Dragoş Burlacu este absolvent al Academiei de Artă „Luceafărul” din Bucureşti şi aşa cum aflăm de pe blogul său personal, „trăieşte şi lucrează în Bacău şi Bucureşti”. În Bacău, unde lucrează cea mai mare parte a timpului, Dragoş Burlacu împarte atelierul cu tatăl său, Ioan Burlacu, peisagist valoros care în ultimii ani şi-a schimbat direcţia artistică, „plăsmuind” obiecte confecţionate din materiale neconvenţionale. Sigur că se pot purta discuţii psihologice pe tema genei artistice moştenite dar nu asta este intenţia noastră. Dragoş Burlacu are o evoluţie de sine stătătoare, interesantă, o viziune plastică originală, diferită. Este uimitoare energia creatoare de care dă mereu şi constant dovadă. Impresionează prin varietatea temelor abordate, tânărul plastician trecând cu naturală uşurinţă de la subiectele social-istorice, pentru care se documentează ca un arhivar, la cele din arealul emoţiilor, sentimentelor. Este remarcabilă vizibilitatea sa peste hotare. Nu de mult timp, Dragoş Burlacu s-a întors de la Paris, unde a participat la expoziţia „Origin'Art”, alături de alţi patru artişti români: Radu Belcin, Francisc Chiuariu, Flavia Pitiş, Aurel Tar. Expoziţia a fost găzduită de Centrul American pentru Artă „Dorothy's Gallery”, putând fi vizitată între 8 iunie şi 15 iulie, curatorul expoziţiei fiind Cosmin Năsui iar întregul proiect a fost realizat cu sprijinul ICR din Paris. La scurt timp după vernisajul din 8 iunie în capitala pariziană, la întoarcerea în ţară, l-am vizitat pe artistul Dragoş Burlacu în atelierul său şi am purtat un dialog viu despre această expoziţie, dar şi despre alte prezenţe personale în expoziţii internaţionale, despre ultimele sale lucrări, despre dorinţele şi aspiraţiile sale.
Violeta Savu. - Te-ai întors de curând de la Paris. Cum aţi fost primiţi la Paris, voi tineri artişti veniţi dintr-o ţară din est, din punct de vedere artistic cum aţi fost receptaţi?
Dragoş Burlacu - Prima reacţie a fost din partea proprietarei galeriei, doamna Dorothy Polley, originară din America, trăieşte la Paris din anii 70, galeria ei funcţionează de şapte ani. Dumneaei s-a arătat mirată de tinereţea noastră (aproape toţi avem până în 35 de ani) raportată la valoarea, maturitatea plastică a lucrărilor: „Sunteţi foarte buni, foarte tineri pentru noi occidentalii”. Ceea ce se explică, aşa cum a arătat Cosmin Năsui, prin faptul că în general artiştii europeni proveniţi din fostul bloc comunist sunt dornici de a ieşi în lume.
V. S. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre voi, cei cinci artişti români reuniţi în expoziţia de la Paris?
D.B. - Toţi suntem artişti plastici care ne situăm în zona realismului, al figurativului. Am participat împreună, cu bune rezultate, şi la alte expoziţii internaţionale, la Tel Aviv, la Moscova. Facem parte din aceeaşi generaţie, avem aceeaşi stilistică în valul noului realism. Ca diferenţe, aş spune în primul rând că venim din zone diferite ale ţării, Flavia Pitiş şi Radu Belcin sunt din Braşov, Aurel Tar şi Francisc Chiuariu din Bucureşti. Ne-am format în acelaşi spirit, cu dorinţa de a schimba şi inova ceva în arta contemporană. Chiar dacă putem fi priviţi ca o grupare unitară există diferenţe în conceperea imaginii, tematică, tehnică şi stil. Francisc Chiuariu foloseşte un suport special, o folie translucidă care îi permite să lucreze pe faţă – verso, imaginea finală transpare şi se creează două straturi. Radu Belcin şi Flavia Pitiş abordează problema pierderii identităţii şi a jocului într-o tehnică a clar obscurului, Aurel Tar se autodefineşte ca un artist pop, imaginile sale fiind scăldate în puncte de raster mecanic, el reuşeşte să creeze astfel un efect de sfumato tehnic iar eu sunt interesat de umanism, identitate, particular versus universal.
