Chris TANASESCU: Dor de tine şi de altă lume.../ Dor... Cum reuşeşte Bacovia să lungească sunetele, ca dintr-o strună neiertătoare de vioară! Obsedat de modul largo în general, în poemul chiar intitulat „Largo”, el prelungeşte un vers cu trei bătăi până la limitele unui hexametru – „Muzica sonoriza orice atom...” Versurile alternează, de fapt: trei bătăi, două, una, apoi din nou, trei, două, una... lăsând pauze uriaşe la capăt şi la cezură, şi rotind fraza muzicală la infinit, infinitezimal, în jurul vibraţiei din „dor” şi „durere” amplificată de reţeaua neîntreruptă de rime şi eufonii a poemului, ce la extreme zumzăie metalic, electric – „muzica sonoriza”, „sentimentaliza”... – în contrapunct cu gama cealaltă, opacă, înfundată – „atom”, „om”... Spaţiul cel mai larg, tonul cel mai largo e atins în apogeul versurilor „Muzica sentimentaliza/ obositor”, două versuri cu distanţa cea mai mare dintre bătăi din toată poezia română, record inubliabil – primul e un pentametru cu doar două accente efective dintre cele cinci metrice!, întregindu-se spre hexametru cu versul următor, cu accent abia la distanţă de încă trei silabe... Prezenţa, de fapt, dincolo (şi dincoace) de ritmul frazal muzical, a marcării unei alternări esenţiale de măsuri – pentametru cu hexametru – dă şi tonul „camuflat” de elegie, o elegie cosmică, punctată de o sâcâitoare insistenţă a angoasei eschatologice.
Nu în aceeaşi elegie ne găsim şi noi, încă, şi nu aceeaşi angoasă ne blochează şi ne amplifică, alternativ, vibraţia? Cât despre mine, de câte ori mi-amintesc de acest scurt poem, mă gândesc că tot ce am scris a tins către aşa ceva şi nu a ajuns niciodată, şi că toate spectacolele mele (cel puţin cele solo, fără toată trupa Margento) au încercat să exprime asta, dar au aproximat doar, în mod prolix. După care îmi amintesc întotdeauna de vechiul meu prieten, Constantin Acosmei, care a reuşit formulări şi coagulări comparabile cu cea bacoviană de mai sus, mergând, însă, de la recuzită la elementar, de la provincial la domestic carceral, de la teatralizat la rudimentele teatrului însuşi, atingând un lirism al sărăciei în sensul grotowskian al teatrului sărăciei. Costică îmi cita adesea, pe vremea studenţiei noastre, un vers postum al lui Bacovia: „Muzica convinge”...
Bacovia îşi permitea să fie muzical şi când era cacofonic, pe când noi, poeţii de azi, mi-e teamă că adesea suntem cacofonici tocmai când vrem să fim mai muzicali. El putea fi politic sarcastic şi comenta (aluziv?, totuşi pe-alocuri atât de făţiş) inclusiv vitregiile economice, păstrându-şi neatinsă şi vâna lirică, ba chiar făcând-o mai energică şi mai relevantă. Totalitaristului Big Brother i s-a făcut portretul din timp şi fără menajamente: „O zi fără anotimp şi ordine militară,/ Şi prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,/ Însă produsele au început să dispară –/ Şi mulţi au plecat, şi noapte se lasă.// Cu toţii spun că bine le-a făcut/ Sau că un geniu se va naşte –/ Iat studiul creşte cu tactul tăcut.../ O fiinţă supremă, dintre noi, ne cunoaşte”. Bacovia are obsesia foamei şi o foame obsesivă, legată şi ea de sfârşit, de eschatologie, de „finis” – faţă de care apetitul pentru viaţă (ca moarte) a poetului de azi e unul de simplu consumator, oricâte aere apocaliptice şi-ar da el. Bacovia e un „adevărat” şi un anost, e un om cu un caieţel în care îşi trece, la răstimpuri, gândurile şi care se „nimeresc a fi şi în versuri”, un plictisit care se uită parcă totuşi pasionat pe fereastră la aceleaşi lucruri din aceeaşi curte, ore în şir, zile şi ani; e un mod de a fi poet şi de a fi român în care poate ne recunoaştem (fără s-o recunoaştem) mai mult decât în mulţi alţii mari de care vorbim mai des decât de el.
