 |
Marius Craita Mandra, Micutul Edy, Irina Craita Mandra, Maria Vlad,
Geanina Ivu Vlad, Vasile Craita Mandra, Ioan si Dragos Burlacu |
La început de
an 2016, când încă se mai simţea atmosfera strălucitoare a sărbătorilor de
iarnă, în ziua de Sfântul Ion mă aflam printre invitaţii artiştilor Ioan şi Dragoş
Burlacu, la atelierul lor. Îi cunoşteam bine şi pe ceilalţi invitaţi, de
asemenea artişti, şi am bucuria de a le fi prietenă apropiată. Aşadar, erau
acolo Vasile Crăiţă-Mândră şi fiul său, Marius, care venise împreună cu soţia
şi fiul lor, Eduard (în vârstă de trei ani), Geanina Ivu Vlad împreună cu fiica
ei, Maria Vlad, şi, bineînţeles gazdele. A fost o idee spontană, văzând
părinţi, fii şi fiice de artişti adunaţi împreună, să vorbim pe această temă şi
să înregistrăm convorbirile, ca pe nişte documente a căror valoare, tind să
cred, va creşte în timp. În Bacău, mai sunt şi alte cazuri de părinţi şi fii
artişti, ca Ioan Văsâi şi fiica lui, Oana, care locuiesc în municipiul Moineşti.
Îmi amintesc că în urmă cu câţiva ani am fost prezentă la un vernisaj al fiicei
pictoriţei Liliana Dumitriu. Fiul pictorului Dumitru Macovei, Cristian Macovei,
este un fotograf apreciat. Fiul soţilor Ioan şi Ionela Lăzureanu a absolvit şi
el facultatea de arte plastice. La fel şi cei doi băieţi ai artistului Mihai
Chiuaru. Dintre cei mai mici, amintesc de fiica plasticianului Ion Mihalache,
Smaranda Mihalache, elevă acum în primul an de liceu, care dă şi ea dovezi de
talent artistic. Fata lui Dionis Puşcuţă, cea a lui Mari Bucur, fata lui Dorel
Făcăoaru, cât şi mezina lui Viorel Cojan, toate patru urmează cursurile
Colegiului de Artă „George Apostu”.
În timp, în
Bacău sunt sigură că vor apărea şi alţi copii de artişti care vor fi dovezi ale
faptului că în multe cazuri talentul este o moştenire genetică. E un fenomen ce
ar merita o deosebită atenţie, poate chiar o analiză substanţială a unor
critici de artă şi a unor specialişti în psihologia artei. Nu mi-am propus să
fac această analiză, ci doar mi-am provocat prietenii artişti să vorbească
despre ei înşişi, despre relaţia dintre ei, prin filtrul artei. Au rezultat
mărturisiri cu o deosebită încărcătură emoţională şi opinii valoroase aparţinând
unor artişti ce s-au impus în arta contemporană: Marius şi Vasile Crăiţă-Mândră,
Ioan şi Dragoş Burlacu, Geanina Ivu. Acestora li s-a alăturat Irina Crăiţă -
Mândră, regizor de teatru, care chiar dacă se află la început de carieră a
repurtat deja câteva succese. Cea mai tânără generaţie a fost reprezentată de
Maria Vlad, elevă în clasa a XI-a la Colegiul de Artă „George Apostu”.
S-a vorbit
despre talentul artistic, despre dinastii artistice, dar s-au abordat şi
subiecte cu caracter general despre plastică, cu atât mai mult cu cât trei
dintre interlocutori au şi formaţie pedagogică (Vasile Crăiţă-Mândră, Ioan
Burlacu, Marius Crăiţă-Mândră). Discuţiile purtate, care s-au desfăşurat pe viu
(şi nu prin corespondenţă electronică), le redăm în continuare.
- Aş începe cu o întrebare care
să vă întoarcă în timp, mai ales pe cei care sunteţi nu doar artişti, ci şi
părinţi de artişti. Aşadar, Ioan Burlacu şi Vasile Crăiţă-Mândră, când şi cum
s-a întâmplat să descoperiţi primele semne ale talentului plastic la fiii
voştri?
Ioan Burlacu: - Mai
întâi, când Dragoş era la grădiniţă, am văzut caietele lui pline cu desene. Se
manifesta bine în acuarelă şi desen. Un univers interesant: desena multe
avioane, case decorate, oameni şi animale ciudate. În albumul familiei avem o
fotografie la care ţinem foarte mult: noi amândoi lucrând împreună în primul
atelier de la bloc. Eu pictam o icoană, iar băiatul, care avea 3 ani, o
acuarelă. Acum suntem din nou, de câţiva ani buni, colegi de atelier.
 |
Dragoş Burlacu,
Memory archive |
Dragoş Burlacu
intervine şi spune că a şi lucrat după acea imagine, apoi relatează:
- Şi eu îmi aduc foarte bine
aminte că tata avea atelierul într-o cameră, acasă, în apartament. Pentru mine
era o fascinaţie universul de acolo, unde nu prea mă lăsau dar, când reuşeam să
intru, primul lucru care mă impresiona era dezordinea teribilă... îmi plăcea
mult laboratorul tatei... ! Zilele trecute m-a ajutat Victor, fiul meu, să
întind o pânză! A fost un moment cu adevărat emoţionant!
Ioan Burlacu: - Zilele
trecute m-a întrebat cineva, cu oarece încordare în glas, dacă şi nepotul
pictează? Ideea de dinastie artistică ar trebui receptată nu ca o ameninţare,
ci ca un patrimoniu de acumulare culturală şi socială. I-am răspuns că
prioritare sunt la el alte aptitudini, dar moştenirea genetică evoluează
sedimentând pe mai multe straturi.
 |
Vasile Crăiţă-Mândră,
Balcic |
Vasile Crăiţă-Mândră: - Eu
întâi l-am descoperit pe Marius. Dar la început, nu părea să-l intereseze vreun
pic zona plastică. Iar eu, ca un tată hapsân ce eram, i-am dat hârtie şi creioane
şi l-am pus să deseneze. (intervine Marius: „Da, era calvarul copilăriei mele!
