 |
Răzvan ŢUPA Măsura talentului şi geniul distrugător al ignoranţei
Din când în când cineva îşi pune problema
dramei tinerilor „talentaţi” care dispar cu desăvârşire din domeniul pe care
păreau să fie înzestraţi să îl îmbogăţească. Cum lucrez cu elevi de liceu şi
studenţi de aproape 10 ani m-am lovit de această situaţie încă de la primele
jurizări. Atunci când punctajele cele mai mari mergeau la textele cele mai
echilibrate, care erau convingătoare prin echilibru şi control al limbajului,
după câţiva ani descopeream că autorul nu mai scrie deloc, abandonând
literatura pentru un alt domeniu în care se descurcă destul de bine (medicină,
drept, economie) iar autori nesiguri în adolescenţă au devenit poeţi puternici.
E vorba numai de perspectiva pe care o alegem asupra poeziei.
Putem să ne mulţumim cu spaţiul poetic
delimitat în termeni ca „talent”, „geniu” şi alte câteva clişee. Abia după ce
am cerut unui critic literar destul de activ în ultimii ani să îmi indice o
bibliografie oricât de vagă pentru felul în care foloseşte cuvântul „talent” în
textele sale, am putut să-i înţeleg pe cei care abandonează poezia după ce le
este constatat talentul. „Eseul lui T.S. Eliot, «Tradiţia şi talentul personal»
este una dintre referinţe” mi-a spus criticul.
Pentru că nu am încredere în memoria mea am căutat atât traducerile în română
cât şi originalul textului respectiv. Este un exerciţiu util pentru oricine îşi
doreşte să înţeleagă câte deformări are de suportat demersul poetic pe
teritoriile clişeelor de zi cu zi. În afara titlului, Eliot nu mai foloseşte
cuvântul „talent” nicăieri în consistentul său eseu. Mai mult, Petru Creţia
traduce: „Spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi
înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce
toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află
laolaltă.” În original, Eliot îşi începe fraza cu „The poet’s mind”. „Spiritul”
conţine în limba română sensul original dacă ne gândim la „om de spirit”
(intelectual) sau „tip spiritual” (pentru „glumeţ”), dar sensul religios tinde
să deturneze înţelegerea noastră. Şi asta pentru că asocierea „spirit” (sau
„minte”) -„talent” este fondată pe originea acestui termen.
În limba română, etimologia cuvântului
trimite la originea franceză a termenului, iar din franceză suntem trimişi spre
latină (talentum) şi greacă (τάλαντον). De la unitate de măsură, sumă de bani,
greutate pentru balanţă, monedă, descoperim o distincţie relevantă. La
începutul secolului XX se vorbea despre rădăcina indo-europeană a cuvântului,
„teleh”, ajunsă „tulo” în latină, „a purta”. În greacă, însă, „φέρω” ne este
indicat drept opusul lui „τλάω” (tláô). Dacă primul cuvânt are sensul de „a
purta” (eventual valoare, sens, etc.), cel de-al doilea se referă la „a purta prin
asumare, luând asupra sa”, nefiind folosit niciodată cu privire la obiecte.
Vorbim foarte des despre „talent” în poezie
şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia, mulţumindu-ne pe urmele
„pildei talanţilor” din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei
divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja
ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un
domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem
literar încurajează mai degrabă îmbălsămarea şi regretul după moartea unui
autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.
 |
Radu VANCU
Poezia înseamnă individuaţie
Poezia înseamnă individuaţie
Fenomenul acesta, al copiilor Mozart sau al micuţilor
Mozart, e deja un subiect academic al sociologiei culturii: se scriu despre el
teze de doctorat, se fac proiecte de cercetare etc. E cert, într-adevăr, că un
mic număr dintre copiii Mozart confirmă la maturitate promisiunea excepţională
pe care o ilustrau în anii mici. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş spune că există
cauze de mai multe feluri pentru „ratarea” aceasta. Iată-le pe cele mai
importante două, după părerea mea.
