blue moon: Eliza Noemi Judeu

Se afișează postările cu eticheta Eliza Noemi Judeu. Afișați toate postările

Casting pentru viață

Teatrul Municipal „Bacovia” și-a surprins publicul cu o nouă premieră: spectacolul „Audiția”, după piesa scriitorului rus Alexander Galin, în regia lui Octavian Jighirgiu, este o adevărată reușită. Jocul actorilor este nemaipomenit de bun, e un spectacol de echipă, în care în mod deosebit „personajul colectiv” a transmis starea aceea de bine pe care o caută în general spectatorii când se duc la Teatru. Regia lui Octavian Jighirgiu este remarcabilă prin fluență, prin asamblarea momentelor într-un tot unitar, prin lucrul excelent cu actorii și, nu în ultimul rând, printr-o excelentă înțelegere a textului dramatic.
Combinația de tragic și comic din „Audiția” a cucerit publicul, s-a râs la numeroase momente, aplaudându-se la scenă deschisă, dar lacrima neevaporată, rămasă în colțul ochiului, s-a datorat mai mult caracterului tragic.

Acțiunea are loc într-un oraș mic rusesc, unde în jurul anului 2000, în sala unui cinematograf dezafectat, se adună șase femei (patru sunt mature; două, adolescente) revoltându-se că nu au fost acceptate la „audiție”. Au venit la audiție, după ce au citit într-un ziar că japonezii „angajează tinere femei talentate. Dansul și cântatul constituie un atu”. Ele solicită „angajatorului” un fel de pre-examinare pentru a intra în concurs.
Sigur că totul pare o farsă, începând de la faptul că femeile adulte par extrem de naive, neînțelegând că japonezii vor să angajeze viitoare strip-teaseuze, iar adolescentele, trecute printr-o nedorită „școală a vieții”, victime ale societății și ale familiei (vândute la propriu de o mătușă ticăloasă), par a fi singurele care înțeleg „dedesubtul” anunțului de angajare.
Pe măsură ce femeile își vor etala talentele, vor ieși la iveală dramele din viețile lor personale. Ele sunt victime fie ale infidelității soțului, fie ale violenței domestice, fie ale sărăciei, fie ale subestimării intelectualității de către un sistem corupt, cu tare totalitare. Blazate sau/și deprimate, ele vor totuși să evadeze din „închisorile” lor fără gratii, să se emancipeze, să demonstreze soților lor (cele trei care sunt măritate) că pot fi independente, având impresia că Audiția la concursul lansat de japonezi este șansa lor de a-și schimba în bine viitorul. Una dintre ele este o „falsă” concurentă, ea este o văduvă săracă, și vine la audiție doar pentru a-și susține fiicele, pe cele două adolescente. Cu toate acestea este capabilă să ofere un adevărat show-women. Văduva este interpretată de Daniela Vrînceanu, iar performanța actriței e la cote înalte, pitorescul ei personaj fiind adesea „sufletul” petrecerii (adică al „Audiției”). Un excelent rol de compoziție realizat de Daniela Vrînceanu! Eliza Noemi Judeu este fermecătoare în rolul sensibilei, timidei și inteligentei Nina. Îmi era cunoscută versatilitatea ei actoricească, chiar dacă am văzut-o evoluând mai ales în roluri dramatice, dar aici m-a surprins coloratura (împrumut acest termen din muzică) ei în registrul comic. Florina Găzdaru este și ea convingătoare în rolul unei femei bogate, încă frumoasă, deși trecută de prima tinerețe, bolnavă de gelozie. Simona Nica a susținut o partitură dificilă, ea reușind să contureze personajul deopotrivă ridicol și tragic al Tamarei. Și i-a stat foarte bine cu acordeonul, pe care l-a mânuit excelent.

Eva Cosac și Mădălina Mihai le-au interpretat pe cele două adolescente cu multă dezinvoltură, ele au adus prospețime în sudatul lor personaj, părând siameze.

În partea a doua au apărut soții concurentelor, și în cazul lor, sunt tipologii: omul de afaceri arogant și lipsit de scrupule (Matei Bogdan, excelent în rol), intelectualul depresiv (Bogdan Buzdugan, interpretare bună, sensibilă), bețivul brutal (Ștefan Ionescu, convingător într-un rol incomod). Liantul este studentul Albert (interpretare tonică a lui Alexandru Bodron). Dumitru Rusu, în rolul japonezului, a îmbrăcat (cu brio) o mască impenetrabilă (la propriu, dar mai ales la figurat).