Plângeam şi desenam, desenam şi plângeam!” – râdem cu toţii) Vasile Crăiţă-Mândră
reia: - Erau nişte situaţii, se-ntâmpla să fim în paradis şi să nu ne
bucurăm! De pildă, eram la mare, Costineşti... , soare... , iar Marius era
plictisit de moarte, stătea pe mal şi fuma. Avea 16 ani. Iar eu eram ca de obicei
în apă, sub apă, făceam scufundări de-ale mele, eu stăteam aşadar o groază de
timp în apă. Marius se plictisea. Eu îi ziceam, Marius, dar uite aici ai mapă,
culori, creioane, iar el se strâmba. Când apunea soarele, strângeam bagajele,
echipamentul de scafandru care era foarte greu, depăşea 10 kg. Marius râdea de
mine: ai alea grele, plumbii ăia, înotătoarele... la ce mai târăşti şi blocul
ăla după tine, zău dacă înţeleg, că oricum nu desenezi! Eu îi ziceam că nu
pentru mine o fac, ci pentru el, dar el nu voia deloc să deseneze! S-a apucat
de desenat mai târziu şi nici că s-a mai oprit. După revoluţie s-a înfiinţat Facultatea
de Arte Plastice la Bacău şi când mi-a zis că l-ar interesa să urmeze cursurile
acestei facultăţi m-a luat prin surprindere. Una este să ţi se impună ceva şi
altceva este să vrei să faci ceva din inima ta. Şi ce s-a întâmplat?! Nu-mi
venea să cred! Era cel mai sârguincios dintre studenţii lui Ilie Boca! În
perioada de vară, mai mergeau studenţii la ştrand, la o terasă... şi mai
lipseau de la cursuri. Intra domnul Boca în sala de curs şi găsea doar vreo 2-3
studenţi: Marius, Ştefan Suditu, Viorica Zaharia şi dacă mai era încă unu...
Iar Boca îl certa pe Marius: „Măi Marius, dar se poate aşa ceva?! Aici e şcoală
sau nu-i şcoală?” Într-o zi, Marius i-a răspuns: „Dar de ce mă certaţi pe mine,
că eu sunt întotdeauna în clasă?!”
La sfârşitul unui an de
facultate, Dan Palade, coleg cu Marius, l-a bătut pe umăr: „Măi, am ajuns şef
de promoţie!”. Asta l-a stârnit pe băiatul meu şi până la urmă Marius a
continuat facultatea la Bucureşti, a terminat la Bucureşti ca şef de promoţie!
Marius a avut şi o perioadă când
a făcut caricatură şi nu era deloc rea. Dar nu i-am zis eu să facă asta, el a
vrut.
- Geanina, Maria este o
tânără foarte talentată, aflată la început de drum. De fapt, Maria a dovedit
talent de la o vârstă mică în mai multe domenii, literatură, pictură,
fotografie şi sport. Un copil precoce. Îmi amintesc că eu i-am prefaţat una din
cele două cărţi de poezii pe care deja le-a publicat. Suntem aici într-un
context al artelor plastice şi aş vrea să vorbim despre această pasiune a
Mariei. Când ţi-ai dat seama că Maria te moşteneşte, că are talent pentru
plastică?
Geanina Ivu
Vlad: - Întâi aş vrea să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat
voie să-i fiu Mariei mamă. Când era Maria mică, noi locuiam într-un apartament
cu trei camere, iar în una dintre camere era atelierul meu. Maria nu avea voie
să intre în acea cameră, pentru că era mică, s-ar fi murdărit... asta la
început. Încet-încet i-am dat voie în camera-atelier. Păstrăm o fotografie de
suflet din acea perioadă. Maria avea vreo 3 anişori şi se băgase într-un coş de
rafie, purta un şorţuleţ albastru, iar în faţa ei era un album mare Picasso,
iar ea desena după Picasso. Maria a fost un copil foarte cuminte şi ascultător
şi nu a fost atrasă de jocul cu păpuşile. Jucăriile ei erau creioanele colorate,
hârtia pentru desen, caietele speciale pentru grădiniţă. Dacă o puneam la o
masă cu hârtii şi cu creioane colorate nu o scoteam de la masa aia ore-n şir. Încetişor
s-a apucat şi de pictat. Prima pânză pictată cu culori de ulei a fost în 2006
(avea 8 ani), când nana ei i-a dat penele căzute de la papagali. Mariei i-au
plăcut atât de mult penele viu colorate încât a pictat un colaj cu pene şi l-a
intitulat „Papagalii nanei”.
-Dragoş şi Marius, vă
amintitiţi cumva dacă aţi avut controverse pe teme artistice cu părinţii
voştri?
 |
Marius Crăiţă-Mândră,
Betoane, Tescani, 2014 |
Marius Crăiţă-Mândră: - Nu
am avut controverse cu tata, la un moment dat s-a întâmplat să avem câteva
păreri diferite vizavi de o temă, de un subiect. Dar asta s-a întâmplat când
deja îmi creasem propriul meu univers şi alfabet şi am început să
contrabalansez judecata lui cu a mea.
Vasile Crăiţă-Mândră: - Da,
aşa este, Marius îşi formare un fond propriu, păreri proprii, experienţă
proprie. Eu şi Marius nu ne-am certat pe teme artistice, ci de-ale noastre, de
alt ordin. În domeniul plastic, n-am avut controverse.
Dragoş Burlacu: - Eu
îmi aduc aminte când l-am conştientizat pe tata ca profesor. S-a întîmplat la
examenul de admitere la liceu. Până atunci a fost lejer pentru mine, mă duceam
la şcoală, desenam bine, eram mulţumit. Înainte de examen, tata mi-a zis: „în
vara asta trebuie să înveţi culoare!” Eu nu aveam nicio atracţie, nu-mi
stimulase nimeni până atunci interesul pentru culoare, lucram foarte mult
desen. Aşadar trebuia să mă trezesc la 8 şi până la ora două-trei după-amiaza
să lucrez în fiecare zi. Din momentul acela am început să-mi privesc altfel
părintele... nu-mi mai plăcea de el. Atunci a băgat disciplină în mine, iar
adevărul este că a dat rezultate: am intrat la liceu cu brio şi toată lumea era
mulţumită. Dar din momentul ăla s-a rupt puţin relaţia. De fapt, dacă mă
gândesc bine, a devenit mai complexă.
 |
| Ioan Burlacu |
Ioan Burlacu: - Eu
tocmai mi-am amintit de o întâmplare frumoasă. Eram cu Dragoş în tabăra de
creaţie la Măgura, prin 86... Intervine Dragoş: - Da şi eu am amintiri
clare din acea tabără cu pictori mari! A fost acolo să cânte Anca Parghel! În
acea tabără, tata mi-a permis pentru prima oară să pictez pe un carton în ulei
şi mi s-a părut bonusul vieţii mele! Erau foarte scumpe materialele, culorile
se găseau greu. Erau raţionalizate. Ioan Burlacu continuă: - Dragoş a
pictat atunci primul său peisaj în ulei. A fost într-o zi în care ne-a prins o
ploaie mare şi ne-am băgat într-un coteţ de găini. Când am ieşit de acolo,
copilul meu era plin de purici, dar purta în mînă un mic tablou în ulei.