1) Presiunea mediului familial. Deşi prea puţin
metafizică, se poate totuşi să fie explicaţia cea mai simplă: părinţii îşi
doresc o carieră ceva mai sigură pentru odorul lor decât aceea, de tot incertă,
oricum precară (cel puţin în primul/primele decenii), de artist – oricât de
înzestrat ar fi el/ea. Aşa încât îi cer să urmeze Medicina sau Dreptul, în nici
un caz Literele sau Conservatorul. De unde, consecutiv, demoralizarea &
abandonul.
2) Nefinalizarea individuaţiei. După cum ştiţi, din
punctul meu de vedere, poezia înseamnă individuaţie. Adică, spus în termeni mai
jungieni, constituirea sinelui. Ei bine, atunci când aceşti copiii Mozart
compun sau pictează sau scriu la 10-12 ani precum unii dintre marii lor
antecesori, ei sunt într-o fază avansată a individuaţiei – însă nu sunt încă
realmente individuaţi. Şi, din cauză că individuaţia e de fapt un proces dureros
(naşterea sinelui nu e mai puţin dureroasă decât naşterea trupului, ne
avertizează Jung), cei mai mulţi au reacţia firească atunci când încep
„durerile facerii” – anume încetarea procesului. Doar foarte puţini, cei pentru
care voinţa de a deveni artişti e mai mare decât frica de durere, aleg să ducă
individuaţia până la capăt.
Acum, ca să ajung la mine: mă întrebaţi de ce anume n-am
abandonat – sau, ca să traduc în termenii mei, de ce am perseverat în ocupaţia
asta bizară. Perverseraţi, maestre, perverseraţi! îi spunea Ion Horea lui I.
Negoiţescu prin anii '70. Asta am făcut şi eu: am perverserat în viciul meu,
indiferent la aproape toate semnalele sociale din jur, convins că numai faptul
că scrisul îmi procura plăcere are vreo importanţă.
Aşadar, plăcerea vicioasă a scrisului a fost primul
motiv. Al doilea, la fel de important: precocea mea megalomanie. Am avut de mic
reveria adrianpăunesciană a scriitorului care vorbeşte de la tribune maselor –
nu ştiu cine mi-o fi vârât-o în creier, cu siguranţă cineva din familie nu. Şi,
cred, nici altcineva de la şcoală – fiindcă la şcoala de cartier pe care am
făcut-o asemenea reverii nu erau nici normă, nici normale. O fi secretat-o,
probabil, creierul meu, într-un moment de profundă virusare. Iar virusul a
incubat, a infestat gazda, a făcut-o dependentă de plăcerea actului
quasi-secret – şi iată-mă aici.
Anca MIZUMSCHI
Atunci când trece îngerul
Nu există un timp general al scrisului, sau al artei. Există doar un timp „al tău”, pe care l-aş denumi „atunci când trece Îngerul”, pentru că stând într-o zi în atelierul pictorului Vasile Mureşan Murivale, pe vremea când lucram împreună la ilustraţiile de la „Anca lui Noe”, Muri a recitat câteva versuri din carte şi apoi a spus sentenţios, ca un diagnostic de mare precizie, când ai scris astea a trecut Îngerul prin viaţa ta.M-am întrebat deseori ca scriitor şi psiholog ce e talentul şi cu ce te naşti, şi am încercat de-a lungul vieţii mele să dau răspuns la această întrebare. Răspunsurile au variat în funcţie de vârstă dar toate au avut ca numitor comun faptul că orice talent presupune o percepţie diferită a lumii, o înţelegere diferită a ei. În viaţa de zi cu zi, este foarte greu să afli că eşti diferit de ceilalţi şi, pare şi mai greu, să trăieşti cu asta asumându-ţi conditia. Şi atunci? Şi atunci este simplu să explici de ce în tinereţea profundă a fiecăruia dintre noi – „că nu e om să nu fi scris o poezie” este simplu să te manifeşti în mod creator şi cu totul altceva să menţii această stare ca un efort de durată în pofida presiunii sociale, familiale sau a timpului pe care îl trăieşti (de exemplu, o dictatură politică). Pentru asta, e nevoie de un talent real, vârtos, irepresibil fără de care să nu poţi exista sau în afara căruia îţi pierzi pur şi simplu identitatea. Aşa se întâmplă când, după ani şi ani de existenţă formală (uneori în aparenţă plină de succes social) îţi dai seama că nu mai ştii cine esti şi te hotăreşti să îţi asumi talentul, asumându-te de fapt pe tine.