Mi s-a părut interesant cum e împărțit spectacolul : în prima parte, cea mai consistentă, sunt puse în evidență femeile și poveștile lor de viață; în a doua parte, bărbații cu frământările lor; iar în cea de-a treia parte se adună cuplurile, se intensifică tensiunile dintre femei și bărbați, dar prin reciprocitate se ajunge la înțelegeri/împăcări, se reîntregesc cuplurile.
Și totuși, ceva rămâne neliniștitor de dramatic: soarta adolescentelor...

La Audiția, pe scenă s-a râs și s-a plâns, s-a cântat și s-a dansat, personajele (și actorii care le-au interpretat cu fidelitate) au visat și au disperat, iar spectatorii s-au putut bucura de un spectacol emoționant, plin de culoare, de viață, și de sens (chiar dacă unul cam... dramatic).

(Violeta Savu)

AUDIȚIA de Aleksandr Galin

Traducere: Liudmila Szekely Anton

Regia: Octavian Jighirgiu

Scenografia: Aurel Asanache

Coregrafie: Alice Veliche

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Adrian Buliga

Distribuția : Daniela Vrînceanu, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Simona Nica, Eva Cosac, Mădălina Mihai, Bogdan Buzdugan, Ștefan Ionescu, Matei Bogdan, Alex Bodron, Dumitru Rusu.

Notă: Premiera a avut loc pe 13 și 14 aprilie 2024

Ce vom vedea la BACĂU FEST - MONODRAME 15 - 22 aprilie 2018

Joi, 29 martie 2018, a avut loc Conferința de presă organizată de conducerea Teatrului Bacovia.
Doamna director Eliza Noemi Judeu a informat jurnaliștii prezenți ce anume și-a propus să urmărească în această nouă ediție a festivalului, totodată comunicând suficiente detalii despre conținutul programului. Precizăm că „Festivalul Internațional al Recitalurilor Dramatice” a ajuns la ediția a XXIV-a.
Spre deosebire de anii predecenți, festivalul include și două noutăți: Ateliere și, respectiv, lansări ale unor importante cărți de teatru. Atelierele se adresează copiilor, adolescenților și adulților și au ca scop de a-i învăța pe cei care se vor înscrie la aceste cursuri (participarea este gratuită) să-și poată exprima gândurile, ideile, sentimentele, în fața unui public. Altfel zis, cum să faci să fii mai deschis față de ceilalți și cum să-ți educi/dirijezi emoțiile. Atelierele sunt conduse de Emilia Pop și Ilinca Istrate. Mai multe detalii aici: http://teatrulbacovia.ro/bacau-fest-monodrame-2018-sectiunea-workshop-uri/
Cartea de teatru Se vor lansa: „Teatru la filtru”, de Carmen Mihalache; Ed. Junimea; „Ce dorește domnul?”, de Pascal Bruckner, traducere de Doru Mareș; Ed. Trei; „Ei sunt printre noi” (cartea monologurilor), de Mihai Ignat; „Teatrul la persoana I”, de Octavian Saiu.
În CONCURS s-au înscris 23 de recitaluri dramatice, iar la dramaturgie, o coincidență simpatică, tot un număr de...23, desigur, texte. După o preselecție severă, la recitalurile dramatice, au rămas în concurs opt finaliști. La dramaturgie vor fi, ca și-n anii precedenți, trei finaliști, nominalizările vor fi anunțate săptămâna viitoare. Textele nominalizate în concursul de dramaturgie se vor face cunoscute publicului prin spectacolele-lectură ce vor avea loc la GIO PUB.
RECITALURILE EXTRAORDINARE Eliza Noemi Judeu a afirmat că nu și-a propus să aducă vedete, ci tot ceea ce vom vedea la recitalurile extraordinare sunt alegeri făcute din dorința de a arăta „arta actorului la un nivel înalt”. Vom avea șansa să-i vedem (sau revedem) pe scenă pe: Gheorghe Ifrim, Marius Manole, Șerban Pavlu, Zymberaj Mentor, Richard Bovnoczki, Mihai Călin.
Continuă ciclul de MĂRTURISIRI. Anul acesta ni se va confesa Coca Bloos. Însoțită de acordurile fado ale Cristinei Dăscălescu.
Încă de anul trecut, Eliza Noemi Judeu și-a propus să întoarcă acasă artiștii băcăuani. În consecință, vom avea bucuria să vedem la festival, două spectacole realizate de tineri regizori originari din Bacău: în seara de 15 aprilie de festival vom vedea „Dragă Elena Sergheevna”, în regia lui Mădălin Hîncu; iar pe 16 aprilie, la orele 16.00, spectacolul „Bastien & Bastienne”, regie de Irina Crăiță-Mândră.
JURIUL La recitalurile de monodramă, juriul este format din: Coca Bloos, Liviu Dospinescu, Nina Mazur.
La secția de dramaturgie, juriul este alcătuit din: Monica Andronescu, Doru Mareș, Elise Wilk.
Premiile speciale la secția Recitaluri Dramatice Juriul format din actori ai Teatrului Bacovia vor oferi „Premiul Dinu Apetrei”; iar juriul publicului tânăr vor oferi „Premiul Ștefan Iordache”.