- Marius, dar pentru tine, tatăl tău, Vasile Crăiţă-Mândră a fost
un profesor care a încercat să îţi coordoneze paşii în plastică? Ai şi tu vreo
amintire mai specială din vreo tabără de la început, când încă nu erai la
facultate?
 |
Marius Crăiţă Mândră,
Lipsa de identitate, 2015 |
Marius Crăiţă-Mândră: - Da, tata a fost un mentor pentru mine,
recunosc asta. Încă nu eram la facultate când am plecat prima dată la peisaj cu
el. Eram în Geamăna acum mulţi ani, prin anii 90, eu făceam acasă desene, dar
nu ştiam ce înseamnă peisajul, acolo am aflat. Am fost uimit câte probleme sunt
la peisaj... aerul era dificil de redat. Nu înţelegeam cum să pun copacul şi,
în spate, iarba sau muntele... Erau foarte multe elemente. La culoare,
curiozităţi de tot felul... verde pe verde, prim-planul verde, copacul verde,
muntele în spate, tot verde. Atunci am înţeles pentru prima dată legile
perspectivei, legile cromaticii, că trebuie să pun în faţă culorile calde, iar
în spate culorile reci. Perspectiva liniară tot acolo am învăţat-o, obiectele
mari în faţă, cele mici în spate. Trebuia să transpun tridimensionalul, natura,
în bidimensional. Nu ştiam cum să fac în aşa fel încât pe pânză asta să pară
real. Atunci tata mi-a făcut descoperit ce este punctul de fugă, ce înseamnă
locul unde este situat privitorul, cum pleacă linia spre orizont, cum se
întâlnesc liniile în acelaşi punct, la orizont. Acolo am început să învăţ multe
lucruri importante. Una este să pictezi în atelier, unde te poţi juca uneori cu
ideile şi alta este să lucrezi în natură, mulţi desconsideră peisajul, dar ei
habar nu au de complexitatea acestuia. Din peisaj s-ar putea face şi acum un
curent la modă. Apropo, despre natura statică zicea cineva că merge în paralel
cu toate curentele. Peisajul a avut etape, curente, epoci...
Tata
m-a ajutat foarte mult la peisaj, apoi mi-a dat sfaturi foarte bune cât am fost
în facultate. Şi după ce abia terminasem facultatea, îl mai întrebam: „tată, ce
zici, e bine aici, e în regulă ce-am făcut?!” Acum întrebarea a devenit puţin
diferită, îl întreb cum i se pare o lucrare de-a mea atunci când o termin, îl
întreb dacă se simte provocat de ea, dacă oferă un tot?! Am citit undeva că
lucrarea perfectă este un tot unitar, aşa încât nu poţi lua nimic de acolo, dar
nici nu poţi adăuga ceva. În prezent eu şi tata discutăm de la egal la egal, nu
mai există că el ar fi profesorul şi eu aş fi ca un discipol al lui.
 |
Geanina Ivu,
Straja |
- Geanina, tu încerci să
intervii în evoluţia plastică a Mariei?
Geanina Ivu
Vlad: - Ea a fost mereu atentă la tot ceea ce eu m-am
străduit să o învăţ. Din clasa a V-a am dat-o la Colegiul de Artă. Din acel moment
în ceea ce priveşte plastica, i-am zis să fie atentă la tot ceea ce i se predă
la şcoală.
- Maria, aşa este bine,
să îţi asculţi profesorul. Dar eşti întotdeauna de acord cu părerea lor, n-au
fost momente când ai fi fost tentată să faci altfel de cum erai sfătuită?
Maria Vlad: - Sunt
în perioada în care trebuie să învăţ şi nu-mi contrazic profesorii, chiar dacă
eu aş vedea altfel. Ştiu că în artă fiecare are o viziune a lui. Apoi, drumul
pe care am pornit este lung, iar eu sunt abia la început. Cu mama nu m-am certat
niciodată pe teme plastice, considerând că ea are dreptate în tot ceea ce mă
învăţa.
‒ Pentru că e şi Irina Crăiţă-Mândră, soţia lui Marius, aici cu noi, voi profita de
ocazie şi am să îi voi adresa şi ei câteva întrebări. Ce crezi, Irina, faptul
că l-ai întâlnit pe Marius, soţul tău, a fost o chestie de destin? Poate chiar
destin artistic, mă gândesc şi la profesia ta, cea de regizor de teatru.
Irina Crăiţă‒Mândră: ‒ Cel puţin în momentul ăsta, nu cred în ideea de predestinare. Atunci
cand ne-am intalnit, eu eram studenta in ultimul an de facultate, deci faceam
primii pasi intr-o profesie pe care mi-o alesesem deja. Intr-adevăr am avut şi
avem multe interese si zone comune pe plan artistic care ne-au facilitat
apropierea. As putea spune ca pe parcursul relatiei noastre, mi s-a intamplat
sa imi “finisez” un set de valori artistice; sa imi concretizez anumite
gusturi.
‒ Te sfătuieşti cu Marius, discutaţi
împreună pe teme artistice?
Irina Crăiţă‒Mândră: ‒ Da, normal că discutăm, ne sfătuim în multe
privinţe. Am nevoie tot
timpul de o privire detasata a cuiva din exterior si in acest sens, in Marius
am incredere. Chiar daca accept părerile, de obicei ma intereseaza ceva foare
concret atunci cand adresez o intrebare cu privire la un anumit moment dintr-un
spectacol. Dacă am anumite nedumeriri, atunci nu ezit să intreb ce se intelege
si sa regandesc situatia. Într-adevăr vorbesc des cu soţul meu pe teme
artistice şi cred că pentru amândoi este importantă comunicarea de acest fel,
asta întăreşte relaţia noastră. In fond, pe mine şi pe Marius ne leagă foarte
mult raportul pe care îl avem faţă de lume. Este important cum mă definesc ca
om, iar eu mi-am ales să mă definesc prin raport cu arta.