Mircea Cărtărescu spunea la un moment dat, îl citez aproximativ din memorie, că poeţii debutează cu o carte pe care apoi o multiplică la nesfârşit în poezia lor şi că nu există posibilitatea de a crea o nouă poezie la vârsta maturităţii.
Nu cred asta şi am suficiente exemple să o contrazic, începând cu Arghezi, însă cred altceva. Cred cu tărie că un talent suficient de puternic structural se va manifesta la orice vârstă sub orice formă, este un fel de vulcan subacvatic care poate sta acolo decenii şi atunci când irumpe schimbă relieful şi asta se poate întâmpla oricând, înainte de 21 de ani sau după 40-50 de ani.
Cred că marea majoritate a celor menţionaţi ca fiind artişti nu sunt posesorii unui astfel de vulcan subacvatic, ci posesorii unui mic pârâu care trece prin spatele casei şi care nu e în stare să mişte nici măcar o roată de moară de apă, darămite un om şi atunci neavând puterea să recunoască asta, trag la neşfârşit poze la xerox cu imaginea photoshopată a pârâului din spatele casei lor, poze pe care le denumesc „un nou volum de poezie”. Cred, dincolo de orice, că a avea tăria de a-ţi împlini talentul este şi un lucru care ţine de destin pentru că privind cifrele de mortalitate infantilă din Asia si Africa, mă gândesc obsesiv la câte mii sau zeci de mii de genii în artă sau în ştiintă mor sub cinci ani de foame, fără a conştientiza vreo clipă „că au talent” sau că s-ar putea realiza prin el.
Adrian JICU
Răspuns invers
Nu ştiu alţii cum
sunt, dar eu când mă gândesc la problema scrisului îmi vine în minte,
inevitabil, întrebarea care i-a frământat pe mulţi de-a lungul vremii: cui prodest? Fireşte, unii au abandonat,
alţii au continuat. O vorbă populară spune: „Cel mai deştept cedează primul”.
Se pare că nu sunt în categoria celor deştepţi căci continui să scriu, chit că
interesul pentru literatură e tot mai scăzut, iar pentru critică e sublim, dar
lipseşte... Ei bine, am uneori sentimentul că tocmai acest derizoriu mă împinge
să fac ceea ce fac. Poate nu întâmplător mi-am intitulat cea mai recentă carte Caruselul cu hamsteri. Decupaje din
literatura postdecembristă, titlu ce vrea să sugereze tocmai acest amestec
indicibil de inerţie şi utopie care mă motivează. Pentru mine scrisul e o
chestiune de obişnuinţă. Mi-a creat o anume dependenţă care îmi aminteşte de
chinezii care se adunau să fumeze opium deşi unii dintre ei nu mai ieşeau
niciodată vii de acolo. Şi totuşi mergeau...
Cât priveşte
celelalte întrebări ale Violetei Savu, ar fi multe de spus, dar voi fi scurt.