Bacovia a murit undeva în apropiere, într-o casă de pe lângă Şoseaua Giurgiului, ţinut de mână de incredibila sa Agatha, întorcându-se cu faţa la perete şi zicând doar „Vine întunericul”, după ce cu-o seară înainte îi cântase din vioară. În apropiere, zic, pentru că într-un anume fel n-am reuşit să plec de-acolo niciodată – la doar câteva case şi câteva decenii distanţă, tot în Giurgiului, a murit şi tatăl meu, întorcându-se în pat, ţinut de mână de maică-mea, după ce cu-o seară înainte îi recitase, a mia oară, nesfârşite fragmente din Eminescu. La doar o stradă, în sens opus, e îngropat Gellu Naum, care s-a stins în pat, ţinut de mână de Lyggia şi înconjurat de câţiva prieteni, după ce de câteva săptămâni, seară de seară, zăcând tăcut şi aparent indiferent dacă noi îl urmăream sau nu, oficiase ceea ce Simona Popescu a numit pregătirea pentru drumul în moarte. Aceştia sunt trei taţi ai mei şi ai poezie mele, nu singurii, dar cei mai apropiaţi. Eu, peste mări şi oceane acum, ţinut de mână de iubita mea, mă sucesc la rândul meu prin viaţă, îndrugând întruna despre viaţă şi moarte, fără să pot şi fără să vreau să-i uit pe ei.
Radu VANCU : Ceea ce mi-l face aşa de ataşant pe Bacovia este, dincolo de irezistibilul lui mit personal, biografic, alcătuirea atât de stranie a poeziei lui, în care câteva tipologii poetice reciproc ireductibile convieţuiesc silit, precum nişte artişti complet diferiţi cărora o la fel de stranie instanţă le-a impus, pentru cine mai ştie ce vină, domiciliu obligatoriu în aceeaşi cameră, pe o perioadă nedefinită. E de neînţeles cum un poet poate fi, în acelaşi timp, simbolist (afecţionând adică armoniile şi evanescenţa), expresionist (suflet, cu totul dimpotrivă, dizarmonic şi concret stihial) şi proto-biografist (căci Bacovia e, să nu uităm, primul poet român pentru care omul s-a făcut concret – „o, cum omul a devenit concret”, spune un vers al lui; e drept, va trebui să mai treacă o jumătate de secol până când un poet român, anume Mircea Ivănescu, să umanizeze programatic poezia). Pessoa a găsit soluţia externalizării tensiunilor poetice divergente şi individualizarea fiecăreia printr-un heteronim; Bacovia procedează pe dos, punându-şi heteronimii deodată la lucru, forţându-i să scrie toţi, simultan, acelaşi text. Rezultatul: o poezie care, deşi a putut să pară contemporanilor neîngăduit de simplă, secretată spontan de un organism bolnav, aşa cum zidurile umede prind igrasie (cu cuvintele plastice, memorabile şi nedrepte ale lui E. Lovinescu), e de fapt mai complicată decât a oricărui alt contemporan. Complicaţie care explică, printre altele, şi posteritatea ei uluitoare – ne amintim cât de surprins era Mircea Eliade, în interviul dat prin 1970 lui Adrian Păunescu, de revalorizarea postbelică în mare poet a lui Bacovia, poet considerat de generaţia lui Eliade „autentic, dar minor”, distinguo care spune totul despre modul respectivei generaţii de a înţelege poezia... –; posteritatea a citit în succesiune ceea ce era engramat simultan