- Ai avut discuţii pe
partea de scenografie cu tatăl-socru, ţi s-a întâmplat să-i ceri un sfat?
Ţinând cont că Vasile Crăiţă-Mândră are în spate o experienţă în teatru, ca
artist scenograf.
Irina Crăiţă-Mândră: - Am avut multe
discuţii cu caracter general despre teatru pornind de la anumite spectacole.
Deocamdata, nu am avut discutii mai inchegate referitor la scenografie. M-am
bucurat de colaborari foarte reusite cu scenografi foarte buni din generatia
mea. Mi se pare esentiala colaborarea dintre regizor si scenograf in elaborarea
unui spectacol, asa ca acord o atentie speciala acestui lucru. Regizorul vine
cu o idee, o imagine, o senzatie, poate o crampeie din atmosfera, iar
scenograful vine cu propuneri concrete. Pe baza sensibilitatii artistice a
celor doi se naste spectacolul. Ce nu as ezita sa-l întreb oricand pe tata
socru ar fi legat de problemele de natura practică a scenografiei; in cazul
acesta este extrem de importanta experienţa si munca in ateliere.
 |
| Geanina Ivu, 2012 |
- Geanina, tu de la ce
profesori de plastică ai avut cel mai mult de învăţat?
Geanina Ivu
Vlad: - Am un deosebit respect pentru domnul Ilie Boca,
pentru Ovidiu Marciuc, pentru domnul Vasile Crăiţă-Mândră. De la fiecare am
avut de învăţat foarte multe. N-aş putea spune că unul m-a influenţat mai mult
decât altul, am încercat să iau de la toţi maximul posibil. Dar cel care a
susţinut foarte mult facultatea în Bacău şi căruia de altfel i-a şi aparţinut,
după cum se ştie, ideea înfiinţării ei, a fost domnul Boca. Domnul Ilie Boca
este un exemplu de viaţă. Printre profesorii care m-au impresionat s-a aflat şi
Radu Negru, care ne preda istoria artei. Îl ascultam absorbită, nici nu mai
respiram...
- Dar voi, seniorii, Ioan
Burlacu şi Vasile Crăiţă-Mândră, vă amintiţi ce profesori mai speciali aţi avut
în facultate?
Ioan Burlacu: - În
facultate, profesori speciali au fost Francisc Bartok şi Dan Hatmanu. Eu făcând
facultatea mică, consider că mi-am echivalat studiile în taberele de creaţie.
Cu diplomă s-a produs un pic mai târziu. În prima mea tabără de pictură - Berzunţi
2002, chiar Vasile Crăiţă m-a încurajat, considerând că am fost revelaţia
acelei tabere (nu era prima oară când el remarca debutanţi). O consideraţie
asemănatoare a făcut şi criticul Radu Negru, în cronica memorabilei tabere,
publicată în revista „Ateneu”, „Măgura – 1986”, pe care a considerat-o „cea mai
bună expoziţie de peisaj din ultimii 20 de ani”. În acea cronică, printre artiştii
evidenţiaţi de Radu Negru mă aflu şi eu, criticul a făcut o remarcă importantă
la adresa mea. Recent, Mihai Sârbulescu mi-a spus la Tescani, la cină, că Horia
Bernea mă preţuia.
 |
Ioan Burlacu,
Poartă Slănic |
Au urmat tabere de greutate,
unde am avut şansa de a-i întâlni şi a lucra împreună cu Horia Bernea, Ion
Nicodim, Constantin Flondor, Marin Gherasim, Teodor Moraru, Ileana Nicodim,
Mihai Sîrbulescu, Horia Paştina, Ovidiu Maitec, Ion Augustin Pop, Sorin
Nicodim, Mihai Tohatan, Ion Gînju, Virgil Parghel, Ilie Boca, Vasile Crăiţă-Mândră
şi mulţi alţi artişti importanţi.
La Tescani s-a constituit în
1985 grupul Prolog, cu simbolul florii de măr (o frumoasă expoziţie a
grupului „Prolog” încă mai poate fi vizitată în Bacău, la Galeriile „Karo”,
până în luna martie – n.r.). A fost atunci un act de dizidenţă artistică,
de nealiniere. Şi are o încărcătură specială în locul acesta, atât de încărcat
spiritual. Aceea a reîntoarcerii la natură, la creaţia divină. A fost o
perioadă în arta românească în care nu aveai voie să pictezi decât natura
transformată de om şi împotriva acestei ideologii, şi nu numai, s-a ridicat
grupul Prolog. Îmi aduc aminte o secvenţă genială cu Ştefan Pristavu. Nenea
Fănică (aşa-i spunem noi!) picta jos la Măgura, la sediul IAS-ului, nişte
combine. A pictat cu verde sub combine, deşi era ciment; a venit şeful de fermă
atunci şi i-a spus: „Vă rog frumos, nu puneţi iarbă verde în tablou, că am
probleme, rugineşte combina !”
