blue moon

Solitudine în Nomadland

„Nomadland“ (2020, regie Chloé Zhao) nu este neapãrat despre recesiunea americanã în general sau, în particular, despre închiderea fabricii „US Gypsum“. Marea crizã economicã oferã doar contextul relatãrii poveștii de viațã a unei femei simple din America. Filmul este despre solitudine și despre modalitatea de a gãsi luminã, frumusețe și bunãtate chiar într-o singurãtate nu doar asumatã, ci și asimilatã. Frances McDormand o interpreteazã foarte convingãtor pe Fern, o femeie de peste 60 de ani, care a pierdut toatã agoniseala ei de-o viațã. Neavând copii, rãmasã vãduvã, Fern împacheteazã puținul pe care-l putea lua cu ea și pleacã la drum cu o dubițã transformatã în spațiu de locuit, cãlãtorind din loc în loc prin Vestul American, fãcând popasuri în parcuri amenajate special pentru cei care trãiesc în rulote. Atunci când este compãtimitã pentru cã a ajuns homeless, Fern riposteazã: „Nu sunt fãrã locuințã. Doar cã nu locuiesc într-o casã“. Deși nu-i lipsește pregãtirea intelectualã (cândva a fost profesoarã suplinitoare), în timpul vieții sale nomade își gãsește cu greu locuri de muncã, oportunitãțile pentru sezonieri fiind destul de reduse. Astfel, o vedem muncind în giganticul depozit „Amazon“, participând la strânsul recoltei din Nebraska, curãțind toaletele într-un parc de distracții etc. Va gãsi servicii mai bune din momentul în care îl va întâlni pe Dave (David Strathairn), un bãrbat tandru, cu care va lega o armonioasã prietenie.

Combinație de dramã și documentar, „Nomadland“ are scenariul bazat pe o carte de nonficțiune a jurnalistei Jessica Bruder. Firul narativ destul de simplu, ariditatea relatãrilor de tip reportaj ar fi putut imprima un caracter stereotip, dar Chloé Zhao ocolește cu grijã toate capcanele, iar prin atenția specialã acordatã condiției umane realizeazã un film reflexiv.

Acest road-movie este interesant și prin faptul cã au fost filmate persoane care în mod real își duc viața în rulote. Nu este prima oarã când regizoarea Chloé Zhao lucreazã cu nonactori; amintesc de „The rider“ (2017), care redã povești tragice despre staruri rodeo, din distribuția cãruia nu face parte niciun actor profesionist. Deși „The rider“ este relatat cu un plus de emoție, nu a avut totuși un succes rãsunãtor. Ambele filme îl au ca regizor de imagine pe Joshua James Richard, care cunoaște secretele luminii și are puterea de a revela ca nimeni altul simbioza omnaturã. Spre deosebire de „The rider“, „Nomadland“ se detașeazã printr-o construcție impecabilã, este bine sistematizat, include numeroase simboluri despre viațã și moarte, iubire și suferințã, început și sfârșit, libertate și îngrãdire: ținuturi înghețate, deșert, ocean, cactuși, pietre, foc, pãsãri, zbor, stânci, tatuaje, caschetã de miner, cer plin de stele, o verighetã, un gard spart, o casã goalã, șosele ce par a se prelungi la infinit etc.). Participarea a doi mari actori cum sunt Frances McDormand (în rolul principal) și David Strathairn (în rol secundar) ridicã valoarea filmului, aducându-i totodatã vizibilitatea meritatã.

„Nomadland“ a fost în 2021 marele câștigãtor la Premiile „Oscar“, fiind votat „cel mai bun film“, Chloé Zhao „cel mai bun regizor“, Frances McDormand „cea mai bunã actrițã în rol principal“; Chloé Zhao a mai fost premiatã pentru „cel mai bun scenariu adaptat“ și „cel mai bun montaj“, iar Joshua James Richard a fost gratificat „pentru cea mai bunã imagine“. La decernarea premiilor, Chloé Zhao a spus: „Am gãsit întotdeauna bunãtate în oamenii pe care i-am întâlnit peste tot în lume“; cred cã în asta constã secretul marii ei reușite: cãutând și gãsind bunãtatea.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, mai 2021, p. 4)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

Limbajul fluierat

Realitatea paralelă

„La Gomera” (2019), al cincilea lungmetraj al regizorului Corneliu Porumboiu, începe cu imaginea unui bărbat între două vârste care călătoreşte cu feribotul spre una dintre Insulele Canare, numită chiar „La Gomera”, de aici alegerea titlului. La fel de bine filmul s-ar fi putut numi „El Silbo” pentru că eşafodajul se bazează pe acest limbaj „fluierat”, cu rădăcini ancestrale. Intriga este poliţistă: Cristi (Vlad Ivanov) este un poliţist capabil dar corupt, care a intrat printr-un concurs de împrejurări în combinaţii dubioase cu nişte mafioţi spanioli. El soseşte pe insulă prin intermediul Gildei (Catrinel Marlon), une femme fatalle, care îl abordase la Bucureşti propunându-i să se folosească de tertipuri pentru a-l elibera din închisoare pe partenerul ei Zsolt (Sabin Ţambrea).

Debutul filmului este foarte promiţător ca enterteinment: peisaje de vis scăldate într-o lumină blândă; maşini de lux; o vilă magnifică; terase străjuite de palmieri; intrigă cu mafioţi; „coupe de foudre” etc. De asemenea, filmul este atractiv prin umorul subtil şi notele ludice. Mafioţii care sunt conduși de magnatul Paco (Agustí Villaronga), pe lângă afacerile lor murdare, se ocupă cu studiul limbajului fluierat. Dovedind veleităţi de pedagog, Kiko (Antonio Buíl) reușește să capteze atenția ucenicului său încă din introducere: „Limbajul fluierat este un cod, precum Morse. Tot ce vorbim poate fi fluierat. Iar dacă poliţiştii aud limbajul, vor crede că sunt păsări care cântă”. După ce Cristi învaţă cu brio El Silbo, se va întoarce în România, reluându-şi viaţa sa ternă şi singuratică. Își va continua activitatea în secţia antidrog a Poliţiei, unde singura pată de culoare pare a fi Magda (Rodica Lazăr), şefa lui Cristi, o femeie îndrăzneață și perspicace. Pe cât de temperamentală este Magda, pe-atât de blazat se prezintă Cristi. Reacţiile lui sunt liniare, părând indiferent la evenimentele surprinzătoare care se petrec.

Călătoria se face nu doar din Bucureşti spre Insulele Canare, ci şi în sens invers: traficanţii spanioli vor pleca din „La Gomera” şi vor sosi la Bucureşti. Din acel moment, aproape toate personajele încearcă să obţină cei 30000000 de euro despre care doar Zsolt ştie unde sunt ascunşi. În acest „vârtej” al goanei iraţionale de a câştiga bani mulţi dar necuraţi, se topesc acţiuni care fascinează, paradoxal, chiar prin desfăşurarea lor lentă: filaj, întâlniri clandestine, înscenări, evadări etc., deliciul suprem constituindu-l fluieratul plutind peste acoperişurile clădirilor bucureştene. Chiar dacă ritmul este moderat, filmul nu este lipsit de tensiune și suspans.