în ADN-ul poeziei bacoviene. Şi nu-i deloc improbabil ca analiza spectrală a generaţiilor viitoare de cititori să deducă din conglomeratul acesta poetic informaţii noi, pentru a căror decodificare instrumentarul nostru nu-i încă suficient de evoluat. Iar ceea ce e cu adevărat mirabil e că toată această supracodificare vine de la poetul cu cea mai a-teoretică structură, cu desăvârşire absent din debate-urile teoretice ale vremii, aparent indiferent la uriaşul efort contemporan de revoluţionare a limbajului poetic, malaxând în puţinele interviuri aceleaşi obosite locuri comune (din convingere? dintr-un impuls ironic atât de subtil, încât e quasi-indiscernabil?) despre un simbolism practic extinct în Vest. Pentru ca acum, după o sută de ani de evoluţii şi revoluţii în poezia română, tocmai non-reformatorul să fie cel mai viu dintre contemporanii lui şi, mai mult chiar decât atât, cel mai influent în dezvoltările ulterioare ale poeziei. El, cel care, lipsit de vocaţia poetului revoluţionar, a fost poet pur şi simplu. Nu a scris ca să reformeze, a scris şi atât. E aici una dintre marile lecţii, mai importantă decât oricare dintre mariile teorii.
Miruna VLADA: Pe Bacovia l-am descoperit la vârsta vulnerabilităţii revoltate şi candide. În adolescenţă. Mi s-a potrivit ca o mănuşă, ca o voce care spune ce eu nu îndrăznesc. Faţă de Blaga, Arghezi şi gaşca moderniştilor alături de care îl învăţam la şcoală mi-a plăcut cel mai mult. Şi m-a enervat că toţi îi reduceau poezia la tristeţe, moarte, mov, negură. Eu vedeam şi multe alte lucruri care mă hrăneau: simplitate, un refuz asumat, puţină ostentaţie, puţină cochetărie gravă... Şi poemele lui de dragoste m-au înnebunit. Când eram în clasa a 8-a serbam ca toţi elevii imbecilizaţi Valentines's Day. Şi trebuia să alegem un poem de dragoste pe care să îl recităm în faţa unei comisii, şi pe lângă toate dulcegăriile sordide, versurile bacoviene alese de mine au răsunat ca un dangăt de armă, de o frumuseţe atât de precisă: „Histerizate fecioarele pale/ La ferestre deschise palpită/ În amurguri roşii, nupţiale/Stau triste şi nu se mai mărită.”
Am ajuns apoi în anii liceului la prozele scurte, la Cubul negru, la fragmentele incoerente de jurnal. Un Bacovia şi mai atroce mi se dezvăluia. Urletul său împotriva acestei lumi, urletul împotriva mecanicii şi a lipsei de afecţiune rămâne viu până azi. Am simţit de la bun început că el nu avea nimic din secolul în care trăia şi era mai mult „al nostru” decât „al lor”. Până şi socialismul lui era unul avant la lettre, autentic, critic, marginal. Poezia lui are o imensă putere de fascinaţie pentru mine şi astăzi, oricând îi deschid un volum. „Isterizarea” bacoviană are o forţă nebănuită, e un ţipăt atât de înfundat, şi zdruncinarea se petrece în surdină, încât nu poţi ieşi nepăsător din lumea lui. Sunt convinsă că dacă ar fi fost suficient tradus şi promovat ar fi ajuns cel puţin la notorietatea unui Trakl, de exemplu, pentru că esta una din vocile poetice româneşti cele mai europene.