PROGRAMUL BACĂU FEST - MONODRAME 2018

DUMINICĂ, 15.04.2018

· 16.30 – Sala Petru Valter: Valentin Braniște - Maidanez, text și regie Valentin Braniște, Teatrul Bacovia, Bacău

· 18.00 – Sala Petru Valter: Luminița Bortă: City Break, după P. M. Arsch, regia Ania Cazan, proiect independent, Pitești

· 20.00 – Sala Mare: PREMIERĂ - Dragă Elena Sergheevna, după Ludmila Razumovskaia, regia Mădălin Hîncu, Teatrul Bacovia, Bacău

LUNI, 16.04.2018

· · 11.00 – Sala Petru Valter: Cartea de teatru-Cartea despre teatru: Prezentarea colecției specializate a Editurii Nemira; Lansare de carte: Teatru la filtru, de Carmen Mihalache, Ed. Junimea; Ei sunt printre noi, de Mihai Ignat; Ce dorește domnul?, de Pascal Bruckner, traducerea Doru Mareș, Ed. Trei
15.00 – Ateliere

· 16.30 – Sala Mare: Tiberiu Gabor-Bitere – Eu i-am îngropat pe Hamneți, eu l-am îngropat pe Gahudius, text și regie Laurențiu Budău, Teatrul Bacovia, Bacău

· 18.15 – Sala Petru Valter: Alina Neagu - Spovedania unei videochatiste, text și regie Valentin Braniște, Teatrul de Kartier, Bacău

· 20.30 – Sala Mare: Gheorghe Ifrim - Gigel, după Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu, proiect independent, București

MARȚI, 17.04.2018

· 11.00 – GIO PUB: „Eu îl rog pe Dumnezeu unele lucruri” – spectacol lectură după textul cu același nume de Tincuța Horonceanu-Bernevic, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Denise Ababei; Regia: Irina Crăiță-Mândră

· 15.00 – Ateliere

· 16.30 –Sala Mare: Concurs – Alexandra Cheroiu – Psihoză 4.48 A.M., după Sarah Kane, regia Cristian Grosu, proiect independent, Cluj

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Sebastian Lupu – Groparul, după Mihaela Mihai, un spectacol de Sebastian Lupu, Teatrul Art Emotion, Oradea

· 20.30 – Sala Mare: Marius Manole și Șerban Pavlu în Demnitate, text și regie Ignasi Vidal, Teatrul Avangardia, București

MIERCURI, 18.04.2018

· 11.00 – GIO PUB: „Iulia, biata de ea” – spectacol lectură după textul cu același nume de Gabriel Sandu, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Adelaida Perjoiu; Regie: Irina Crăiță-Mândră

· 16.00 – Sala Mare: Bastien & Bastienne, după W. A. Mozart, regia Irina Crăiță-Mândră, Opera Comică pentru Copii, București

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Andrei Merchea Zapotoțki – Despre femei. One-man show, după Nicoleta Esinencu, regia Tudor Tăbăcaru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamț

· 20.00 – Sala Mare: Concurs – Andreea Darie – Trei, după Marguerite Yourcenar, regia Octavian Jighirgiu, Teatrul Bacovia, Bacău