Nu ştiu de ce renunţă unii scriitori talentaţi. Chiar nu ştiu. Fiecare cu
povestea lui. Eu mă voi opri doar la două cazuri. Titu Maiorescu, autor de
versuri adolescentine, pe care le-a aruncat, după cum pretinde în Jurnal şi epistolar, în foc. Spirit
(auto)critic? Poză? Ipocrizie? Mistificare? Sunt n întrebări pe care o asemenea
mărturisire le ridică. Şi n presupuneri. Singurul răspuns pe care îl am la
îndemână este cariera lui Maiorescu. Cert e că avocatul şi politicianul au
bătut scriitorul. Nu ştiu dacă problema poate fi rezolvată în termeni de ori carieră, ori scris, însă ştiu că
teoreticianul junimist a ales bine.
Celălalt exemplu,
cunoscut şi el, este Nicolae Labiş, silit să renunţe din cauza unei morţi
premature, care a generat speculaţii nesfârşite, aruncându-l în legendă şi
aducându-i o notorietate pe care o activitate literară obişnuită (cu câteva
volume) nu i-ar fi adus-o. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că ar fi devenit un
poet de pluton...
În chip de
concluzie, voi răspunde cu o întrebare inversă, care ar putea deveni, la rândul
ei, pretextul unei alte anchete. Pe mine mă preocupă nu de ce renunţă unii
scriitori talentaţi, ci, să am pardon, de ce nu renunţă cei lipsiţi de talent?
Chris Tanasescu MARGENTO
Poetul îngropat în poetul necunoscut
Paradoxul aparent e că nu putem vorbi despre poeţi sau
scriitori (cândva) potenţial mari dar rămaşi necunoscuţi decât... uitându-ne la
cei cunoscuţi. De ce, pentru că, bineînţeles, pe alţii nu-i cunoaştem. Nu ştim,
ca în cazul sfinţeniei, că „lumina nu poate fi ţinută sub obroc”, deoarece în
literatură avem de-a face numai cu lumini ieşite de sub obroc (chiar şi atunci
când ne ocupăm de autori obscuri căci iată, cumva au ajuns la noi). Mult mai
frecvent şi cu tâlc pentru literatură, vorbim de potenţial obscuri sau
necunoscuţi care au ajuns mari repere – manuscrisele lui Kafka, slavă Domnului,
nearse după moartea lui în ciuda cerinţei exprese, sipetul plin de poezie şi
poeţi unul mai diferit ca altul al lui Pessoa, bafta chioară a lui Tagore de a
fi citit şi promovat de Pound şi Yeats (care se vor dezice de el când vor vedea
la ce amploare se ajunge, inclusiv la Nobel) când abia dacă era ştiut (doar cât
să fie controversat) la el în provincie.
Dar nu despre asta vreau să vorbesc, oricum n-ar fi o
mare noutate, ci despre acel scriitor din fiecare scriitor care ar fi putut să
se dezvolte dar s-a oprit în favoarea celui dominant, despre acel alter ego sau
potenţial heteronim care este eclipsat de eul manifest al scriitorului, cel ce
s-a impus. Acest scriitor neafirmat poate fi, dar nu e neapărat opusul celui consacrat,
ci mai degrabă ca Nefârtatul din mitologia română, e un complementar, poate o
variantă integrală a acestuia, dacă nu chiar împlinirea sa, evitată pentru că
ar fi dus la blocaj sau chiar aneantizare.
Ziceam în ancheta despre Bacovia de acum câţiva ani
despre Constantin Acosmei şi obsesia sa pentru textele postume ale maestrului,
unde eroziunea, descompunerea sunt finalmente lăsate să cangreneze, să
dezmembreze totul. Acesta e adevăratul Bacovia, ar zice Acosmei, care, ca orice
poet viu, vorbind despre alţii vorbeşte despre sine, căci îi poartă într-adevăr
în sine.