V.S. - Cum a fost vernisajul, a fost altfel comparativ cu vernisajele de artă din ţară?
D.B. - Am avut public pentru că în general arta românească este acolo foarte bine privită, o influenţă foarte bună a avut-o cinematografia contemporană românească. Interesul asupra noastră şi aprecierile pozitive au la bază mai multe motive, unul ar fi cel al exotismului dar nu acesta e definitoriu. Pe plan mondial, fostul bloc comunist are şcoli de artă realistă, care sunt foarte diferite de cele occidentale. Germania, în zona ei estică (Şcoala de la Leipzig), România, China, au artişti care au învăţat meserie foarte bine în şcoală. Noi ştim desen!
Cât priveşte vernisajul, fireşte că există diferenţe. Şi, în primul rând, mi s-a părut un public mai sensibil, mai interesat, mai curios să cunoască artiştii şi arta lor. Am primit multe întrebări din partea publicului, ceea ce ne-a bucurat. La vernisaj au fost prezenţi colecţionari şi mult public tânăr.
V.S. - Există diferenţe între vernisajele din ţări diferite? De exemplu, cum a fost la Tel Aviv, cum a fost la Paris faţă de Tel Aviv?
D.B. - Parisul este mai sofisticat. La Tel Aviv a fost o afluenţă mare de public, dar un public care arată normal, aşa ca şi pe la noi, bărbaţi care ajung până acolo cu bicicleta dar sunt îmbrăcaţi sobru, la costum, doamne şi domnişoare elegante. În schimb, vernisajele de la Paris au exotism, vezi ciudăţenii, fashion, accesorii bizare. Adesea, în public, îşi fac apariţia personaje extravagante. Acolo e ceva firesc ca la un vernisaj să intre pe neaşteptate un tip cu freză punk, să întrebe nonşalant despre artişti „cine-s ăştia?”, să viziteze expoziţia, să cumpere un desen cu 200 de euro şi apoi să plece la fel de intempestiv cum a sosit. Nimeni nu s-ar mira.
V.S. - Da, pare cinematografic. Mi-aş dori să văd asta.
Din imaginile din galerie care se pot vizualiza pe anumite siteuri şi pe internet am văzut că ai participat la Paris cu lucrări din ultimele două cicluri artistice „State of mind” şi „Moments”. În tablourile ce fac parte din „State of mind”, trăsăturile personajelor se topesc într-o lumină cerată, unii au afirmat că le-ai „şters” astfel individualitatea, le-ai ascuns identitatea.
D.B. - Am „şters” feţele personajelor, am renunţat la trăsăturile fiecărui om ca să nu particularizez o faţă, ţintind spre universal, am vrut accentele să fie cele ale emoţiilor şi să evidenţiez tensiunea dintre personaje, starea lor şi nu particularităţile, pentru că între acele personaje se întâmplă ceva. Un cuplu care se sărută devine o singură imagine. În realitate, imaginea dupa care m-am inspirat este din momentul nunţii celor doi. Sunt imagini din arhiva personală şi evocă momente şi trăiri la care am luat parte.
V. S. - În seria „Moments”, criticii de specialitate au remarcat lumina foarte puternică din întinderea orizontului. Ce ne poţi spune despre reflexele foarte luminoase ale lucrărilor?
D. B. - Am încercat să obţin un efect perlat, foarte luminos. Am folosit tranziţii fine de culoare.
V. S. - Ce ai urmărit în aceste să le zicem plaje (a refuzat denumirea de „marine”, considerând nepotrivit termenul) zugrăvite în „Moments”? În majoritatea lor, mai mult sau mai puţin vizibil ai introdus elemente străine, desprinse din contextul general, totuşi ele sunt încorporate şi se încadrează acolo.
D. B. – Am încercat să introduc elemente străine în lucrări, din alt univers care să completeze imaginea şi să îi dea sensul pe care l-am dorit şi uneori o notă de umor.
V. S. - Din câte se ştie aceste plaje au rezultat în urma călătoriei tale în frumoasele insule din Creta. În una din plajele pictate apare în prim-plan un personaj cât se poate de bizar, parcă e un cavaler călare în armură...