Limbajul fluierat a fost elementul care a realizat declicul conceperii scenariului. Corneliu Porumboiu a afirmat că a aflat despre El Silbo la scurtă vreme după ce a lansat filmul „Poliţist, adjectiv” (2009). Cercetând subiectul, a aflat că „există un sat în Grecia unde se fluieră, unul în Turcia, altul în Pirinei, altul în Mexic. Mai sunt locuri în lume. Nu se ştie exact originea. Se spune că insula La Gomera ar fi fost la un moment dat colonizată de berberi, Insulele Canare fiind la 100 de kilometri de Coasta Africii. Acum el codează limba spaniolă, dar nu se ştie ce a fost înainte” (cf. interviului acordat jurnalistului Dan Mischie, în cotidianul „Adevărul”). Limbajul fluierat din nordul Turciei a fost folosit în filmul artistic „Sibel” (2018), care relatează povestea unei tinere foarte frumoase, lipsită de darul vorbirii din cauza unei afecţiuni din copilărie. Dar dacă în „Sibel”, limbajul fluierat i-ar putea facilita fetei o minimă viaţă socială, în „La Gomera”, oferă o posibilă evadare din rutină. „Sibel” este un film poetic; din „La Gomera” nu lipseşte metafora, dar în esenţă este un policier noir.

În scenariile lui Porumboiu sunt incluse metode didactice. Ne amintim că în „Poliţist, adjectiv”, prin intermediul unor personaje, ne erau livrate savuroase lecţii de gramatică. Şi în „La Gomera” asistăm la câteva lecţii: tehnica limbajului fluierat este secondată de informaţii privind diferenţele dintre fonetica limbii române şi cea a limbii spaniole. La recepția unui motel sordid se difuzează... muzică clasică! Bogatele referinţe din istoria cinematografiei sunt desigur un omagiu adus marilor maeştri, dar totodată prin ele se testează gusturile şi cunoştinţele spectatorului cinefil. Grădina are rol de simbol: de la cea autohtonă de care se îngrijeşte mama lui Cristi (Julieta Szönyi), se trece la una dintre cele mai spectaculoase grădini din lume, şi anume Grădina Botanică din Singapore. Prin imaginile celor două grădini subliniindu-se antiteza rustic – cosmopolit.

În ceea ce priveşte firul narativ, finalul este deschis. Aşa cum în „La Gomera” se continuă istoriile unor personaje din „Poliţist, adjectiv”, ne aşteptăm ca în unul dintre viitoarele filme ale lui Corneliu Porumboiu să fie dezvoltată povestea de dragoste ce abia a fost schiţată.

Actorii au jucat foarte bine, dar dintre toţi se evidenţiază cel din rolul principal. Interpretarea lui Vlad Ivanov se caracterizează printr-o complexă interiorizare, parcimonia în gesturi creionând un personaj flegmatic. În ceea ce priveşte rolurile secundare, sunt carismatici Antonio Buíl şi Agustí Villaronga, cel de-al doilea având în palmares valoroase premii internaţionale. Memorabilă este şi interpretarea Rodicăi Lazăr, care se remarcă prin stăpânirea impecabilă a mijloacelor de expresie. Catrinel Marlon este o prezență încântătoare, grafică.

„La Gomera” a fost filmat în România, Spania şi Singapore. Regia şi scenariul îi aparţin lui Corneliu Porumboiu. Imaginea este semnată de Tudor Mircea, scenografia de Simona Pădureţu, iar Arantxa Etcheverria Porumboiu este director artistic.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, aprilie 2021, p. 4)

„Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

Sentimentul izolării în piesele lui Viorel Savin

Se întâmplă nu de puține ori în cazul unor scriitori puternici, care au cu adevărat ceva de spus, ca timpul să demonstreze caracterul premonitoriu conținut în unele dintre creațiile lor. Traversăm de mai bine de un an de zile o perioadă pandemică, în care ne-au fost recomandate sau chiar ni s-au impus distanțarea de ceilalți semeni și izolarea. Cine va avea curiozitatea să recitească dramaturgia lui Viorel Savin va descoperi că sentimentul claustrării este una dintre temele sale predilecte în piesele cu fior tragic, cuprinzătoare de neliniști metafizice cum sunt, spre exemplu: „Poarta”, „Doamne, fă ca Schnauzer să câștige”, „Tu nu ești trupul tău”, „Bătrâna și hoțul”. Totodată, aceste piese reflectă pregnant și pasiuni de-ale autorului: poezia (de subliniat că Viorel Savin este deopotrivă un prozator și poet remarcabil, fapt notat deja de critica de specialitate), admirația pentru arta actorului, prețuirea artei plastice. Excelentă ideea editurii ieșene „Princeps edit” de a grupa cele patru piese într-un volum cu titlul „Poarta” și un subtitlu aluziv: „texte pentru lectură și înscenări”. (Cartea a fost publicată în 2011, cu o prefață de Daniel Corbu.) În anexă găsim opinii critice semnate de Constantin Călin, Constantin Ciopraga, Mircea Dinutz, Mircea Ghițulescu, Petre Isachi, Valeria Manta-Tăicuțu, Ion Rotaru, Valentin Silvestru, Vasile Sporici, Laurențiu Ulici. Eu am descoperit recent această bijuterie (cartea beneficiind și de condiții grafice excelente) cuprinzând piesele care fac parte dintr-un top 5 personal (desigur, subiectiv) din dramaturgia lui Viorel Savin (eu aș fi adăugat „Lucruri și ființe”). Sper să nu se înțeleagă greșit: chiar sunt convinsă că fiecare piesă de teatru semnată de Viorel Savin este reprezentativă pentru dramaturgia românească. Anul trecut, la Editura „Ateneul scriitorilor” a apărut volumul „De-ale revoluției”, cu patru dintre piesele social-politice ale dramaturgului Viorel Savin: „Funia sau Comèdia supunerii”, „Greșeala”, „Închisoarea de sunete (Clopotul)” și „Bustul – politică și mahala”, în care autorul dovedeşte o percepere lucidă a actualității. Dar inclusiv în cazul când temele dramei sunt istorice, personajele lui Viorel Savin cochetează cu reflecția filozofică. Fie că sunt sau nu ființe morale, personajele sale sunt înclinate spre meditație. Iată, spre exemplu, ce spune BĂRBATUL (în piesa „Greșeala”): „Frica este începutul morții. Eu nu pot muri înainte de a fi mărturisit, înainte de a fi fost răzbunat!... Frica este un vânt aspru care tulbură doar celulele animalelor. Eu pot s-o stăpânesc! Este sclava mea, pentru că în mine eu sunt stăpânul meu!” Sau în „Tu nu ești trupul tău”, unul dintre cele mai emoționante texte despre speranță și cultivarea artistică a eului, EL i se dezvăluie EI: „Ai măcar atâta curaj și ascultă: sunt Cineva, trecând pe Aici, spre Undeva. Contează doar senzația de curgere, adierea, trecerea! Sunt Cineva... trecând pe Aici... spre Undeva!... În Aici, ești tu. Așteptai cu Lăuntrul tău această trecere. Trecerea prin Aici te atinge”.

Din punctul meu de vedere, Viorel Savin este un dramaturg modern, cu nerv, spontaneitate, tensiune dramatică, știința replicii, abilitate de a crea conflicte convingătoare, persuasiune, inteligență, imaginație și intuiție, înclinație pentru mistic și alegoric. Teatrul său abordează o varietate de subiecte, neocolind metafora.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, aprilie 2021, p. 11)

Constantin Țînteanu: „Frumosul stă împreună cu urâtul în orice.”