JOI, 19.04.2018

· 11.00 – GIO PUB: „Jurnalul muribundei” – spectacol lectură după textul cu același nume de Laura-Antonia Ionescu, nominalizat la Concursul de Monodramă; Interpretează: Eliza Noemi Judeu; Regie: Irina Crăiță-Mândră

· 15.00 – Atelierele

· 18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, - Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași

· 20.00 – Sala Mare: George Albert Costea – Dorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București

VINERI, 20.04.2018

· 11.00 – Sala Petru Valter: Colocviul Fețele Monodramei și lansarea volumului Teatrul la persoana I de Octavian Saiu, în prezența autorului

· 15.00 – Ateliere

· 16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela Neamțu – Gronded, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor's Studio, București

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith Alibec – De ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București

· 20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri - O femeie singură, Teatrul de Artă, București

SÂMBĂTĂ, 21.04.2018

· 11.00 – Sala Petru Valter: Spectacolul laureaților IDFest 2017, Ana Maria Codiță și Rareș Fota

· 15.00 – Ateliere

· 16.30 – Sala Mare: Concurs – Alexandra Gîtlan - Rapsody in blue glue (#Bluebird), scenariu după Charles Bukowski și Alexandra Gâtlan, regia Tapastó Ernö, coproducție Teatrul Maszk (Ungaria) și Aradi Kamaraszínház, Arad

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Denisa Nicolae – Tot ce-i minunat în lume, după Duncan Macmillan și Johnny Dahoe, regia Nicolae Constantin Tănase, Vanner Collective, București

· 19.30 – Sala Mare: Coca Bloos - Mărturisiri

· 20.15 – Sala Mare: Cristina Dăscălescu – Foi Deus, concert de muzică Fado

DUMINICĂ, 22.04.2018

· 11.00 – Sala Petru Valter: Atelierul cu Vise

· 12.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adolescenți

· 13.30 – Sala Petru Valter: Atelierul pentru adulți

· 18.00 – Sala Petru Valter: Zymberaj Mentor – Actor in the box, spectacol de Zymberaj Mentor, The House Movie Theater Akt, Kosovo

· 19.45 – Sala Mare: Festivitatea de premiere

· 20.30 – Sala Mare: Richard Bovnoczki și Mihai Călin în Schneider și Schuster, după Joshua Sobol, regia Lucian Pavel, ARCUB, București

Prețuri bilete: 30 / 35 lei la Recitalurile extraordinare
8 lei la Recitalurile în Concurs
15 lei la spectacolele: „Bastien & Bastienne”, „City break”, „O femeie singură”.

Notă: Sala „Petru Valter” este sala în care a funcționat librăria Glissando.

PUB GIO este fosta Casa Subway (lângă Colegiul de Artă „George Apostu”)

Trei poveşti de dragoste - un spectacol sensibil

Noul spectacol de la Teatrul Municipal Bacovia, "Trei poveşti de dragoste", te face să crezi în iubire. Trei poveşti, "Sandwich cu pui" (de Matei Vişniec), "Împăiaţi-vă iubiţii" (de Theodor Mazilu) şi "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" (tot de Matei Vişniec) s-au unit sub bagheta regizorului Geo Balint, un ingredient foarte important a fost şi coregrafia, de care s-a ocupat Lorette Enache. Şi, nu în ultimul rând, remarcăm muzica foarte bine aleasă, autorul coloanei sonore fiind Ciprian Manta.
Cele "Trei poveşti de iubire" spun, in formule simple si sincere, adevăruri despre cupluri, despre efectele pozitive, pe termen lung, ale înţelegerii/toleranţei faţă de celălalt.
De mare efect este intro-ul acestui spectacol, un dans enigmatic, misterios prin ne-dezvăluirea lui în întregime, spectatorii privind fascinaţi doar baletul perechilor de picioare.

În prima poveste, amestec de simplitate şi modernism, Alina Simionescu şi Ştefan Alexiu spun o poveste veselă despre pragmatism, dar în combinație cu note de naivitate şi speranţă. Interpretările ambilor actori sunt convingătoare și transmit bună-dispoziție. Catherine se foloseşte de atu-urile ei feminine, în principal gingăşia şi fragilitatea, şi-l convinge pe Billy că deşi este însărcinată, ea este virgină. E doar o "mamă-purtătoare". Cei doi se decid să-și deschidă, cu banii primiți de la patronul lor Billy, un restaurant.

