne, pe de altă
parte înstrăinarea se infiltrează în căsnicie, diminuând căldura căminului: „revin
în apartamentul de pe Grigore Bălan/ cu buzunarele pline de dulciuri și cu
inima înghețată”. Ordinea evenimentelor din viața socială, repetitivitatea unor
acte vin la pachet cu monotonia. Izolarea, la care scriitorul trebuie să
recurgă pentru împlinirea artistică, este contiguă cu liniștea universală: „noaptea,
după ce casa intră în somn, umblu prin sufragerie./ fumez. închid geamul,
strecor cu grijă foile-n sertar,/ trec degetele peste barba de o săptămână/
vara s-a dus, lucrurile nu s-au aranjat nici de data asta”. Sunt catalizatoare
pentru inspirația poetică: fumul de țigară, „grădinile de cafea” (care se-ntind
ca-ntr-o uriașă pânză suprarealistă), prieteniile literare (sunt excelente
paginile care cuprind grupajul intitulat „Frăția penelului”, „poemul pentru
mmh” – desigur, inițialele nu pot aparține decât lui Marin Mălaicu-Hondrari –, scrisoarea electronică trimisă lui Radu Vancu).
În precedentele
sale cărți de poezii (mă refer la „Anul cârtiței galbene” și la „Ghinga”,
„Dicționarul Mara” fiind de altă factură), puteai găsi la Dan Coman din
abundență imagini halucinante, unele derivând în
macabru. În „Insectarul Coman”, deși forma poemelor e mult mai amplă, stările sufletești
revelate sunt și mai delicate; iar la episoadele de crud realism, sunt alipite imagini
suprarealiste: „era o zăpadă albastră și moale, de pluș/ fluturele-labrador
zbura de unul singur pe Grigore Bălan,/ încolo și-ncoace,/ cu capul plecat”. Macabrul
s-a evaporat, a rămas însă sentimentul, uneori vag, alteori apăsător de
tristețe; în plus, a apărut un soi de viziune stoică asupra vieții. La anumite
intervale, își face apariția o „plantă care crește în cap/ iese din când în
când și halește tot oxigenul”. Amintirile sunt intense, emoționanta lor
frumusețe nu e cathartică; dimpotrivă, provoacă durere. Reflecțiile filozofice
sunt ca un fel de rame ce încadrează secvențele vizuale, clare și reci. Există
o nesfârșită tulburare în „Insectarul Coman”, o înfiorare care se strecoară
subtil în inima cititorului, chiar dacă se-ntâmplă să fie martorul unui episod
de rutină zilnică; poetul reușește aceasta printr-o poezie scrisă în vers alb,
dar cu mult ritm interior, iar muzicalitatea este accentuată de repetiții:
sintagme sau chiar perechi de versuri sunt reluate în diferite poeme sau în
interiorul aceluiași poem: „Școală-acasă, școală-acasă/ (cutiuța muzicală acoperită de praf/ inimioara de pluș/ filmulețul cu ea
masturbându-se)/ (orice, numai scoate-mă de aici)// Vreme bună în bucătăria
aceasta unde se termină aerul/ (capătul lui cu dantelă îngălbenită, mirosind/
puternic a naftalină și praf,/ flutură încă de unul singur pe deasupra
pervazului)./ Vreme bună, profesore, nu te opri. La școală, în timp ce elevii
lucrează la teste,/ lângă aragaz, așteptând să fiarbă apa pentru cafea sau în
camera mare,/ la calculator, cu un copil pe genunchi și cu celălalt urcat pe
pat,/ imitând-o pe Angela Gheorghiu – nu te opri./ Comportament impecabil,
lipsit de orice farmec, dar exact./ Echidistanță în evaluare (cât să mai fie?
câțiva ani? două-trei luni?/ mâine?)// Din loc în loc câte un cunoscut îndesat
în locul realității,/ urlând cu ochii închiși de durere.// O dungă de lumină
tare ca o scândură lovește mocheta,/ ceașca de cafea, genunchiul îmbătrânit.//
(scoate-mă imediat de aici)”.
„Insectarul Coman” prinde în bolduri cele mai fine antiteze ale dictonului carpe diem. Temele cărții sunt
solitudinea, problemele conjugale (pe care autorul le-a abordat și-n cărțile
sale de proză, una dintre ele intitulându-se chiar
„Căsătoria”), dragostea, lipsa de comunicare, alienarea, trecerea timpului cu
inerentele schimbări fizice; toate acestea și altele pe deasupra, radiografiate
cu copleșitoare sinceritate și aspră luciditate. „Insectarul Coman” se numără
printre cele mai bune și mișcătoare volume de poezii apărute în literatura
noastră recentă.
 |
| Violeta Savu, fotocredit: Mia Nazarie |