Interviu. Violeta Savu în dialog cu Constantin Țînteanu

Maxonia, 2019

– Ne aflăm la Galeria „Karo”, pe simezele căreia putem admira lucrări din expoziția de grup „Cu ochii întredeschiși”, printre care se află și câteva sculpturi realizate recent de tine. De unde vine această pasiune? Când ai început să faci sculptură?

Constantin Țînteanu: – Am început de fapt cu pictură. Aveam zece ani şi îmi doream cu ardoare să cumpăr un tablou foarte frumos: nişte vecini emigrau în America şi vindeau tot. Pânza respectivă costa două salarii, ai mei nu şi-o permiteau. Am fost trist. Şi acum câteodată mă gândesc: era un cap de arab care te urmărea cu privirea. M-am străduit atunci să fac eu o lucrare, pentru a umple golul apărut. Am pictat-o pe mama după o fotografie, dar nu mi-a plăcut rezultatul. Sculptura? Cam în aceeaşi perioadă: tatăl meu dăltuia în lemn draperii şi rame de oglinzi, iar eu ciopleam capete de oameni. Și îl criticam cu toţii pe Brâncuşi, pentru faptul că se lepădase de talentul său ieşit din comun – omul fără piele ne fascina –, pentru a face în schimb prostii pe care nimeni dintre cunoscuţi nu dădea doi bani. Figurativul atunci era singurul care conta, nu vedeam dincolo de aparenţă. Sculptura, poetic vorbind, este ca oglindirea clipei într-o imagine în mişcare, foarte greu de ajuns la esenţa ei. Nicidecum doar cu privirea, ci cu ochiul minţii, mai ales. Cugetare, înainte de orice; pentru mine, mijlocul prin care cercetez lumea din care fac parte. Emoţiile, chiar dacă importante, sunt mereu duse în plan secund, încerc să le ţin sub control cât pot de mult.

– Arta ta conţine metafizică, filozofie, conservarea memoriei. Ce urmăreşti prin sculptura ta?

Memoria, 2019

Constantin Țînteanu: – N-aş putea spune că urmăresc programatic un anumit parcurs. Mă feresc cât pot de repetiţii, de subiecte la modă sau de potriviri care „se caută”. Nu vreau să decorez apartamente ori spaţii publice, lucrările mele nu sunt accesorii la mobilă şi perdele. În ceea ce mă priveşte, sculptura se autocreează; sunt doar un martor care urmăreşte cu mult interes tot ce-i apare în faţa ochilor. O mână neştiută aşază cum trebuie fiecare părticică; important e să te laşi în voia ei. Mai complicată decât orice se dovedeşte aproape întotdeauna încheierea, capătul drumului. Dacă recunoşti varianta cea mai bună dintre cele posibile, rămâi acolo. Fiecare pas în plus strică echilibrul, te duce în jos. Dar pentru a pătrunde aici trebuie atinsă mai întâi acea stare de graţie, cu promisiuni şi mister, greu de transpus în cuvinte. Sunt adeseori perioade, nu scurte, în care nu iese nimic. Cel mai bine atunci e să uiţi totul, să te apuci de altceva. Negreşit la un moment dat flacăra se va reaprinde, o forţă de neoprit pune iarăşi stăpânire, preluând iniţiativa. Ce a mocnit înăuntru izbucneşte afară cu toată puterea, ca o frumoasă eliberare. Iar întrebarea nerostită primeşte răspunsul cuvenit.

– Ai un ritual al tău când lucrezi? Unde lucrezi? Ai un atelier personal?

Conacul Otetelesanu, 2018

Constantin Țînteanu: – Depinde ce lucrez. Sunt unele operaţiuni foarte zgomotoase, cu aşchii şi praf, cu efort, numai cu cerul deasupra. Câteodată prea cald, alteori foarte frig, alergi mereu dintr-o parte în alta să te adăposteşti. Ritual nu este, fiindcă mă plictiseşte tot ce înseamnă reluare, revizitare; nu vreau să calc de două ori în acelaşi loc. Atelierul îl am la Râşca, din primăvară până toamna târziu. Acolo sfredelesc, tai, cioplesc, şlefuiesc, bat mii de cuie, fac mizerie, citesc. Mă sustrag pe cât pot de la treburile gospodăriei, merg la bureţi, reciclez la nesfârşit. Inclusiv lucrările proprii pe care le canibalizez, le dezmembrez şi fac altele noi. Iarna, acasă, în Bacău: colaje, împletituri din sârmă, iar cuie bătute şi tablă decupată. Schiţe în creion, dar nu chiar multe, fiindcă aproape totul este fixat deja în cap. Aici e de fapt adevăratul atelier, unde se conturează fiecare detaliu în parte. Sculptura este gând înainte de orice, cum bine spunea Beuys.

– Una dintre sculpturile tale din expoziția „Cu ochii întredeschiși” mă face să mă gândesc la roci, minerale, șisturi bituminoase etc. Se leagă asta de structura ta de geolog, prima ta calificare cronologic vorbind? Câtă legătură există între geologie şi sculptură?

Constantin Țînteanu: – Voi reda textul care însoţeşte lucrarea pomenită de tine: Mai degrabă justificare a demersului, nevoii de protest faţă de natura umană, cu disponibilitatea ei nelimitată de a distruge tot ce o înconjoară: lăcomie, drum către moarte. Trup chinuit într-un gratuit act de cruzime, copac viu ce păstrează durerea în trunchiul pietrificat. Suferinţa naşte frumuseţe. Pendulează omul între mult din puţin şi prea puţin din mult. Niciodată sătul. Căci mult e prea puţin pentru el. Vorbim despre „Forest”. Lemn, hârtie şi tablă.

Forest, 2020

Ca să-ți răspund totuși la întrebare: există o legătură strânsă între geologie şi sculptură; sunt două modalităţi de contemplare a realităţii, cu rezultate asemănătoare; nu le deosebesc.

– Limba latină: o „limbă moartă”, zic unii. Cum de o știi atât de bine?

Vanitas

Constantin Țînteanu: – O limbă aparte, mă fascinează. Ca tot ce ţine de Roma antică. Simpla incantaţie a unor rostiri înţelepte spuse acum două mii de ani rezonează profund. Am observat că litera fixată de un volum obişnuit îl va transforma în ceva care depăşeşte forma imediată. Astfel, scrisul devine mai puternic decât imaginea, negreșit aceasta din urmă va ajunge în poziţie subordonată, chiar simplu pretext pentru a transmite mesajul. Am o lucrare în expoziţia „Cahle” care-şi datorează existenţa unui citat din „Satirae” ale lui Horaţiu: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum”. (Este o măsură în toate, drumul drept să-l ţii, nu trece hotarul dintre bine şi rău.)

– Cum vezi arta contemporană internaţională în comparație cu cea din România? Care sunt diferenţele şi asemănările între expoziţii, galerii, artişti?