Harold Bloom spunea despre Whitman că e, în ciuda
aparenţelor, foarte complex şi sofisticat. Aş adăuga: şi în ciuda clişeelor. De
fapt poetul nepublicat din fiecare poet este cel care îl va salva de fiecare
dată din toate sertăraşele în care îl va băga aparent lumea (literară). David
Baker, apropos de Whitman, are un eseu foarte interesant despre contracurenţii
de adâncime din poezia bardului, cei care curg în mod insidios şi dizolvant în
sens contrar faţă de starea şi direcţia aparentă a poemului. Dar cât de valabil
e acest lucru despre orice alt poet adevărat, de fapt!
Acel „văz monstruos” pe care-l ştim noi ca al lui
Caragiale e găsit de Baker şi la Whitman
(bineînţeles, totodată „simţind enorm” auroral-american), căci îi
identifică drept dar precumpănitor vederea ce mătură totul, panoramică. Dar
prin paşi abia simţiţi, prin curgere şi gradaţii subterane, văzul se scufundă
în adevăratul simţ enorm (scufundat în specific), al pipăitului – prin care,
zice Baker, America se maturizează brutal în urma războiului, când poetul
mângâie muribunzi, se atinge de moarte, de preşedintele asasinat, de mlaştina
putrefacţiei şi de celălalt, în actul „particular şi conectiv” al
„transcendenţei palpabile” a atingerii. Dar acest poet din Whitman exista,
totuşi, dinaintea experienţelor târzii, cel obsedat de un cosmo-erotism al
atingerii chiar şi doar bănuite, cel complet copleşit şi numai să stea alături
de altcineva în „Song of Myself”...
Aşa la Eminescu, alternanţele ritmice experimentale din
„O călărire în zori” sunt apoi aparent abandonate, iar jucăuşul improvizator
pare să fie înghiţit de „clasicul romantic”. Aşa să fie? Opera postumă,
desigur, ne arată un poet neştiut, ludic, baroc, eclectic, dar ce ne interesează
nu e poetul literalmente nepublicat (antum), ci acela care a rămas nepublicat,
fiind, de fapt, înglobat şi camuflat în poezia publicată. Este vorba de
daimonul ascuns, cel ce-ndeamnă la nebănuite „jam session-uri” unde metrul (şi
erotismul) safic, de pildă, sunt altoite cu registrul folcloric şi amorul
romantic şi astfel, un profund eclectism şi experimentalism sunt integrate
adânc, în contracurent, cu o măiestrie ce trece dincolo de orice meşteşug
vizibil...
Dan PERŞA
Scrisul e o fabuloasă aventură
Sora mamei mele putea vorbi, la vârsta de cinci ani, în franceză, spaniolă, engleză şi rusă, ştia „pe de rost” mii de poezii şi era o promiţătoare poetă. N-a mai scris, pentru că a murit de meningită. Maică-mea, a fost o promiţătoare poetă în adolescenţă, a publicat în revistele vremii, dar n-a mai avut chef şi vreme de poezie după ce a avut copii. Şi, probabil, fiecare poet promiţător ce-a dispărut, îşi are povestea sa, unică. Ei ar trebui întrebaţi ce şi cum. Ioan Dan Nicolescu debutează cu un roman excepţional şi, dacă nu mă înşel, a mai scris unul, apoi tăcere. L-am întâlnit la un târg de carte, era un om vesel, inteligent, foarte vioi. Nu l-am întrebat de ce n-a mai scris. N-a mai vrut. Şi ca el, atâţia alţii – chestiuni existenţiale, politice sau mai ştiu eu ce. Cristian Pricop s-a oprit după două volume... Probleme de viaţă au intervenit. Într-un interviu acordat lui Ovidiu Dunăreanu acum câţiva ani, am înşirat calităţile care credeam eu că sunt necesare unui om ca să fie scriitor. Sunt o grămadă de calităţi necesare şi e nevoie de toate. E de ajuns ca una să lipsească şi nu poţi ajunge scriitor. De pildă, tăria de a sta cu fundul pe scaun ca să scrii, când alţii se duc în cluburi, se joacă pe computer, văd filme sau se distrează la concerte. Ei bine, în ce priveşte adolescenţii promiţători ce dispar subit, eu cred că explicaţia e următoarea. Adolescenţa e o perioadă aparte din viaţa unui om. Problemele ce le întâmpină adolescentul îi dau o stare de energie aparte, îi dau o conştiinţă vie. Astfel se suplinesc unele dintre calităţile necesare pentru a fi scriitor şi adolescentul poate scrie. Dar adolescenţa trece şi nu mai are cine suplini calităţile reale necesare. Acest om dispare ca scriitor. Îşi vede de viaţa lui. Este, bănuiesc, şi cazul poetei în faşă dată ca exemplu aici. Şi ca ea, atâţia alţii. Pentru adevăraţii scriitori, cred că scrisul se transformă într-un mod de viaţă. Scrisul e o fabuloasă aventură, mai grozavă decât orice aventuri trăite pe drumurile lumii.