 |
| Vasile Crăiţă-Mândră |
Vasile Crăiţă –
Mândră: - Eu am avut baftă! Am avut cei mai buni profesori la
facultate! Marele Ştefan Constantinescu, un monstru sacru. Eu am făcut secţia
artă monumentală, eu fiind un tip monumental, vă daţi seama... Eram... caricaturist
monumentalist! (glumeşte în continuare Vasile Crăiţă-Mândră). A ieşit la
pensie maestrul Ştefan Constantinescu, în locul lui a venit Ghiţă Popescu, care
era al doilea monstru sacru la nivel naţional. Numai că, din păcate, învăţai
frescă, vitraliu, iar pictura era aşa ceva din practicile laterale. Noi făceam
şi grafică, mai făceam şi modelaj sculptură. Pictura era printre altele..., or
eu aveam stofă de pictor, nu de monumentalist. Eram cel mai pictural din grupă,
o grupă celebră, cu tipi barosani. După facultate, cel mai important personaj
care m-a influenţat şi încurajat a fost profesorul Alin Gheorghiu, despre care
lumea nu prea ştie, dar e un pictor de calitate şi anvergură, însă un singur
lucru mi l-a zis greşit şi anume să pictez exact ceea ce văd, nu cumva să
confund... un brad cu un molid! Am avut în acea perioadă lucrări
hiperclasice, academice, cu tente suprapuse ca-n frescă. Partea bună a fost că
am învăţat meserie. De pildă, faci un brad, la bază bagi oranj sau ocru şi
deasupra bagi verde smarald, care e verde rece, dar verdele smarald care e
aproape albăstrui peste oranj se încălzeşte. (intervine Ioan Burlacu – „Crăiţă,
tu faci cei mai frumoşi brazi!”) Vasile Crăiţă – Mândră continuă: -
După aceea, te joci cu culoarea, eu încă n-am ajuns să mă joc bine. După
mine... arta este ceva extraordinar, ceva... dumnezeiesc! Sunt nişte fenomene,
mai ales în pictură, care nu pot fi înţelese decât ca fiind miracole.
- Dragoş, tatăl tău l-a
pomenit pe Teodor Moraru. Ştiu că tu ai fost foarte apropiat de Teodor Moraru. El
a fost principalul tău mentor? De ce alt profesor te-ai mai simţit apropiat?
 |
Dragoş Burlacu,
erasing light, 2011 |
Dragoş Burlacu: - Un
profesor care a fost foarte important pentru mine în liceu a fost Ovidiu
Marciuc, care îmi dădea suficientă atenţie, mă primea în atelier, mă lăsa să-i
folosesc aerograful, artefactele... Simţeam că dacă vreau să primesc ceva,
trebuie doar să cer. Când am ajuns la facultate, primul an l-am făcut la un
profesor care se numea Olimpiu Bandalac, destul de cunoscut ca artist, mai
puţin ca pedagog. Împreună cu Teodor Graur a avut un grup foarte interesant
„Euroartist”. Cert este că după trei studii, îmi spunea acelaşi lucru şi anume relaţia cu fondul, asta m-a făcut să nu
mă mai duc la şcoală, până când m-am mutat la Teodor Moraru. Dar până prin anul
al doilea tot simţeam că mai bine parcă era în liceu. Asta datorită unei foarte
bune relaţii cu Ovidiu Marciuc şi a unui program mai clar; la facultate dacă
nu-ţi băgai tu singur minţile-n cap, nu ţi le băga nimeni. Încet, în timp, s-a
construit o relaţie cu Moraru, pe care o consider, de asemenea, privilegiată.
Acum dacă mă gândesc bine, Moraru şi Marciuc aveau nişte puncte comune. Însă
Tede (Teodor Moraru – n.r.) era dur: când voia să-ţi dea o lecţie, ţi-o dădea
cu vârf şi îndesat. Noi am fost o grupă mult remarcată. Dar reuşeam să enervăm
toţi profesorii şi Tede s-a supărat pe noi de multe ori; ne certa şi ne chema
să venim, să lucrăm zilnic. Iar noi îi răspundeam că e suficient să avem foarte
mult talent, nu e nevoie să muncim aşa de mult. Aşa că am scris pe uşă într-o
zi: „99 la sută talent, unu la sută transpiraţie”. Făcea şi lucruri cu care eu
nu eram şi nu sunt de acord... În unele cazuri, Teodor Moraru prefera, decât să
vorbească, să ia pensula şi să intervină în lucrare. Mulţi colegi, nevoiţi,
acceptau asta, dar unii nici vorbă! Printre cei care l-au înfruntat m-am
numărat şi eu. De la bun început eu şi Tede am stabilit nişte limite, iar el a
fost oarecum civilizat. În schimb, din frica de a nu ne pune mâna în lucrări, grupul
nostru, care în mare parte suntem cei din „Colonia”, ne-am dus să ne pregătim
pentru licenţă acasă. Iar asta l-a supărat foarte tare şi l-a considerat un
afront personal. În consecinţă, la prelicenţă am fost cu toţii „amendaţi”. În
comisie era un profesor Marcel Bunea, un tip destul de încruntat şi avântat.
Fac pasul în faţă, urma să vorbesc despre licenţa mea, era o simulare a
examenului. Tede îi dă un cot lui Bunea şi-l atenţionează şoptit: „Ăsta e
Burlacu!” Şi Bunea m-a făcut cu ou şi cu oţet, eu am plecat de la licenţă
neînţelegând nimic... parcă mă lovise un OZN. Abia după vreo două zile mi-a
trecut supărarea. Până la urmă a trecut şi licenţa pe care am luat-o cu toţii.
Am primit laude, a fost o licenţă puternică. După asta, eu şi Tede ne-am
împrietenit şi după vreo 2 ani a recunoscut, faţă de mine, că l-a influenţat
negativ pe Bunea în ceea ce mă privea.
Chiar şi după facultatea de 5
ani, noi am simţit nevoia să mai avem profesori. Cu portofoliul la subraţ,
ne-am dus şi am bătut la uşi, la artişti pe care îi admiram.
- Maria, ştiu că intenţionezi
ca anul viitor să dai examen la Facultatea de Artă din Cluj. Din ce motiv ai
ales Clujul? Ai aflat de vreun artist/profesor cu care ai vrea să lucrezi?!
Maria Vlad: - Aleg
Clujul pentru că e cea mai bună facultate de artă. Clujul este un oraş mare şi
este capitala europeană a studenţilor. Aş vrea să mă îndrept spre secţia de
grafică. Dacă ştii să faci bine un desen, după aceea, culoarea o aplici din
imaginaţie şi din talent.
Intervine în
discuţie Marius Crăiţă-Mândră: - Da, ai dreptate, desenul se învaţă,
compoziţia se învaţă. Ştii, culoarea o ai sau nu o ai. Nu o poţi învăţa. Ai steaua
cromatică. Prin steaua cromatică înveţi să aşezi culorile calde, reci, pe o formă. Culorile
complementare le găseşti tot în steaua cromatică. Şi totuşi, asta nu ne învaţă
să avem culoare într-o pictură. Se-ntâmplă să aplici teoretic, dar dacă nu ai
ceva din interior, nu-ţi iese culoarea. E chestie de simţ. În lucrările tale am
văzut culoare.