Constantin Țînteanu: – E o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns, dintr-un motiv foarte simplu: plaja expresiei artistice fiind aproape nemărginită, arta se manifestă printr-o multitudine de faţete, ipostaze, trăiri. E imposibil să urmăreşti tot ce se întâmplă; eu nici măcar nu vreau să încerc, nu aş avea timp de nimic altceva, multe nu mă interesează. Dacă ne referim la direcţiile dominante în „arta oficială” internaţională (SUA şi Europa, cu precădere), numind-o aici pe cea susţinută de sistem (marile muzee, critică, publicaţii, galerii), am observat în ultimii ani o tot mai largă răspândire a unei retorici militante, un activism de o anumită factură, destul de radical pe alocuri. Arta trebuie pusă în slujba „(r)evoluţiei”: cine se abate de la direcţia justă nu face bine, e de partea greşită a istoriei. Teama de a fi incorect politic bântuie subconştientul, ia naştere un limbaj dublu, apar şabloane în gândire. Inevitabil se întronează (auto)cenzura. E previzibilă calea deschisă de noua-veche ideologie, la capăt nu poate fi decât o lume în care toţi vor fi la fel. În cazul României, e mai puţin complicat. Sunt unii care trăiesc încă în secolul 19, de unde se uită cu dispreţ în jur, bombănind că ceilalţi n-au habar a picta un ochi; alţii, simţind de unde bate vântul, sar în barca progresistă vâslind cu putere spre un viitor luminos. Majoritatea: după putinţă şi noroc. În ţara tuturor posibilităţilor, cum e a noastră, supravieţuiesc doar cei puternici. E un subiect trist despre care nu vreau să vorbesc mai mult, fiindcă am obosit să îl tot pomenesc. Oricum, e în zadar.

– Ai afirmat că te consideri român, dar şi englez. De ce şi englez?

Constantin Țînteanu: – „British Museum”, „Victoria and Albert Museum”, „Tate Modern”, „National History Museum”, „Tate Britain”, „Science Museum” le ştiu pe de rost, zgomotele se aud altfel, mirosul specific, vibraţia diferită, recunosc legat la ochi fiecare loc în parte, doar după câţiva paşi. Eu am şi cetăţenie britanică. Lucrul acesta nu mă face mai englez sau mai puţin român. Un act nu stabileşte ce simţi, renunţarea la ceva nu te va transforma dintr-odată în alt om. Dar şcoala în afara şcolii am făcut-o la momentul potrivit; o importantă etapă a vieţii am petrecut-o în Londra, acolo am găsit ce căutam, chiar mai mult decât îmi imaginam. M-am comportat ca un burete uscat, absorbind cu aviditate, de-a valma, tot ce mi-a ieşit în cale, apucând fiecare firimitură cu teama de a nu scăpa ceva printre degete.

Obişnuiam în drum spre casă, pentru câteva minute, în fiecare zi să intru la „National Gallery” pentru a vedea „Cina de la Emmaus” a lui Caravaggio sau pe Vermeer, Pontormo, Piero della Francesca. Când zăboveam puţin mai mult, îi căutam pe Chardin, Hogarth, Michelangelo, Gossaert, Bruegel, Hals, Stubbs, Gainsborough. Apoi, locurile şi oamenii, Portobello sâmbăta, cu bunii mei prieteni Justin, Tobi, Nicholas, negustori de antichităţi, mari specialişti în artă tribală, gravură, ceramică medievală, artă sacră. Camden Town, cu aerul său funky; haine vintage; măşti din Papua Noua Guinee sau Bali; mâncare indiană şi ceai Typhoo sau PG, cu două degete de lapte. „Churchill Arms”, cu green curry la Thai. Târgurile de vechituri din: Ascot, Kilburn, Vauxhall, Denham. Licitaţiile de la Chiswick. Cafeaua etiopiană făcută pe cărbuni în Liverpool street; cappuccino la Nero sau Costa, niciodată Starbucks. Bacon sandwich with egg, în Leytonstone. Plimbările prin Highgate, lecturile de la Waterstones. Ronnie Scott’s, celălalt nume al jazzului. Church street, cu magazinele sale de antichităţi; autobuzul 49 spre Clapham Junction; A40, în maşină duminică dimineaţa. Billiard şi Guinness ori Fosters, la The Crown. Ploaia măruntă. Alexandra Palace. MPB, Byrne Bros. Walking on Wood. Și toate celelalte. Alright mate! Mind the gap.

C-tin Țînteanu, Violeta Savu
și Oana Gheorghe
(foto: Broșu C-tin)

– Fascinant, ne stârnești dorința de a deveni și noi englezi! Să revenim în România. Povesteşte-mi un pic despre cele mai recente expoziţii personale; cea de la Sângeorz și cea de la Palatul Mogoșoaia, la vernisajul căreia am avut și eu șansa să fiu prezentă, îmi amintesc atmosfera plină de strălucire.

Constantin Țînteanu: – Expoziția de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi” s-a numit „Vita statera”, curatoriată de Maxim Dumitraş, prieten apropiat, unul dintre sculptorii români contemporani cei mai importanţi.

Forest. Land art, 2019

M-a onorat invitaţia de a expune acolo, m-am bucurat la fel de mult să particip apoi la simpozionul „ArtForest” din Maxonia, organizat tot de el. M-am referit la „echilibrul vieţii”, calea de mijloc, armonia dintre om şi natură. Dar şi la efigii, efemera, fobii, naturalia, memento mori. La Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia a fost diferit. Cu un an înainte am propus conceptul expoziţional unei comisii de la muzeu; m-au acceptat. Expoziţia s-a numit „Autoportretul memoriei”, curatoare fiind Ana Petrovici-Popescu. La vernisaj mi-am dat seama ce înseamnă locul bine ales, dar şi cât de important e să araţi exact atât cât este nevoie: nici mult, nici puţin. A ieşit perfect din punctul meu de vedere. Mulţumesc tuturor celor care mi-au stat alături, mă înclin fiecăruia în parte cu recunoştinţă.

– Sculptor, curator, galerist, critic de artă. Care postură îţi este mai apropiată?

Constantin Țînteanu: – Toate sunt la fel de apropiate, cumva se ajută între ele şi se completează armonios. E un mare privilegiu să lucrezi cu artiştii. Scormoneşti dedesubturile, explorezi căi pe care alţii poate nu le-au văzut, eşti expus mereu altor tipare, găseşti uneori înţelesuri surprinzătoare. Înveţi din greşeli; ele apar întotdeauna, sunt parte din joc. Ajungi să aranjezi totul în minte în cele din urmă; când a venit momentul, doar te desfăşori, simplu şi firesc. Am înţeles că mai importantă decât orice e comunicarea, felul în care te adresezi atât exteriorului, cât şi interiorului tău; contează enorm cum realizezi asta. Sculptura, curatoriatul, galeria, critica, deşi în moduri diferite, fac acelaşi lucru: se pun în slujba cuvântului.

– Cum de ţi-ai dorit să ai o galerie de artă proprie? De unde denumirea de „Karo”?

Constantin Țînteanu: – De ce nu mi-aş fi dorit?! Cineva la începuturi (pe 30 ianuarie 2021, galeria împlineşte şapte ani de activitate) se mira spunându-mi că înot împotriva curentului. Când alte galerii se închideau, noi deschideam. Nu realizezi mare lucru dacă mergi pe linia de minimă rezistenţă, oportunităţile nu le găseşti pe drumul bătătorit, ci acolo unde nici nu îndrăzneşti să gândeşti. „Karo” este ceea ce este; foloseşte-ţi imaginaţia, eu nu te voi lămuri.