În a doua povestire, de mai mare impact, poate şi prin consistenţa sa (e cea mai lungă partitură dintre cele trei fragmente), Emilia este actriţă, are în jur de 40 de ani, e marcată de eşecurile din trecut, dar asta nu o împiedică să arate bine, e frumoasă. Îşi aşteaptă iubitul în garsoniera sa modestă, dar primitoare. Aranjează frumos masa, e veselă, dansează, dă muzica la maxim, se simte plină de energie. Valentin soseşte cu oarecare impetuozitate, dar treptat, deşi încearcă să-şi demonstreze superioritatea în faţa femeii, este dominat de aceasta şi îşi pierde energia. Valentin este regizor şi tot încearcă să-i demonstreze iubitei că numai de el depinde ca ea să primească sau nu un rol în noul spectacol pe care îl va monta. Rol pe care, de altfel, nici nu i-l oferă, dar nu atât pentru că, aşa cum îi aruncă în faţă cu dispreţ, ea nu ar avea talent, ci mai mult din gelozie.

Deşi bărbatul e regizor cu destulă faimă, apreciat de critica de specialitate, replicile tăioase, inteligente îi aparţin femeii. Excelent monologul Emiliei, interpretat perfect de Florina Găzdaru. Ca de altfel întregul rol, Florina Găzdaru a alternat frumos în interpretarea ei spontaneitatea cu reflexivitatea. Şi Bogdan Buzdugan a făcut un rol bun, creionând foarte bine caracterul infatuat al regizorului Valentin, dar şi nonconformismul acestuia. Emilia, în final, îl iartă pe Valentin pentru toate, pentru meschinărie, aroganţă, misoginism și multe altele, declarându-i în schimb că îl iubeşte. Dar nu pentru talent și inteligență, calități pe care ea i le recunoaște cu generozitate, ci pentru o singură trăsătură, dar răscolitoare: pentru frica lui de moarte. Şi în viitor cei doi vor forma o pereche.

A treia poveste "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" începe poetic, cu dans plin de senzualitate între cei doi parteneri (Eliza Noemi Judeu şi Dumitru Rusu), ale căror şoapte de iubire se aud de pe o bandă înregistrată. (textul introductiv, de un lirism aparte, "Spune A", de Matei Vişniec). Liric, încărcat de emoţie, este şi dansul celor doi actori.

După povestea de amor, sugerată discret, cu umbre în spatele unei cortine albe, EA, frământată de probleme existenţiale, îşi doreşte să poarte un dialog cu partenerul ei. Numai că acesta trăieşte în alt mod frumuseţea acelui moment, căutând să-şi prelungească sentimentul de pace interioară, servind un pahar de vin bun şi fumând o ţigară. Se simte relaxat, dar din păcate, ignoră nevoile iubitei sale. EA (foarte caldă şi empatică interpretarea Elizei Noemi Judeu) gravitează în jurul Lui (o interpretare curată şi sinceră a lui Dumitru Rusu), se pisiceşte, dar face şi pe bosumflata, în fond căutând aproape cu disperare (aşa cum fac femeile de obicei) ca bărbatul să-şi manifeste dragostea faţă de ea nu doar fizic, ci şi prin cuvinte. În final, vine şi declaraţia de iubire a unui bărbat ce demonstrează că poate fi şi delicat, manifestând înţelegere pentru "capriciile" feminine. Şi totul se termină cu... dragoste.

Pe scenă rămân, învăluite în fum de ţigară, două scaune, lângă ele, o sticlă de vin şi două pahare. Două scaune ce aşteaptă să fie ocupate de alte două personaje. O altă poveste, cu aceeaşi nobilă trăire: Iubirea.
"Trei poveşti de dragoste" legate de sunetul duios al unei cutiuţe muzicale... Un spectacol simplu, frumos, optimist şi sensibil despre iubire. Iar câştigul, pentru spectator, este poezia de dincolo de cuvinte, din stări sugerate, eleganţa cromaticii, aşezarea obiectelor (recuzitei), muzica şi dansul, chimia dintre personaje.