- Maria, pe tine te văd
adesea la vernisajele de artă, dar pe colegii tăi mai rar. Ce crezi că ar
trebui să se întâmple în aşa fel încât mai mulţi tineri să viziteze galeriile
de artă?
 |
Maria Vlad, 9 ani, la prima ei expoziţie,
2007 |
Maria Vlad: - Eu
am venit la vernisaje încă de mică, veneam cu mama şi îmi plăcea tare mult. Încă
din primul an de liceu au început să vină şi colegii mei la expoziţii. Acum
venim la vernisaje chiar în grup. Cu cât creştem, cu atât devenim mai
interesaţi de expoziţii şi eu şi colegii mei. Cu atât mai mult cu cât ne
apropiem din ce în ce mai mult de facultate. Când eram mică, sigur că priveam
vernisajele într-un anumit mod, acum privesc din cu totul altă perspectivă,
sunt foarte atentă la lucrări. Sigur, poate că eu vin un pic mai des, pentru că
vin cu mama. (Mamă care intervine: - „Pe Maria am luat-o la vernisaje de
când avea ea numai trei ani. Dar să ştiţi că nu o oblig, e plăcerea ei să vină
cu mine la vernisaje.”)
- Marius, şi tu ai fost apropiat
de Teodor Moraru. Cum a fost relaţia ta cu el, ce anume te-a învăţat acest artist/profesor
şi ţi-a rămas întipărit în memorie?
Marius Crăiţă –
Mândră: - În primul rînd, ce cred că făcea Teodor Moraru? Mai
întâi şi mai întâi te demonta. Dacă tu nu reuşeai să te remontezi, rămâneai
„desfăcut”. (Marius este completat de Dragoş Burlacu: - „Da, el de fapt
aplica nişte învăţături orientale, pe care le studiase în profunzime, care
spuneau că un profesor trebuie să-l elibereze pe elev de orice constrângere şi
să-l stimuleze. Eu când am venit de la Marciuc, Tede mi-a zis: «Dragoş, ai un
desen foarte bun, dar trebuie să-l distrugem.»”
 |
Marius Crăiţă-Mândră,
Biţi, 2004 |
Marius Crăiţă –
Mândră: - Eu îi povestisem lui Tede o întâmplare a mea din
copilărie, cu un profesor de box, iar Tede a zis că metoda acelui profesor a
fost bună. Am să fac o paranteză şi am să vă povestesc şi vouă. Eram în Focşani
şi am făcut pentru o lună şi jumătate box. Ce a făcut antrenorul acela de box?
M-a pus să mă bat cu unul, care era cu patru-cinci ani mai mare decât mine, iar
ăla m-a bătut de mi-a sunat apa-n cap. A doua zi nu m-am mai dus la box şi nici
a treia zi. N-am mai călcat pe la sala de box în viaţa mea. Moraru a procedat
şi cu mine, începând cum îi era obiceiul, cu demontarea. Dar mie nu-mi pare rău,
pentru că m-am enervat. Şi am început să mă întreb: ce vrea ăsta cu mine, ce-mi
vorbeşte de compoziţie, ce-mi arată gol-plin, mic-mare?! Ce trebuia eu să
învăţ? Că şi compoziţia e o amprentă de-a ta, nu doar culoarea şi desenul, ci
şi cum gândeşti un spaţiu. Aşa că Tede m-a făcut atom, iar eu am făcut ca în
filmul acela Terminator II, când bile de mercur se tot adună. Cred că este
clară paralela cu boxul, Moraru a fost de părere că profesorul de box a
procedat bine. Mi-a zis că eu nu aş fi devenit profesionist în box, că nu era
acela destinul meu, ci acela de a deveni artist. Până la urmă, Teodor Moraru
m-a încurajat mult, mi-a zis că am multe idei şi să le folosesc. Părerea lui
despre mine era că dacă m-aş înfige într-un stil anume, nu voi rămâne acolo, că
sunt genul care voi evita manierismul. Între timp, zic eu că vorbele lui Tede
s-au confirmat.
- Am
vorbit de mentori, de ce aţi avut de învăţat de la artişti importanţi cu care
v-aţi întâlnit. Dar, Marius şi Dragoş, voi sunteţi fiii unor artişti foarte
importanţi în arta contemporană. Aţi fost influenţaţi în arta voastră de arta
părinţilor voştri? Aţi avut tentaţia de a face la fel ca ei?
Marius Crăiţă-Mândră: - În
perioada mea de început eram influenţat atât de mult, încât atunci când m-am
mutat cu facultatea la Bucureşti, profesorul Teodor Moraru mi-a atras atenţia
astfel: „Marius, am văzut că-l divinizezi pe tatăl tău, că îţi place ceea ce
face, dar să ştii că noi nu mai avem nevoie de al doilea Vasile Crăiţă - Mândră
în arta plastică, avem deja unul!” Şi mi-am dat seama că are dreptate şi că
trebuie să am o amprentă personală în gândire, în culoare, în tot. La culoare
şi Ilie Boca m-a influenţat mult la început, semănam la culoare cu maestrul. De
fapt şi Teodor Moraru şi Ilie Boca ne-au sfătuit ca atunci când ne vom simţi
pregătiţi să ne creăm propriul nostru limbaj, într-un fel să „uităm” tot ce am
învăţat. Să schimbăm cum vrem noi formulele, dar în stilul nostru propriu,
original. În pictură, eu şi tata avem gândirea destul de asemănătoare. Dacă aş
face exact cum face tata, ar fi copie fidelă. Pot să fiu cel mai bun
falsificator al lui dacă vreau. (râde) Dar desigur că nu mă interesează
asta pe mine. M-a interesat să îmi construiesc propriul meu univers, care să mă
reprezinte pe mine, personalitatea mea. În timp, m-am modificat şi m-am
„construit”, am descoperit că mă simt cel mai bine în zona abstractă, în
suprarealism. Şi în figurativism.
 |
| Dragoş Burlacu |
Dragoş Burlacu: - Niciodată nu mi-am pus
această problemă, de a semăna sau nu cu cineva, de a mă feri sau nu de
influenţe. Cred că diferenţa de generaţii este atât de pregnantă, încât teama
influenţei directe nu există la nivel estetic. Comunicare şi dialog care se pot
transforma în schimb de idei există şi mă bucură. Avem discuţii despre lucrări,
procese tehnice, dar si despre literatură şi film. Aş putea să spun că este o
relaţie complexă, între doi creatori de vârste diferite, care intâmplător sau
nu, sunt tată şi fiu.