Mai interesantă decât dispariţia unor „talente” adolescentine de pe scena literaturii, mi se pare altceva. Apar scriitori ce debutează excepţional, iar după aceea scriu mai prost. La chestiunea aceasta pot răspunde. Cauza e lumea românească (la noi, la alţii lumea în care trăiesc ei). Mizeria din jurul scriitorului, inşii grobieni de care sunt nevoiţi să se ferească, sărăcia, lipsa unui statut al scriitorului în România, nerecunoaşterea valorii lor, neretribuirea muncii lor etc. Atunci când scrii, eşti ca un melc ieşit din cochilie. Orice talpă te poate strivi. Ca să nu te strivească, trebuie să aduni pe tine o cochilie cât mai tare. Însă ea îţi răpeşte libertatea. Marii scriitori sunt cei care au avut curajul să iasă, să rămână afară, să fie striviţi. Ca Esenin, Silvia Plath, Mandelstam şi atâţia alţii.
Felix NICOLAU
Ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte
Am avut un prof în facultă, George Munteanu, autor al unei subtile „Istorii a literaturii române. Epoca marilor clasici”. El spunea că poeţii dau totul în primele cărţi, apoi se sting, pe când romancierii, dacă rezistă, devin mai buni.
Întrebarea corelativă este – cum de nu se lasă de scris cei care scriu o viaţă întreagă la foc continuu? Inevitabil ei se repetă – unii ar zice că îmbunătăţesc, rafistolează -, deci plictisesc îngrozitor. Până la urmă, scrisul într-o anumită direcţie ar trebui să fie o stare de graţie. Şi iar, până la urmă, toţi ne lăsăm de literatură, ca să ne apucăm de moarte. E cam nasol, de fapt, să treci din literatură în moarte. Modesta mea părere e că abandonul ar trebui făcut ceva mai devreme, ca să ai timp să înţelegi moartea. Ştii cum devine asta? Ca tipa eroină din Ucraina care, împuşcată pe Maidan, a mai dat un tweet cu „Mor”. Câţi scriitori n-ar scrie şi pe locul de moarte încă un textuleţ, ceva? Deci poate e de respectat decizia celor care s-au putut lăsa de scris la timp....
A doua întrebare: eu m-am lăsat şi nu m-am lăsat de scris. Sunt şi călare şi pe jos. Nu fac fasoane acum, e pe bune. Nu pot scrie dacă ştiu că nu mi se solicită textul respectiv. Apoi, nu pot scrie dacă nu simt că ceva explodează, că găsesc o perspectivă nouă. Pe scurt – nu am stofă de Sadoveanu-Agârbiceanu. Dar nu-i nicio tragedie! Atâţia alţii o au.