– Ești un apropiat al Grupului „Prolog”. Care este povestea întâlnirii tale cu aceşti artiști?

Constantin Țînteanu: – Aş putea spune că l-am cunoscut pe Mihai Sârbulescu înainte de a-l cunoaşte; poate de aceea când l-am întâlnit prima oară, părea că-l ştiu dintotdeauna. Acum înţeleg şi de ce Horia Bernea spunea că a fost Prolog înainte de „Prolog”. I-am întâlnit apoi pe toţi ceilalţi: pe Paul Gherasim, apoi pe Horea Paştina, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv. O adevărată instituţie, maeştri ai picturii, dar mai ales ai vieţii trăite cuviincios, cu dragoste şi minunare în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Am făcut multe expoziţii împreună, mi-au îngăduit lucrul acesta: „Theatrum mundi”, „Memoria”, „Crucea”, „Mănăstirea Râşca”, „Podul lui Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozităţi”, „Prolog”. Sunt etape foarte importante, înspre care privesc înapoi cu nostalgie, gândind totodată la ce va urma să fie.

– Ai spus la un moment dat „publicul nu contează”. Apoi ai zis: ba da, contează. De ce te-ai contrazis?

Constantin Țînteanu:

Bonjour Monsieur Courbet

– Dar nu m-am contrazis! Ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Știu artişti experimentaţi, cu o activitate bogată în spate, pe care întâlnirea cu publicul îi stresează. Va veni lume, nu va veni? Ce vor zice unii, alţii, cum va fi înţeles? Din această cauză, probabil și din altele, unii expun foarte rar sau deloc. Eu declarând că publicul nu contează, am scos un factor inhibitor din ecuaţie, reuşind astfel să mă concentrez cu totul asupra expoziţiei, singura de fapt care mă interesează cu adevărat. Ce se întâmplă după aceea e o altă poveste: publicul va hotărî dacă devine important sau nu, după cum va prefera să participe sau să lipsească. Cred că privitorul interacţionând cu lucrarea creează ceva nou, mereu altceva; aici intră în joc nenumărate variabile, factori aleatorii pe care nici măcar nu-i bănuim. Revenind, întotdeauna vom descoperi aspecte inedite, neobservate anterior. Punându-l într-o astfel de postură, putem spune că obiectul se adaptează la condiţiile date: nu e niciodată acelaşi, la fel ca o fiinţă. Fără oameni el devine o formă lipsită de sens, indiferentă, inertă.

– Cum a respirat, cum a trăit, cum a funcţionat Galeria „Karo” în pandemie?

Constantin Țînteanu: – A respirat prin mască, a trăit de azi pe mâine, a funcţionat în regim de avarie. Dar am reuşit chiar şi în aceste condiţii să facem trei expoziţii foarte bune: „Forest”, „Marcel Lupşe – Descânt”, „Cu ochii întredeschişi”, ultima cu lucrări a nouă artişti, realizate chiar în pandemie. Plus expoziţia „Cahle”, de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi”. Plus tabăra de la Mănăstirea Râşca, ediţia a șaptea.

– În sculptură, cu ce materiale preferi să lucrezi? În ce curent s-ar putea încadra arta sculpturală pe care o faci tu?

Constantin Țînteanu: – Nu vreau să fiu încadrat în vreun „curent”, din simplul motiv că „ce e val, ca valul trece”, iar curenţii de obicei te trag la fundul apei şi acolo dispari. Lăsând gluma la o parte, evit genul de manifestări cu dată de expirare certă; eu cred că fiecare ar trebui să tindă spre ceva atemporal, valabil oricând. Știu că e utopic, nerealist, dar măcar mori pe mâna ta şi nu a altora, nu dai socoteală nimănui.

Pontus Euxinus
(De la Mangalia la Tuzla)

Ca materiale folosesc gunoaie, bucăţi de lemn şi tablă din case demolate, fragmente de obiecte cărora le dau şansa la o nouă viaţă. În esenţă, strânsuri umile şi fără importanţă. Îmi dă o satisfacţie imensă atunci când reuşesc să aduc în faţă, la locul de cinste, sub privirea tuturor, cuie ruginite, piei roase de molii, suprafeţe cu găuri de cari, jalnice resturi nedemne şi păcătoase. Dacă sunt şi apreciate, cu atât mai bine. Eu le tratez pe toate cu multă consideraţie, cu dragoste chiar, atent şi la cel mai mic detaliu, amănuntul acela din care poate începe un parcurs cu final neaşteptat, dacă îl laşi să se destăinuie. Frumosul stă împreună cu urâtul în orice, trebuie numai să vezi şi să alegi. E atât de simplu…

– Dacă ar fi să ai şansa de a expune împreună cu un mare artist din lume, într-o galerie internaţională, cu cine ţi-ar plăcea să expui şi unde?

Constantin Țînteanu: – La „Tate Modern”, cu Ion Grigorescu.

– Excelentă alegere! În încheiere – pentru că iată, vorbim la începutul lui 2021 –, aș vrea să te întreb ce planuri are artistul Constantin Ţînteanu pentru acest an. Care va fi următoarea expoziţie la Galeriile „Karo”?

Constantin Țînteanu: – Înspre vară-toamnă am programată o expoziţie personală pregătită de ceva timp, de data aceasta la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Mă gândesc deja la expoziţiile de grup. În primăvară, vor fi „Dada”, desigur în Moineşti; și „Mănăstirea Râşca”, la Bucureşti. Expoziția „Cahle”, la Bistriţa, posibil Cluj, Bucureşti, Iaşi. La Galeriile „Karo”, vom prezenta spre sfârşitul lunii ianuarie lucrări ale graficianului ucrainean Oleg Denysenko, curator Ovidiu Petca. În curând, o amplă expoziţie de grafică, diverse tehnici, cu artişti din Hong-Kong şi Coreea de Sud. Vor urma multe altele; acum sunt încă în fază incipientă; toate foarte interesante; discutăm şi despre acestea când va fi vremea lor.

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021, pp. 12-13)

Galeriile „Karo”, pagina de fb: https://www.facebook.com/galeriile.karo ;
Site-ul Galeriilor „Karo”: https://www.galeriile-karo.ro/