- Am o
întrebare oarecum asemănătoare sau poate mai degrabă... complementară, pentru
seniori. Anumite influenţe pot veni nu doar de la maturi la cei
mai tineri, ci şi invers. S-a întâmplat să vă simţiţi marcat de arta fiului?
Se-ntâmplă să vă simţiţi uneori influenţaţi, fie chiar şi prin insuflarea unei
viziuni moderne?!
 |
| Ioan Burlacu |
Ioan Burlacu: - Eu
sunt mai intuitiv şi mă bazez mult pe improvizaţie în multe faze ale lucrului
(la obiect, cel puţin, elaborez forma pe
parcurs). Dragoş a spus că am o manieră dadaistă (idee reluată şi de Iulian
Bucur în cronica celei de a doua expoziţii de obiect). La peisaj însă sunt un
impresiv, lucrez sub aripa aerosolului de peisaj! Fiul este mai cerebral, mai
elaborat, mai aşezat - e taur în zodie! A făcut şi studii serioase de tehnici
ale picturii cu un mare artist şi cu lecturi în original. Înaintea primei
expoziţii din Bucureşti, îmi spunea, că noaptea se culca cu ideea şi a doua zi
lucra. Admir la el rafinamentele cromatice rare, transparenţele culorii, modul
de gândire în compoziţie şi mai ales modernitatea discursului, dar nu mă
schimbă ca pictor. Zona mea experimentală nu prea are multe în comun cu zona
lui experimentală, dar bănuiesc că se potenţează. De fapt şi el s-a întors la
multe din vechile valori şi chiar la tehnicile de atelier, pe care mult timp le
ocolea, datorită perfecţionismul tehnic impus de T. Moraru.
 |
Ioan Burlacu, Obiect,
Credit Dragoş Burlacu |
Viziunea
modernă pe care am primit-o de la Dragoş se simte mai ales în înţelegerea
fenomenului atât de complex al artei moderne, în special douămiiste, în
glisarea obiectului spre un anumit umor şi în intersectarea imanentă cu
conceptualismul.
Avem deja o
lucrare comună, o „înrămare verticală” a unei pânze ce urma să fie aruncată,
precum şi o carte a mea de poezii, ilustrată de Dragoş. E un bun început ...
Vasile Crăiţă –
Mândră: - Este posibil ca Marius să mă influenţat în mai mare
măsură decât l-am influenţat eu pe el. Trecând peste primele noastre discuţii
aprinse, care erau mai curând nişte „meciuri”, din care Marius s-a ales cu multe
cunoştinţe de bază privind desenul şi culoarea, în ultimul timp, observ că eu
sunt mai câştigat în urma schimbului nostru de păreri despre evoluţia de ultimă
oră a artelor la nivel naţional şi internaţional. Am avut perioade de
experienţe abstracte, alternând cu cele de factură figurativă şi chiar dacă nu
eram un novice în testarea ambelor posibilităţi de exprimare, totuşi am fost
marcat de schimburile de păreri şi impresii pe care le purtam în permanenţă.
Mai ales pentru ardenta dorinţă de a afla şi părerea unui iniţiat despre
ultimele realizări. Este cunoscut momentul când finalizând o lucrare nu-ţi dai
seama imediat dacă reprezintă o fericită etapă sau un lamentabil eşec.
 |
| Vasile Crăiţă-Mândră |
Am înţeles că spiritul de
modernitate poate impregna un suflu înnoitor chiar şi în tehnicile
tradiţionaliste. Este cu atât mai lăudabil dacă reuşeşti să resuscitezi
clasicile genuri arhicunoscute printr-o tratare mai vioaie.
- O să
îmi permit să vă adresez o întrebare poate mai puţin obişnuită. Aş vrea ca
Marius să îmi spună ce consideră că au în comun, din punct de vedere plastic,
Ioan şi Dragoş Burlacu? Şi ce îi diferenţiază fundamental? O întrebare similară
şi pentru Dragoş, ce crezi că au în comun, din punct de vedere plastic, Marius
şi Vasile Crăiţă-Mândră? Care ar fi diferenţele evidente dintre cei doi?
Marius Crăiţă-Mândră: - Eram la
ateliere, era încă student Dragoş, iar eu numai ce terminasem facultatea.
Mâncam arta pe pâine, ieşisem şef de promoţie, toată ziua ascultam numai despre
artă... Am intrat la Ioan Burlacu în atelier şi era o lucrare de-a lui Dragoş
pe perete. În atelier se afla şi sculptorul Gheorghe Zărnescu care discuta cu
Neluţu (Ioan Burlacu – n.r.) despre lucrarea lui Dragoş. Lucrarea avea un
dezechilibru compoziţional şi cromatic. Georgică a sesizat asta şi a spus. Dar
eu ştiu că Dragoş când face ceva, nu face la întâmplare, el gândeşte tot ceea
ce face. Şi atunci, am intervenit şi eu zicând că în acea lucrare nu era vorba
de un gestualism ca la Pollock, ci se vedea clar că autorul lucrării aşa a
gândit, că a dezechilibrat în mod voit. De fapt Dragoş scotea în evidenţă ceva
tocmai prin acel dezechilibru. Iar Georgică (Gh. Zărnescu – n.r.) a înţeles
imediat că la Dragoş era vorba de altă gândire, altă concepţie, o viziune nouă,
modernă. În fiecare deceniu arta se schimbă. Tot timpul arta se revoluţionează.
Ioan
Burlacu e în stare să abordeze mai multe stiluri în acelaşi timp. El poate să
lucreze în aceeaşi perioadă de timp şi peisaj, şi obiect, şi abstract, şi
acuarelă, şi ulei pe pânză. Prima dată când Teodor Moraru a intrat în atelierul
lui Ioan Burlacu şi i-a văzut lucrările, i-a zis: „Neluţu, ai talent! Eşti bun,
uite ce peisaj frumos faci, uite ce culoare bună ai, uite ce obiecte
interesante, foarte bine gândite!” (Intervine Ioan Burlacu: - „Da, Tede mi-a
zis atunci să aduc colajul în peisaj şi peisajul să-l duc în colaj. Mi s-a
părut o idee formidabilă!”)