Marin MĂLAICU-HONDRARI: Aveam 15 ani când, într-un dulap cu uşi de sticlă din incinta liceului, am dat din întâmplare peste un volum de poezii de G. Bacovia. Spun G. Bacovia pentru că acel G. mi-a atras atenţia. Cărţile citite de mine pe atunci erau semnate de autori cu prenume şi nume: Alexandre Dumas, Jules Verne, Karl May, Michele Zivago, Rodica Ojog-Braşoveanu, Leonida Neamţu. Poezia nu mă interesa. Văd şi acum, cu ochii minţii, acel exemplar din G. Bacovia, apărut la editura Minerva, în seria Patrimoniu. Copertă altfel sobră, cu chenar fin, negru, ce înconjura un medalion roşu unde apărea scris cu alb G. Bacovia Poezii, iar în josul copertei era coiful Minervei. Apoi, săptămâni în şir, nu m-am mai putut despărţi de acea carte. Bineînţeles că am furat-o, căci nu îmi era îndeajuns să o răsfoiesc în pauzele dintre ore. Nici până astăzi nu am reuşit să înţeleg de ce nu am reuşit să mă mai desprind de acea carte. Dintr-un copil vesel, energic, harnic m-am transformat într-un adolescent melancolic, singuratic, lent şi contemplativ. Ba mai mult, am luat ad literam multe dintre poeziile lui G. Bacovia. Am început să umblu prin cimitire, îmi petreceam mai multe ore în pădure decât în casă, chiuleam de la şcoală dacă se nimerea să plouă în timpul orelor. M-am apucat de fumat. Bolnav de TBC, visam să am o iubită doborâtă de ftizie. Tot ceea ce citisem până atunci, mi-a apărut dintr-o dată de prost gust, fără nicio valoare, fără forţă. Ceea ce mi se mai întâmplă de multe ori şi astăzi, atunci când recitesc poezii de G. Bacovia. Apoi, pe la 17 ani, am avut un alt şoc, numit Nichita Stănescu. El a reuşit să-l înlăture temporar pe G. Bacovia, dar nu mi-a mai schimbat radical viaţa; singurul scriitor care a reuşit să o facă a fost G. Bacovia.
Gelu VLAŞIN: Sigur că nu întotdeauna suntem dispuşi în a recunoaşte limitele interpretării unui text poetic aşa cum nu întotdeauna empatizăm cu autorul respectiv. Dincolo însă de subietivitatea iminentă şi inerentă, fără a avea pretenţia unor descoperiri epocale, avem tendinţa unei revelaţii atunci când se întâmplă să redescoperim America. Pentru mine, una dintre Americile exitenţiale a însemnat şi relecturarea întâmplătoare a unor poeme semnate de George Bacovia la o vârstă la care impactul unei lecturi poate avea consecinţe majore. Lucrul acesta se întâmpla într-adevăr pe fondul unor controversate interpretări existenţialiste şi căutări filosofice personale fără de care probabil astăzi aş fi fost puţin mai îndepărtat de unul dintre punctele de reper necesare ale literaturii române. Nu poţi acuza mereu lipsa de perspectivă literară a celor abilitaţi să se ocupe de partea educaţională dacă tu esti predispus pentru a refuza orice cheie interpretativă care ţi se oferă. Bacovia nu reprezintă nicidecum aisbergul deprimării ci este mai degrabă motivaţia alienării în faţa unor prezumtive stări amnezico-apocaliptice. Însă eşti pus mai mereu în situaţia acceptării unei realităţi subiective alunecând înspre superficial şi acceptând condiţia non-sublimării doar de dragul unor percepţii citadine care mai devreme sau mai târziu se dovedesc a fi prea efemere pentru a fi fost demne de luat în considerare. Posibil ca numitor comun să fi existat pasiunea pentru literatura franceză (Baudelaire, Rimbaud, Verlaine) sau mai degrabă situările comune în zona meditativ – angoasantă a spaţiilor întunecoase, ca ultimă alternativă de refugiu din calea unei realităţi „prealuminoase”, cert este însă faptul că o bună parte din temariul/tematica bacoviană îmi însoţeşte parcursul primelor volume de poezie. L-am perceput şi încă îl mai percep ca pe un poet important şi doar din această cauză prefer să nu comentez niciodată atribuirile critice care ne aproprie din anumite perspective interpretative. Bacovia este un punct de reper necesar şi odată cu trecerea prin „Plumb” orice lector care se respectă face o mică plecăciune în faţa scriiturii unuia dintre poeţii reprezentativi ai poeziei române.