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/

În vecinătatea poeziei religioase

De curând mi-au atras atenția două cărți pe care le-aș situa în vecinătatea bună a poeziei religioase. Doar că una e traversată de un sentiment de pustietate și tristețe, iar cealaltă e mai luminoasă, scrisă cu mai multă speranță. Paradoxal, chiar cartea aparent pesimistă se revendică în proporție considerabilă de la scrierile biblice și ale Sfinților Părinți ai creștinătății. Este vorba despre continuarea primei părți intitulate „Iudacainul. Cartea întâi a pocăinței”, poetul creștin Ioan Enache propunându-ne acum „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” (Bacău, Ed. „Studion”, 2020). Cartea în care avea ca personaj central Iudacainul („Năluca Iudacainului este aceea care se ivește pentru o clipă ca fulger al răului, ca tenebră a penumbrei, e ceva ce nu are concretețe fizică, dar îi este îngăduită puterea de a se tăia legăturile cu divinul.” – Marius Manta) încă de la lansarea ei în 2018 a fost caracterizată ca fiind „zguduitoare”. Poate că lectorii ei se așteptau ca în preanunțata „a doua carte a pocăinței” să găsească razele luminoase... Iată că nu se întâmplă chiar așa, această a doua parte înfățișându-ne un fel de purgatoriu al sinelui cu sine. Indubitabil, poetul suferă acut pentru pierderea sentimentelor frumoase, pure, trăite autentic doar în copilărie: „Atâta întuneric se bucură în unde!/ Scriu cu-ntuneric pe-ntunericul din sufletul apei,/ picături din beznele inimii,/ vaierul stins al firii căzute/ se-nchide în memoria udă,/ ca un zbor spre orizonturi încuiate/ în pumnul lui Dumnezeu,/ verbe mute pentru îmbrățișările îndepărtărilor// și un geamăt ascuns în plutirea frântă/ a cocorului rănit în copilărie”. Sentimentele de vinovăție și remușcare sunt mărturisite în versuri care impresionează prin limbajul bogat și expresiv: „Vocala scăldată în șiroaiele tulburi/ nu smulge urâciunea din zănoaga inimii mele,/ Atunci care cuvânt e marele spălător al pânganiei?”

Nu e o poezie confortabilă, căci recurgând la autocaracterizare autorul așază o oglindă în fața cititorului care devine conștient de defectele sale („trufie nesăbuită”, desfrâu, răutate, lașitate, golire de sens etc.), într-un singur cuvânt, de „nimicnicia” sa. Relevând lumea contemporană aflată în profundă degradare fizică și morală, în dialogul său cu Râul (deopotrivă metaforă a vieții cât și a morții; a curățeniei sufletești, dar și a pericolului întinării în cazul revărsărilor survenite după o furtună), poetul este cuprins de nostalgia unor timpuri mai luminoase: „Cântec pe-o singură strună deșiri/ din mosorul de ape,/ însă nici depărtările,/ nici peștii răpitori nu-l ascultă/ iar geamătul meu îl fereci/ în zarea lichidă scufundată-n adânc”. În contrast cu fondul tenebros (format din teme ca: deznădejdea, deșertăciunea spirituală, eșafodate de capcanele viclene a diavolului) poezia din acest volum are un „ceva” diafan al ei, găsim versuri de mare sensibilitate, ca o scriere pe ape... Sigur că încercând să scrii cu vârful degetului pe undele unui râu, scrisul acela este efemer, dar sedimentează în suflet experimentarea sentimentului inefabil al bucuriei spirituale. Iar dincolo de toate, salvarea se găsește în pocăință, mântuirea este posibilă prin jertfa lui Iisus.

A doua carte pe care o propun spre lectură este semnată de Rodica Dascălu, care ne face o invitație frumoasă încă din titlu: „Imaginează-ți o grădină” (Bacău, Ed. „Art Book”, 2020). Titlul poate induce cititorilor promisiunea unor poezii onirice. Și totuși, autoarea scrie o poezie mai degrabă cerebrală, realistă, descriptivă și discursivă, cu numeroase observații filozofice. Îi reușesc atât notațiile reflexive, cât și cele în care observă cu finețe fotografică lumea înconjurătoare. La fel ca Ioan Enache, și ea a trecut prin experiențe-limită, e înspăimântată de agresiunile asupra sufletului. Dar poezia ei este mai luminoasă, autoarea pare mai optimistă, punându-și nădejdea în supremația Iubirii. Chiar dacă pendulează între „viață și moarte”, luptând împotriva irosirii, străduindu-se nu atât să scape de sentimentele morbide, cât mai ales să găsească stimulative vieții: „pe țărmul mării mă întâmpină/ stabilopozii înveșmântați în mantii/ de gheață, oglinzi pentru viul din mine”. Răbdarea omenească este răsfrângere microcosmică din infinita răbdare a lui Dumnezeu: „mă gândesc la îndelunga răbdare/ a lui Dumnezeu, la felul unic/ în care-mi vorbește”. Sunt numeroase poemele în care autoarea deschide un dialog cu divinitatea, unele sunt scrise în proză și par file de jurnal. Redăm ultimele două strofe din „fiorul începutului”, unde se face o paralelă între nașterea Mântuitorului și șansa omului de a-și salva sufletul: „oare peștera inimii, unde Tu,/ Doamne, din prea multă Iubire,/ ai ales să te naști în trup, e pregătită/ pentru a primi lumina Ta cum fulgerul?// fiorul Creației preschimbă,/ restaurează, dă sens, acum știu:/ fără a-l ține de mână pe celălalt nu/ pot fi ieslea din Betleem pentru Tine,/ Cel Care ești bucurie în toți și în toate”.

Prin permanenta aspirație la bine, iubire și frumusețe, Rodica Dascălu ne oferă o poezie cu potențial cathartic. O poezie care ni se strecoară sub piele reușind să ne vindece de oarece tristeți.

Cele două volume sunt remarcabile și prin aspectul grafic, la „Scrisori pe undele râului. Cartea a doua a pocăinței” contribuind plasticianul Cristian Bandi (ilustrația copertei) și Emanuel Andronic (tehnoredactare); iar la „Imaginează-ți o grădină”, Mioara Băluță (ea însăși poetă, dar și redactor de carte) fiind realizatoarea coperții.

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021)

Marius Crăiță-Mândră: „Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unic.”

Interviu

Violeta Savu în dialog cu Marius Crăiță-Mândră

– Să începem discuția noastră cu cel mai recent succes al tău: ai primit un premiu important la „Saloanele Moldovei”, și anume Premiul de Excelență al U.A.P. Moldova, pentru lucrarea „1/4”. De ce „1/4”? Te referi strict la proporție?

Marius Crăiță-Mândră: – În compoziția abstractă întâlnim ansambluri de forme ce au legătură cu irealul, dar controlate de logică. Interesant sau nu, arta abstractă, apărută ca reacție împotriva academismului și naturalismului, pe la începuturile ei a fost numită „artă foarte concretă”; Theo van Doesburg a introdus termenul. Primii abstracționiști manifestau în operele lor emoțiile, sentimentele și în mare parte încărcătura lor senzitivă, comparativ cu predecesorii, care calculau matematic compoziția, locul unde se află centrul de atenție sau centrul de interes. Așa s-a modificat compoziția de aur, și echilibrul compozițional a luat alte forme, cu alte metode, iar soluțiile nu erau cele clasice.

În ceea ce privește lucrarea mea „1/4”, care face parte dintr-o serie întreagă, am dat importanță mai mult golului decât plinului. Suprafața umplută ar fi sfertul, și golul ar fi trei sferturi. Să echilibrezi golul mi se pare mult mai dificil. Îmi place să folosesc contraste: plin/ gol; închis/ deschis; materie/ laviu; transparențe/ materie solidă etc. Îmi place să echilibrez cu cât mai puțin; să echilibrez cu un singur punct este suficient. Aceasta este gândirea mea. Un alt artist ar putea gândi că lucrarea mai are nevoie aici de o pată, aici de o formă, aici de un volum etc. Nu îmi place ca o lucrare să fie foarte aglomerată, aleg să elimin din încărcătură și să abordez o singură idee, dar percutantă. Consider că nu e necesar să demonstrezi că știi multe. Chiar și cromatic am ajuns sa fiu mai „econom”.

– Care-i natura mesajelor pe care vrei să le transmiți prin pictura ta?