Fotografii din spectacol: Mihaela Nazarie

Cu sufletul nu-i de glumit. Neatenţi la nemurire

În regia lui Sorin Militaru, piesa montată la teatrul Bacovia, "Cu sufletul nu-i de glumit", a dramaturgului de origine bulgară Dimitri Dinev, este doar în aparenţă comedie, e o tragi-comedie, cu valenţe mai mult tragice, subiectul principal fiind cum se manifestă omul în faţa morţii. În acest caz în faţa morţii lui Nikodim Stavrev (Adi Hostiuc), un muncitor în construcţii, un bărbat de doar 40 de ani, căruia i-a fost curmată viaţa într-un accident de muncă stupid.
Charon (Valentin Branişte), barcagiul (cunoaştem desigur cu toţii mitul), nu-i mulţumit de plata pe care i-o oferă (mortul) Nikodim, aşa că refuză să-i treacă sufletul "dincolo". Nevoit astfel, sufletul lui Nikodim mai bântuie şi are ocazia să observe cum se comportă cei vii, prezenţi la priveghiul său. Pavlina Stavreva, soţia lui iubitoare, şocată de moartea violentă a lui Nikodim, îl regretă şi îşi plânge cu sinceritate amarul. Apare însă Sladka (interpretată de Eliza Noemi Judeu), şi ea plânge, dar artificial, pentru bani, e bocitoare profesionistă, din dorința de a respecta o tradiţie a fost angajată de Pavlina, pentru înmormântarea soțului ei. Sladka vine cu o seară înainte de înmormântare, îmbrăcată în haine negre de doliu, dar cu o ţinută extrem de sexy, cu spatele gol, rochie mulată, tocuri foarte înalte. Se declară "profesionistă", are nevoie de timp pentru a cunoaşte "obiectul muncii", cum cinic îl numeşte pe Nikodim. Dar vom afla pe parcursul desfăşurării acţiunii că motivele ei reale au fost altele.
Ca la orice priveghi se adună lume, îşi fac apariţia, cu o jerbă de flori, patru mândrii bărbaţi: Josef (maistrul şef), Bora, Virgil şi Zeko, colegi de muncă, dar şi prieteni de pahar de-ai lui Nikodim, disperând până mai ieri, prin vizitele lor zgomotoase, destule seri de-ale sărmanei Pavlina, ea îi roagă să nu atragă reclamaţii de "tulburarea ordinii publice". Din primele secunde, spectatorul poate observa că între bocitoarea Sladka şi cel mai prezentabil dintre bărbaţi, Bora, există o anumită tensiune. Pavlina, obosită de marea tristeţe ce-o apasă, se retrage şi rămân în scenă cei patru bărbaţi şi Sladka.
Cei patru colegi vorbesc între ei despre prietenia cu Nikodim, despre episodul tragi-comic al accidentului, apoi ei se îmbată, alunecând într-un ludic uneori simpatic, alteori macabru sau înduioșător. În nebunia lor, îl tratează pe Nikodim ca pe un om viu, de fapt ca pe o marionetă şi îl aşază împreună cu ei la masă, punându-i chiar şi un cârnat în mâna stângă şi un pahar de şnaps în cea dreaptă, ridiculizând astfel moartea. Bărbaţii (aşa-zis) vii interacţionează cu Sladka, doar Bora forţându-se să stea cât mai departe de otrăvitoarea viperă, deşi nu-şi poate ascunde gelozia atunci când ceilalţi trei colegi încearcă, rând pe rând, să o cucerească pe această femeie, extrem de seducătoare din punct de vedere fizic, dar perfidă, vulgară, cu avidă dorinţă de a-i cuceri pe bărbaţi, pe care vrea să-i vadă la propriu căzuţi la picioarele ei. Aspectul fizic desăvârșit, dar poate mai ales misandria și insolenţa Sladkăi îl fac pe Josef să se simtă magnetic atras de ea. Josef, excelent creionat de Florin Zăncescu, un ins volubil, robust, grobian, el vede în Sladka dublul său feminin, în ceea ce privește caracterul. El este misogin declarat, a iubit doar o femeie: "Dunărea albastră" şi se consideră, la fel ca Sladka, lipsit de umanitate. La fel ca ea, îi place să domine pe cei din jurul său. Dar alcoolul îl poartă pe o pantă patetică. Josef afirmă că el nu vrea să ajungă un "om mare" (adică important), ci "un nimic", plonjând astfel, ironic, într-o metafizică a nimicului, mi-am amintit că Heidegger vorbea despre "Nimicul care întemeiază transcendenţa Dasein-ului" (Dasein fiind tradus prin existenţă) ("Accedem la nimic prin teamă", filozofia nimicului e prezentă mult şi în poezia contemporană românească, Ioan Moldovan în "Mainimicul", Aurel Pantea în "Nimicitorul"). Teama de a ajunge nimic, teama de moarte îl macină pe Josef, concludent în acest sens fiind episodul în care se imaginează pe el însuşi în luntrea lui Caron. Am apreciat metafora aleasă de regizor, care prezintă sicriul ca luntre a lui Caron, conferind un sens spiritual unui obiect ce face parte din recuzita înmormântării tradiţionale la creştinii din zona balcanică. Având formă şi compoziţie asemănătoare, sicriul poate fi transformat într-o barcă. Poate chiar acea luntre folosită de Caron pentru a trece morţii peste râul Acheron. Desigur, după ce luntraşul îşi primea obolul cuvenit trudei sale.