Gabriel DALIŞ : „Simbolist al primului moment”, cum îl numea Tudor Vianu într-un eseu dedicat apariţiei ediţiei definitive a operei sale, (Opere, Bucureşti, 1944), Bacovia este primul scriitor român pe care l-am citit fără să fi fost constrâns de vreo programă şcolară. Se întâmpla prin anii în care cărţile deveniseră bibelourile excelente, acoperind un perete întreg; cine îşi cumpăra cele mai multe cărţi, avea garanţia celei mai frumoase şi lăudate sufragerii. (Să mai amintesc de Camus care spunea că experienţa vieţii ne învaţă că citim cu atât mai puţin cu cât cumpărăm mai multe cărţi?)
L-am citit pe Bacovia întâmplător, (într-o ediţie Plumb, apărută la Minerva, în 1981), iar impactul puternic pe care l-a avut asupra mea a fost ca a unui tavan care se prăbuşeşte, sub greutatea după-amiezilor, peste fiinţa mea inocentă atunci. N-am crezut că o carte poate fi mai puternică decât un om puternic. Numai cu Cioran am repetat această experienţă devastatoare, iar mai târziu cu Michel Houellebecq.
Iniţial, am început să scriu pentru că am vrut să fiu ca el. Aveam certitudinea de a-l fi înţeles pe Bacovia. Tehnicist desăvârşit şi atipic, mi-a confirmat în timp aproape toate temerile legate de poezie, oameni şi lume, de parcă tot ce aş respira ar fi compoziţie simplă după compoziţie simplă.
Îl iubesc pe George Bacovia. Admiraţia mea pentru acest scriitor rămâne impecabilă, poate chiar simetrică.
Ştefan BOLEA: Ora zero şi zero secunde: L-am descoperit pe Bacovia în liceu, când mă pregăteam pentru olimpiada naţională de literatură. Pe Baudelaire îl citisem mult mai devreme, în superba ediţie bilingvă, îngrijită de Geo Dumitrescu. În vremea respectivă îmi imaginam că Bacovia este doar un fractal (semnificativ) din revoluţia numită Baudelaire (consider şi azi Florile răului cea mai importantă carte de poezie a tuturor timpurilor). Acum văd altfel lucrurile. Aşa cum Benjamin teoretizează pornind de la Baudelaire (şi într-un mod nu cu totul străin de relaţiile dintre Heidegger/ Noica, pe de o parte şi Hölderlin/ Eminescu pe de alta), putem construi pornind de la Bacovia o adevărată epistemă nihilistă. Imaginarul său sărăcăcios, restrângerea la maximum a decorului (un alt mod de a spune că Bacovia merge până la esenţe) îl aseamănă lui Kafka, cel din descrierea lui Deleuze. Recitind azi pe Kindle o ediţie din Plumb, m-am gândit cât de proaspăt pare Bacovia, cât de tânăr, în ciuda oboselii sale compulsive şi al dezgustului patent. Poetul român este stema unui mal de siècle fără referinţă temporală (un etern 1919, o buclă temporală în care iadul îşi repetă [dez]acordul perpetuu), expresia unui malaise al Zeitgeist-ului interbelic, ce are mai multe în fond cu avangarda decât cu simbolismul. După cum s-a mai remarcat, Bacovia este contrapartea unor scriitori ca Emil Cioran, Ulrich Horstmann sau Marcel Moreau, un rezervor de nihilism autentic, pe care se poate efectua un excelent studiu de filozofie a poeziei. Doar două exemple:
a) huruitul abisului primordial (pe care îl aud uneori nebunii şi muribunzii) echivalent cu o invitaţie la dezintegrare atomică:
„Ascultă cum greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă…”
John Donne a formulat altfel: „For whom the bell tolls/ It tolls for thee…”
Cele două versuri ale lui Bacovia converg spre adverbul greu. Legea gravitaţională a melancoliei accentuează căderea în fiinţă, care este similară atracţiei magnetice a sicriului. De multe ori trăim ca îngropaţi de vii.
b) un fel de Mother Nothingness (Alma mater ca la Moonspell) care îşi reclamă copiii-gollem în zodia lui Lilith şi Cain:
„Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, -/ Şi tu ne faci pe toţi nebuni.”