Marius Crăiţă-Mândră continuă: - Consider
că Dragoş a luat în primul rând talentul de la Neluţu. Cineva spunea că
succesul unui artist este rezultatul muncii a o mie de pictori. Dragoş ştie ce
să ia, de unde să ia, cum să ia. Gândire, modă, stil. El preia informaţii de la
o mie de artişti dar pe pânză nu recunoşti pe niciunul dintre aceştia, rămâne
doar el, Dragoş Burlacu.
Dragoş Burlacu: - Părerea mea este că Marius
şi Vasile Crăiţă-Mândră au în comun apropierea de peisaj, studiul luminii şi în
general inţelegerea naturii. Cred că Marius a preluat cu bucurie înţelegerile
dobândite de domnul Vasile Crăiţă Mândră în timp şi le-a aplicat în peisajul
lui care este propriu. Un lucru de asemenea comun este o formă de umor pe care
o regăsim în creaţiile ambilor artişti.
Factorul diferenţiator major
este timpul, fiecare suntem sau vrem să fim oameni ai timpului nostru. Marius
este un artist care îşi împarte creaţia între atelier şi peisaj, dar
predominant este atelierul, iar Vasile Crăiţă-Mândră este un artist al naturii şi
luminii, chiar dacă în timp putem găsi la dumnealui mai multe direcţii
creative.
– Geanina,
fiica ta este la început de drum, dar a avut câteva expoziţii. Totuşi, Maria
este în formare. Sigur că îi urmăreşti traseul artistic. Ai observat dacă
există sau nu asemănări între modul ei de a picta şi al tău?
Geanina Ivu Vlad: - Întodeauna
am lăsat-o pe Maria să se exprime liber. Nu am vrut să-i îngrădesc gândirea,
puritatea şi libertatea de copil, ţinând cont că ea a început de foarte mică să
deseneze şi să coloreze. Era universul ei, ar fi fost păcat să-i impun reguli.
Dar întotdeauna mi-am spus şi eu părerea despre ceea ce lucra. Iar Maria, aşa
cum v-am spus e un copil bun şi ascultător, a fost receptivă mereu la ceea ce
i-am zis. Asemănări între modul ei de a picta şi al meu presupun că există
undeva în subconştient. Maria are o personalitate aparte, e un personaj aparte,
are gândirea ei proprie şi cu siguranţă la un moment dat va avea un stil al ei.
Ea acum e în momentul când acumulează mult şi a avut de la cine învăţa, i-a
avut profesori pe Gheorghe Zărnescu, Ovidiu Marciuc, Ioan Lăzureanu. Cu
siguranţă la facultate va întâlni alţi profesori de la care va avea iar de
învăţat. Apoi va cerne prin filtrul ei personal toată informaţia acumulată,
care se va „aşeza” şi va apărea artistul plastic Maria Vlad. Am încredere că
aşa va fi.
- S-a
vorbit aici de nişte fotografii speciale. Tu ne-ai povestit de o fotografie în
care Maria, de doar 3 anişori, fusese surpinsă în momentul când desena după un
album Picasso. Te-ai gândit să faci o lucrare după acea fotografie?
 |
Geanina Ivu,
Straja, 2015 |
Geanina Ivu Vlad: - M-am
gândit de multe ori să pun pe pânză acel moment din viaţa Mariei, acel început
plastic al ei. Dar încă nu am făcut acest lucru. Probabil că va exista acest
moment, atunci când fata mea va pleca la facultate şi îmi va fi foarte dor de
ea.
- Acum aş vrea să încheiem cu
opinia unui profesor despre cariera unui fost elev, ambii prezenţi aici.
Domnule Vasile Crăiţă-Mândră, Geanina Ivu v-a fost
studentă. Cum vedeţi evoluţia ei artistică?
Vasile Crăiţă-Mândră: -
Sunt destul de tipicar şi exigent mai ales în privinţa obligaţiilor de dascăl,
totuşi îmi reproşez faptul că nu am reuşit să transmit studenţilor datele
cunoaşterii artistice la un nivel mai elevat. Cu atât mai mult m-am bucurat de
fiecare pas pe care reuşeau să-l realizeze în dificilul urcuş spre mult râvnita
măiestrie. Şi această bucurie este şi mai intensă după perioada lor de
studenţie, când efortul ascensiunii continuă să se intensifice.
Aşadar, am aplaudat succesele
Geaninei „cu inima la gât”, cum se spune. Ea a avut şi o perioadă abstractă de
mare calitate, culorile au cântat în tonalităţi înalte în aria virtuozităţii. A
urmat o revenire la un figurativ de inspiraţie etnografică şi-mi permit să o
numesc astfel observând interesul artistei faţă de frumuseţea pieselor
vestimentare, a obiectelor din gospodăria ţăranului român sau scene de grup
folcloric. Dacă în societatea românească postdecembristă, traseismul politic este
amendat dur de norme etice şi civice (esenţiale), în artă muzele îţi iartă
trecerea de la figurativ la varianta abstractă. Deoarece este mult mai dificilă
trecerea de la preocupările abstracte spre figurativismul care impune un grad
mai înalt de măiestrie: fascinanta redare a materialităţii. Aşa că saltul făcut
de Geanina a fost curajos şi riscant, de aceea spuneam că am urmărit „cu inima
la gât”, exact ca la o reprezentaţie cu sărituri la trapez. Şi ce să vedem?! A
reuşit să prindă baza trapezului, cu o elegantă reverenţă! Aplauze! Această
reverenţă poate fi pusă şi pe seama ultimelor realizări în tehnica peisajului.
Peisaje bine conturate în ultimele ocazii, mai ales în tabăra de la Straja, cu
o siguranţă a tuşei şi a compoziţiei surprinzătoare pentru o artistă care nu a
avut o îndelungă experienţă în acest domeniu mirific.
Acum este rândul Geaninei să
urmărească pândită de emoţii paşii îndrăzneţi ai fiicei sale Maria.
- Dragii mei, minunaţi prieteni,
vă mulţumesc pentru acest dialog şi pentru răspunsurile voastre memorabile!
A consemnat
Violeta Savu,
articol publicat in Revista Ateneu, februarie 2016, pp. 12-15