Spectacolul crește în intensitate, mortul Nikodim devine din ce în ce mai mult un personaj tragic, cei vii din jurul său încep să se comporte dând frâu liber dezordinelor interioare, complet neatenţi la conduita pe care ar trebui să o aibă în faţa morţii unui seamăn de-al lor. Sunt cutremurătoare secvenţele cu vizitele severe ale lui Caron (ce nu poate fi văzut de cei vii), desfăşurate în clarobscur, cu o muzică onirică şi psihedelică (compozitor Vlaicu Golcea), "muzica fiind ea însăşi personaj în piesă", după cum afirmă Carmen Mihalache în excelenta şi obiectiva sa cronică.
Pentru ca grotescul să fie complet, după ce bărbaţii s-au cherchelit bine, le vine năstruşnica idee de a chema lăutari, îşi face apariţia un acordeonist (Mihai Bălan), iar Bora aduce chiar o stripteuză, pe Nadia (Denise Ababei), care îi este de fapt amantă. Se cântă, se râde, Nadia se desfăşoară la bara fixă, e foarte sexy (îmbrăcată foarte sumar) şi dacă nu am şti că suntem la un priveghi, ne-am crede într-un club de striptease. Hărmălaie mare, un bâlci complet. Apoi toți cei adunați la privegji dansează frenetic, muzica, isteriile personajelor parcă sunt întreţinute de văpăi ale iadului. În fond, toţi sunt înfricoşaţi de tot ceea ce înseamnă moarte. Aşa arată marea lor spaimă! Nadia, o prostituată, dar mai umană decât ceilalți, nu mai poate suporta spectacolul înfiorător, în care singurul care a părut că o respectă s-a dovedit a fi un om mort, așa că va pleca, nu înainte de a anunța că e însărcinată. După ce Nadia pleacă, prietenii îşi amintesc că Nikodim a fost cel mai bun dansator şi îl ridică în mijlocul lor, asemeni unui Christ răstignit pe cruce, apoi îl mângâie, ei, cei (în aparenţă) vii compun un ritual al braţelor ridicate spre eşafodul închipuit. În mişcările lor fantomatice, braţele par limbile carnivore ale unui foc de incinerare.
E tragic. Se lasă întunericul, când se luminează vom vedea toate personajele într-o poză ce face referire la pictura Cinei celei de Taină, cu figura centrală, de mare forță expresivă, a mortului-cel-mai-viu-dintre-cei-morţi-şi-vii Nikodim.
E unul din cele mai dificile şi complexe spectacole văzute de mine pe scena Teatrului Bacovia. E un spectacol la care vrei să te-ntorci, pentru că realizezi că sunt semantici care ţi-au scăpat.
Adi Hostiuc a fost genial în rolul mortului, un rol dificil, de compoziţie, în care tăcerea şi imobilitatea impusă sunt foarte solicitante, dar au fost şi foarte expresive şi relevante în comunicarea mesajelor piesei. Imaginea cu mersul mortului pe bicicletă a fost foarte plastică, iar secvenţa în care eros şi thanatos se împletesc, deşi de un umor macabru, e tulburătoare.
Eliza Noemi Judeu şi Florin Zăncescu au jucat excelent. Matei Bogdan a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Deşi a avut un rol mai mic, Daniela Vrânceanu a jucat impecabil. La fel şi Valentin Branişte. Au avut farmecul lor şi s-au achitat onorabil de roluri: Dumitru Rusu, Bogdan Buzdugan, Denise Ababei, ei reuşindu-i foarte bine părţile chinestezice.
Piesa se mai joacă şi cu altă distribuţie, în rolurile feminine Sladka - Simona Mătăsaru, Nadia - Alina Simionescu. Eu am vizionat piesa în seara zilei de 26 februarie 2017, în care Sladka a fost interpretată de Eliza Noemi Judeu, iar Nadia de Denise Ababei. Indiferent de ce spun şi vor spune unele guri rele, mie spectacolul mi s-a părut bun, reuşit. Sigur, unele lucruri sunt perfectibile, dar e genul acela de spectacol care are şanse de a creşte în valoare şi calitate odată cu înmulţirea reprezentaţiilor.
Am apreciat mult şi scenografia (Erika Marton), minimalistă, dar foarte potrivită, care subliniază starea materială precară a personajelor. Decorul şi luminile s-au aflat în deplină armonie cu muzica.
Ar fi multe de vorbit pe marginea acestui spectacol, pe lângă cele enunţate deja, se abordează şi problema emigranţilor, tarele sărăciei, problemele de cuplu, probleme individuale de adaptare şi multe altele. Ar putea fi povestea (veselă şi tristă) a oricăruia dintre noi, în faţa vieţii şi a morţii. Scumpe amândouă!