Marius Crăiță-Mândră: – Sunt foarte atent la actualitate și social. Și atunci caracterul mesajelor mele este în mare măsură social-politic. În lucrarea „Spațiul Schengen”, pe care am pictat-o în 2008, am scris „Sens interzis la Schengen”. De ce am scris așa? Nu pentru că nu voiam în Schengen; din contră, îmi doream foarte mult, dar știam că România va trage mult de timp, din mai multe motive, cel mai important fiind cel legat de corupția care se întindea ca o caracatiță. Apoi, în 2013 am participat la „Saloanele Moldovei” cu lucrarea „Spre vest”, reprezentând în maniera mea acea mască „Anonymous”, un simbol global al mișcărilor antisistem. Simbolul apare în fimul „V de la Vendetta”. Purtătorii măștii „Anonymous” anunță societățile unde sunt dictaturi și/ sau erori de sistem, transmițând că nu oamenilor trebuie să le fie frică de guvern, ci guvernanților trebuie să le fie frică de oameni. Asta e democrația.

Tot din categoria lucrărilor mele cu mesaj social-politic este cea intitulată „Și rechinii aderă la UE?” (2003), unde ridic această întrebare: dacă și cei care sunt corupți intră în Uniunea Europeană...

– Există în istoria artei lucrări de artă premonitorii. Cum vezi tu lucrurile în acest caz? Un artist plastic poate face preziceri?

Marius Crăiță-Mândră: – Despre acest aspect am discutat cu experți de la „Artmark”, care au vizitat recent atelierele câtorva artiști băcăuani. S-au uitat la lucrările mele, și unul dintre ei a afirmat că mesajele mele plastice conțin premoniții. Am replicat că de fapt premoniția este rezultatul dat de o logică puternică. Dacă punem cap la cap anumite evenimente înrudite între ele, putem anticipa ce se va întâmpla în viitor.

– Sunt importante expozițiile în evoluția ta artistică? Cât de mult ții cont de reacția publicului?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu consider că o personală sau o participare la o expoziție de grup îmi aduce ceva în plus din punct de vedere artistic. Expozițiile sunt realizate pentru a transmite publicului idei, forme noi, mesaje. Chiar dacă nu aș fi avut expoziții și doar aș fi stat în atelier să lucrez, evoluția mea artistică ar fi fost aceeași. Are importanță și activitatea, dar te poți face observat și doar cu câteva lucrări. Este foarte indicat să lucrezi mult, dar contează și ce scoți din atelier pentru a arăta publicului. Artistul poate să lucreze în studioul lui și zece lucrări pe zi, dar pentru ca o expoziție să fie bună, este necesară o selecție severă, la sânge, extrem de riguroasă. Am văzut personale sau expoziții de grup în Cluj cu o singură lucrare, cu două sau cu cel mult trei lucrări.

– Îmi aduc aminte de o seară din tabăra de artă de la Ghimeș, o seară în care pe cer erau puzderie de stele. Ai povestit atunci colegilor multe despre sistemul solar. Ai cunoștințe solide de astronomie. Te influențează în artă această pasiune?

Marius Crăiță-Mândră: – Da, mai ales că modul meu de expresie este limbajul abstract. În primul rând informațiile acumulate din astronomie mi-au ordonat gândirea.

Este importantă în plastică precizia, să știi exact ce ai de făcut pe pânză, pentru că fiecare pată de culoare are o logică. Pete sau linii sunt pe pânză exact acolo unde vreau eu să fie. Chiar și dacă arunc niște stropi, știu exact ce fac. Izolez lucrarea ca să nu sară niciun strop într-o porțiune unde nu îmi doresc și acolo unde am locul liber îmi desfășor gestualismul așa cum mi-am propus.

– Într-adevăr, ești recunoscut și apreciat ca artist abstract. Dar creația ta cuprinde și lucrări figurative reprezentative. Mie mi se pare că surprinzi foarte bine limbajul corpului, observând gesturile oamenilor, mimica.

Marius Crăiță-Mândră: – Pentru că ai adus vorba despre asta, hai să luăm ca exemplu lucrarea în care cineva face gestul de a-și aprinde țigara. Eram în tabără la Tescani și un coleg era în penumbră. Am surprins acel moment într-o fotografie, pentru că îmi aducea aminte de clarobscurul lui Rembrandt. Lumina concentrată, venită de la țigara aprinsă, se pierde în spatele colegului meu. Dar în afară de partea tehnică, realizarea clarobscurului, este acolo, așa cum ai observat, gestul în sine, nesațul cu care cineva trage din țigară.

– Te știu cinefil; într-o vreme erai un mare consumator de filme. Urma să te întreb dacă te-a influențat vreodată în creația ta vreun film, dar parcă ai anticipat această întrebare și ai oferit deja răspunsul, când ai vorbit despre lucrarea „Spre vest”. Crezi că este obligatoriu pentru un artist plastic să aibă cultură cinematografică?

Marius Crăiță-Mândră: – Un artist plastic trebuie să aibă cunoștințe ca orice alt om de cultură. Nu-mi închipui plastician care să nu știe bine istoria artei, dar pe lângă asta e obligatoriu să știe literatură, istorie, muzică, film, teatru. Nu ai cum să știi în profunzime de toate, dar spre exemplu, dacă vorbim de muzică, și un plastician trebuie să facă diferența clară între muzica bună și cea comercială. Ca fapt divers, să știi că există chiar un post de radio care are reclama: „Noi ascultăm muzică, nu hituri”.

Atât arta contemporană – fie că e pictură, muzică, film sau teatru –, cât și momentul social te fac să fii altfel. Făcând comparații cu producții sau situații din prezent și trecut, automat îți dorești să eviți în propria creație stereotipii, să nu fii anacronic, să nu aluneci în manierism. La ora actuală, există o sinestezie a tuturor artelor.

– În cronica la expoziția „No borders”, Carmen Mihalache spune că ești „conectat la activismul generației tale”. Dar orice generație, oricât ar fi de tânără, trebuie să se uite și în istorie; tu faci lucrul acesta, ai cunoștințe temeinice în acest sens. Istoria trebuie să aibă la bază adevărul. Dar într-o lume a „schimbărilor rapide”, a unei istovitoare presiuni a relativității, mai putem distinge oare ce este adevărul?

Marius Crăiță-Mândră: – Adevărul este unic. Pot fi relative răul, binele, frumosul, urâtul, dar adevărul este unul singur. Hai să exemplific. Citeam acum câteva zile un articol despre schimbarea unei unități de măsură în astronomie. Este vorba despre o unitate astronomică; prescurtat, un U.A. Se traduce lungimea aproximativ egală cu distanța medie de la Pământ la Soare. Dacă înainte această unitate astronomică era de o sută cincizeci de milioane de kilometri, acum a ajuns să se măsoare în metri. Acei metri în plus sau în minus din trecut s-ar supune adevărului absolut. Până la noua descoperire, vechea măsurătoare era adevărul absolut.

Legat de religie, Iisus a zis că El este Adevărul. Cred că Iisus se referea la cunoașterea absolută. El știa foarte bine ce este Viața, ce se întâmplă cu Spiritul și Universul. Dacă luăm și citim Biblia, acolo sunt exemplele cele mai clare de-a ști cum să-ți faci viața fericită. E o discuție amplă și grea...