Trecând peste evidenta influenţă formală a lui Baudelaire, care, să recunoaştem, dă excepţionala corespondenţă dintre rimă, ritm şi mesaj, Bacovia vorbeşte, asemenea înaintaşilor lui simbolişti (din care nu trebuie să-l uităm pe Rollinat), cu o directeţe kierkegaardiană sau nietzscheană, despre senzaţia de ameţeală şi gol interior de pe marginea abisului. Ego sum irritum …
Paul BLAJ: L-am cunoscut mult după ce l-am citit. Poate aşa a fost să fie. Luminişurile lui să fie prăpăstiile mele. Şi nu îl poţi cunoaşte pe Bacovia în băncile liceului. Ci doar învăţa. Iar eu, atras ca un magnet cu pol opus, l-am învăţat. Apoi l-am neglijat, până l-am reîntâlnit. Într-o bronhopneumonie slută. Era în primăvara în care terminam facultatea. Totul era luminos până când am aflat că pot muri. În faţa morţii deşi suntem toţi egali, eu speram să îi creionez un zâmbet. Desigur bravam. Respiram din ce în ce mai greu. Nu puteam dormi din cauza secreţiilor nazale. Şi, îngrijit de cei dragi, am început să simt ce înseamnă să fii povară. Dar destul. Am vrut să scriu în cele mai pline de negreală momente ale vieţii mele. Şi am scris. Nu ca Bacovia. Ci ca Blaj. Ştiam ce înseamnă: M-adaug şi eu în convoi ori M-adoarme un gând/ Ce mă îndeamnă./ - Dispari mai curând!
Însă, privind în urmă atent, îmi dau seama că, poate chiar contemporani fiind, s-ar fi plictisit repede de speranţa care zace în oameni ca mine. Iar eu aş fi fost incapabil să renunţ la acest accesoriu natural. Boala m-a izbit doar de adâncimea tristeţii bacoviene, nu şi de rotunjimea ei de fântână. Iar dacă în liceu făceam speculaţii de hermeneutică pe anumiţi termeni, bunăoară complementul de mod întors tălmăcindu-l în complement provenit din participiul verbului reflexiv a se întoarce, din poemul Plumb, dormea întors de undeva amorul (spuneam eu), acum zâmbesc îngăduitor cu vârsta de atunci. Pentru că ştiu, precum mulţi alţii, care este esenţa acestui poem. Stau singur, aici este concentrat tot dorul cadenţat al durerii celui pe care îl preţuiesc pentru că e aproape departe de o umanitate pantagruelică în genere, motherlaniană în substrat cu un voal de shalow asortată… în care totuşi ne trimitem optimismul zi de zi.
Dan BISTRICEAN: Bacovia ne relevă, în cheie laică şi estetică, evidenţa deşertăciunii. Lucru destul de incomod pentru omul contemporan, infatuat şi computerizat, care se grăbeşte să-i agaţe poetului eticheta de „inadaptat”. Şi fără să mai zăbovească cineva asupra nuanţelor conceptului de „inadaptare”.
George Bacovia, fără de care poezia românească ar fi fost şchioapă, este unul dintre cei mai actuali poeţi. De ce este foarte prezent Bacovia? Pentru că… „sunt câţiva morţi în oraş, iubito”. De fapt, astăzi sunt mult mai numeroşi decât odinioară. Nu mă credeţi? Încercaţi fiecare dintre voi, atunci când vă opriţi în faţa unei vitrine de magazin, să priviţi direct în geam şi nu dincolo de el. „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi”…