D. B. - A, e un soldăţel de plumb! (se ridică şi-mi aduce de pe un raft o jucărie simpatică, soldăţelul e minuscul în comparaţie cu reprezentarea lui în tablou). Îl am din copilăria mea! Îmi place să introduc, în lucrările mele, elemente foarte personale. Îmi plac mult obiectele care au asociere directă cu jocul.
V. S. - O expoziţie personală destul de recentă, care a avut numeroase ecouri, se intitulează „Understanding History”, o expoziţie de pictură şi desen despre familia Ceauşescu. Totuşi, în momentul revoluţiei din 1989 erai un copil de doar unsprezece ani, care poate nu a trăit din plin dictatură comunistă, nu a conştientizat-o la acea vârstă cum ar fi făcut-o un om matur.
D. B. - Am trăit-o (dictatura comunistă) oarecum şi cu siguranţă mai mult decât un tânăr care are acum douăzeci de ani. Faţă de acesta, am un alt unghi de a privi lucrurile. Pentru expoziţia respectivă am studiat un album cu fotografii din viaţa lui Ceauşescu, unele le-am interpretat, altele le-am tratat realist. Cu o parte dintre lucrările acestei expoziţii am fost prezent în 2009, la Veneţia in cadrul proiectului „Young Romanian Art” şi mai apoi, în Germania, la Wiesbaden în cadrul expoziţiei „la Ich kenne drei Farben auf Erden” / „Trei culori cunosc pe lume”, iar în primăvara anului trecut, la expoziţia internaţională de grup „Eu sunt român, Bucureşti - Tel Aviv”, organizată de Institutul Cultural Român din Tel Aviv, în parteneriat cu Universitatea din Beer Sheva. (lucrările artistului Dragoş Burlacu au stat atunci alături de cele semnate de nume grandioase ale artei româneşti, cum ar fi Victor Brauner, Maxim Dumitraş sau Dan Perjovschi)
V. S. - Ai la activ multe prezenţe pe simeze internaţionale: la Paris, în Italia, la Veneţia în 2009 iar anul acesta la Padova , cu expoziţia „The importance beeing original”, la Moscova, în Israel, Germania... Cum e la doar 34 de ani să fii un artist cu atâta succes?
D. B. – Nu urmăresc succesul, mă interesează valoarea în sinceritatea discursului.
V. S. - Ce reacţii, vizavi de pictura ta, te bucură cel mai mult?
D. B. - Sunt bucuros atunci când obţin reacţii din partea publicului. Mă bucur când mi se pun întrebări despre o lucrare sau alta. Sunt curios să aflu cum sunt receptate creaţiile mele, ce anume transmit privitorului. Cineva mi-a vizitat atelierul, despre una din lucrări a afirmat că-i aminteşte de Edward Hopper, apoi mi-a spus că în general picturile mele îi transmit sentimente de singurătate. Este adevărat, chiar cultiv în lucrările mele sentimentul solitudinii.
Mă interesează orice fel de reacţii pentru că arta fără reacţii nu îşi îndeplineşte funcţia. Piesa de artă capătă sens abia atunci când este percepută de privitor, când universul creatorului/ artistului, se combină cu cel al privitorului. Mi se pare foarte important cine este cel care îţi vede lucrarea şi emite reacţii, care este educaţia lui, nivelul de cultură. Este clar că o persoană, cu educaţie minimă, va percepe diferit o lucrare, faţă de un colecţionar sau un critic avizat. Nu vreau să spun prin asta că arta este pentru elite, consider că ea înglobează şi un factor social-estetic important, dar percepţia, logic, este diferită. Revin aici la ideea de universal versus particular, ele nu pot exista una faţă de cealaltă. Un discurs foarte bun are şansa să devină universal!
- articol publicat în
Revista Ateneu, iulie-august 2012, p. 16-17, pagini în care veţi putea citi şi un incitant manifest artistic semnat de plasticianul Dragoş Burlacu
"Troiţă cu dorumetru" - Valentin Vârtosu
Viorica Zaharia
Geanina Ivu-Vlad
Elena Lupaşcu
Rachela Woolf
Elena Samburic
Bogdan Antochi