Stoian G. BOGDAN (SGB)
Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris
Dacă privim istoria, în special pe cea neoficială, despre cea oficială până şi Napoleon Bonaparte a spus că e o minciună pe care nimeni n-o contestă, putem constata sau deduce că multe dintre geniile umanităţii, în ciuda beneficiilor aduse şi progresului la care au contribuit prin existenţa, gândurile şi/sau creaţiile lor, au avut parte în timpul vieţilor lor de opresiuni, hărţuiri, agresiuni samd din partea Guvernanţilor şi/sau membrilor Clerului, ba multe dintre ele au sfârşit omorâte prin deciziile acestora. Iată doar câteva nume: Iisus Hristos, Virgilius, Copernic, Giordano Bruno, Nicolo Paganini, Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Nikola Tesla şi multe alte sute de mii. Ce au în comun toate aceste genii şi multe altele de sunt reprimate cu atâta violenţă, ba unele chiar omorâte? Simplu: Faptul că deşteaptă masele şi faptul că invenţiile lor, vorbesc aici în cazul oamenilor de stiinţă, ajută masele sa fie mai puţin dependente, sau chiarindependente. Practic prezintă pericol pentru anumite instituţii, dar mai ales pentru cei care beneficiază gras de pe urma lor. Să-l luăm pe Iisus Hristos: pentru cine prezenta el pericol, deşi „pericol” este impropriu spus? Pentru Cler si totodată pentru Împăratul Romei care se dădea drept zeu. Să-l luăm pe Giordano Bruno acum: pentru cine prezenta el pericol? Pentru Biserica Catolică, pentru că îi contesta prin scrierile sale însăşi fundamentul. Mihai Eminescu, pentru cine prezenta el pericol? Pentru Monarhie şi pentru beneficiarii ei. Nikola Tesla inventase un generator de energie nepoluantă, nelimitată şi care putea fi distribuită fără fir pe întreg globul pământesc şi utilizată de fiecare om gratuit. Pentru cine prezenta pericol? Pentru cei care
vindeau electricitate, petrol, gaze, care erau unii dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni ai lumii.
Sigur, aceste spuse sunt vag conexe cu subiectul anchetei şi pot oripila cititorul, dar asta nu poate fi decât benefic pentru el, pentru că îi va ridica multe semne de întrebare, dar şi mai multe semne de exclamare, iar asta îl va aduce cu picioarele pe pământul sigur al adevărului, sau cel puţin mai aproape de Adevărul despre care Iisus Hristos spunea că te va elibera.
Guvernele care s-au perindat la conducerea ţării noastre au exterminat nenumărate genii – se ştie că România este ţara extremelor, se nasc şi trăiesc cele mai proaste şi abominabile fiinţe aici, dar şi gele mai strălucitoare genii. Este posibil ca poeta Iulia Secureanu să fi fost oprită să mai scrie sau să mai publice de către anumite organe ale Statului respectiv. La fel de posibil este ca ea să se fi oprit din scris sau publicat datorită unui simţ autocritic puternic, chiar şi pentru vârsta ei, prin intermediul căruia să-şi fi conştientizat o eventuală micime sau limitare literară, prin autocomparaţie cu marii creatori ai umanităţii, sau să fi conştientizat că nu ar putea decât să repete, cu altă retorică sau cu una inferioară, ideile lor. Sau este posibil ca pur şi simplu să-şi fi focalizat energia creatoare în altă direcţie, cine ştie? Sau este posibil ca ea să fi fost o invenţie a unui securist cu umor, mă gândesc la asta avându-i în vedere numele de familie. Cine poate şti?!
Cât despre Rimbaud, care practic a revoluţionat literatura occidentală, ce să zic? Este posibil ca acesta să fi conştientizat că nu mai are nimic de spus superior celor spuse anterior. Este o dovadă de mare înţelepciune să taci când nu mai ai nimic de spus, sau când nu ai ceva important de spus. Sunt nenumărate motivele pentru care cineva poate renunţa la scris sau la publicat... eu aş fi mult mai curios să ştiu de ce şi pentru ce scriu poeţii, scriitorii în general, căci am multe motive să cred ca majoritatea lor scriu ca să se audă scriind.