– Atunci să ne destindem cu o întrebare mai ușoară. Asculți muzică atunci când pictezi?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu există lucrare fără muzică. Da, ascult, în surdină, muzică atunci când lucrez. Pentru mine muzica e un decor și un factor stimulativ. Mi-ar plăcea să existe un program digital care să transforme imaginea policromă în muzică. Olivia Jack este o artistă în domeniul programării computerizate; ea lucrează cu open source software, coduri, interfețe experimentale. Într-unul dintre experimentele ei a creat „pyxelsynth”, un sintetizator care citește imagini și le transformă în sunet. Rezultatul e însă unul foarte sintetic, sunetele produse nu sunt armonioase, nu s-a atins echivalarea imaginii cu muzica. Eu aș fi curios cum ar suna melodia compusă de picturile mele.

– Puține grupări artistice rezistă cu trecerea timpului. Ești unul dintre fondatorii grupării „Colonia 21”. Cum explici longevitatea ei?

Marius Crăiță-Mândră: – Dacă nu mă înșel, prima ediție s-a desfășurat prin anul 2003, la Bistrița-Năsăud, sub ,,bagheta” marelui artist și totodată profesorul nostru, Theodor Moraru. Erau 10-12 artiști, dar cu timpul grupul s-a restrâns, din diferite motive. Acum suntem 6-7 membri care an de an participăm în această formulă. Ne întâlnim la Tescani, un loc cu tradiție în domeniul artei. În această rezidență participă membrii grupului, dar și artiști invitați. Domnul Gavril Țărmure ne-a ,,adoptat” de la început, iar grupul „Colonia 21” rămâne sub aripa fundației „Societatea de concerte”, din Bistrița-Năsăud.

– Din când în când, atunci când ești solicitat, rezolvi panotări în expoziții, ești activ și în munca de curatoriat. Maniera de panotare are vreo legătură cu stilul tău de a picta?

Marius Crăiță-Mândră: – De fapt, pentru mine panotarea e ca o lucrare: pe albul unui perete pun niște forme și fac o compoziție. Uneori, lipind două lucrări de la doi artiști cu stiluri diferite, poți compune o altă lucrare. Îmi plac aceste provocări. Alăturând o lucrare mai încărcată uneia minimaliste, realizez un echilibru. Iar răspunsul la întrebarea ta este că da, când panotez, gândesc la fel ca atunci când pictez.

– Unde te uiți atunci când vrei să treci granița pentru artă, ce artiști internaționali admiri? Ce expoziție internațională de anvergură ai fi vrut să vezi și îți pare rău că nu ai putut să o vizitezi fizic?

Marius Crăiță-Mândră: – Regret că nu am fost anul trecut la Bienala de la Veneția. Aceasta și „Documenta de la Kassel” se numără printre preferatele mele. Mă bucur că am reușit să văd arta lui Gerhard Richter la „Tate Museum”; m-a impresionat foarte mult. E una când vezi pe internet, și altceva când vezi în realitate, având ocazia să observi și materia, și structura, și pensulația. Gerhard Richter este un artist figurativ și abstract, dar la fel de mult îmi place David Hockney, artist celebru pentru peisajele sale.

– Pentru că ai adus vorba de peisaj, iar tatăl tău, Vasile Crăiță-Mândră, este maestru în această artă, te provoc să descrii în câteva cuvinte arta lui.

Marius Crăiță-Mândră: – Tata este foarte personal. Se vede că a săpat mult în formula lui tehnică. A avut o perioadă cu laviuri, după aceea a intrat în pastă. Referitor la gândirea plastică, în acest moment a ajuns în peisaj la forme stilizate, doar pete de culoare. A eliminat din grafisme și a introdus o singură pată acolo unde trebuie să fie o ramură sau o casă, sau un alt element. La el, figurativul este un pretext. În peisaj, a stilizat mult forma. A făcut și pictură monumentală abstractă, însă m-am referit aici doar la pictura de șevalet.

– Rivalitatea dintre tradiție și modernitate: crezi că nu sunt departe timpurile când arta va fi doar în formă digitală, iar din atelierele pictorilor vor dispărea tuburile cu culori, pânzele, șevaletele?

Marius Crăiță-Mândră: – Cineva spunea că pictura nu moare niciodată. Pictura este și acum foarte diversificată, cu tehnici diferite de a umple suprafața nu musai cu pensula sau cuțitul de paletă. În viitor, mie-n sută vor apărea tehnologii noi, la care nu ne putem gândi acum. Vor fi și holograme, picturi care se mișcă și alte minuni. Un artist ce se dorește avangardist va fi mereu la curent cu noile tehnologii, de care se va folosi în creația sa.

– Cum a schimbat pandemia lumea artei în anul 2020? Cum s-au schimbat viața ta, programul tău de lucru?

Marius Crăiță-Mândră: – Cantitativ, în artă, la modul general vorbind, s-a lucrat mai puțin, s-a expus mult mai puțin. În ceea ce mă privește, chiar dacă am lucrat ceva mai puțin, totuși atunci când mă duceam la pânză îmi era foarte clar ce aveam de făcut, încât mi-am dat seama că eu am pictat tot timpul în mintea mea. Au fost zile când nu era pandemie și am avut blocaje, creierul meu nu reușea să lucreze. Dar să știi că am înțeles cât de gravă este situația și am respectat regulile de protecție și distanțare fizică. Am evitat aglomerația. Am fost la mare în vară, dar am stat izolat.

– Cum poți să stai izolat la mare?

Marius Crăiță-Mândră: – Așa cum faci și la munte. (Râde) Am stat mai mult pe la stânci. Eu așa am fost obișnuit de mic, de când mă lua tata cu el la mare, la vânătoarea subacvatică. El ne-a obișnuit, atât pe mine cât și pe sora mea, să ne izolăm de oameni în stațiuni, pentru că noi mergeam în locuri neumblate, fără turiști. Mergeam acolo unde erau stânci, zone retrase și mai sălbatice. De aceea, acum cu pandemia la mare nu mi s-a părut un stres.

– Dar pentru copilul tău care are 8 anișori nu a fost complicat?

Marius Crăiță-Mândră: – Nu, pentru că Edy este speriat de virus și a înțeles care sunt consecințele. El singur își pune masca, imediat se duce să-și spele mâinile când ajunge acasă, folosește când este cazul dezinfectantul. Aceste reguli au devenit pentru el obișnuințe în această perioadă și la fel s-a comportat și la mare.

– Aș mai avea multe întrebări, iar tu de oferit și mai multe răspunsuri, dar din păcate trebuie să ne limităm la un anumit spațiu de tipar. Pentru final, dacă ai fi vrut să răspunzi la o întrebare pe care eu nu am reușit să o formulez, care ar fi fost aceasta?

Marius Crăiță-Mândră: – Mi-ar fi plăcut să spun ceva despre experiment. De fapt în pictură, cu siguranță și în alte arte, experimentul este tradus ca în știință, muncă de cercetare. Aici trebuie doar să cutezi, să ai curaj să te arunci în neant, în necunoscut. De obicei cei care se „aventurau” pe cărări nebătătorite reușeau să împingă lumea mai în față. În timpul Imperiului Roman exista o vorbă: „Audaces fortuna iuvat”, adică „Pe cei curajoși i-ajută norocul”.