Câte tăceri în cuvinte! Ich bin Ofelia, cu Eliza Noemi Judeu!

Ich bin ofelia, cu Eliza Noemi Judeu
foto: Alin Leancă

Ich bin Ofelia.... Nu de mult timp, Eliza Noemi Judeu, în „Călin - poveste modernă”, ne învăța că poți tăcea pe scenă și să spui foarte multe. Acum, personificând personajul Ofelia la bătrânețe, închisă între zidurile mănăstirii, a vorbit despre toate tăcerile ei cumulate în timp. Și despre tăcerile din jurul ei. A vorbit despre suferințele lui Hamlet. Și despre revoltă. Dar și despre resemnare. Cu amărăciune.
Un alb înspăimântător de jur împrejur... spațiul în relație cu firul roșu depănat - curgerea timpului. Și s-a întâmplat ce se întâmplă în teatru - Timpul a devenit personaj.
Să vorbești șoptit și să te auzi atât de puternic în inima celui care te ascultă... ce miracol!
Ofelia - Eliza Noemi Judeu - TAINĂ!

La acest spectacol, publicul a umplut până la refuz Sala Mare a Teatrului Municipal Bacovia. M-am bucurat că au fost prezenți și foarte mulți tineri! Într-o liniște deplină, am ascultat cu toții o poveste nu doar bogată în referințe livrești, ci mai ales o poveste care te sfâșie pe dinăuntru prin profunzime!

Felicitări, Eliza! Ai fost impresionantă!
Felicitări, Erika Marton (scenografie)! Felicitări, Sorin Militaru (regie)!

Pentru acest rol, Eliza Noemi Judeu a primit un foarte meritat premiu la Festivalul International al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Premiul pentru creatie feminină!

fotografie de Alin Leancă

Pentru cei care aţi văzut "Ich bin Ofelia", în interpretarea actriţei Eliza Noemi Judeu... citiţi poemul de mai jos şi veţi regăsi aceeaşi "stare".
Senzaţia de preaplin alb, "cameră albă" care a lăsat loc doar pentru povestea şi trăirile personajului, a fost realizată de artistul scenograf Erika Márton.
Poemul a fost scris de către Mariana Marin, în urmă cu ceva timp (prin anii 80)... Timpul şi spaţiul uneori nu au limite, mai ales atunci când este vorba de artă...

MARIANA MARIN
UNIC POEM DE DRAGOSTE
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii...
Acesta e un unic poem de dragoste, spun.
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele)

„Alcoforado’sound”. Un spectacol al sunetelor și al gesticii

Gala Star X, 24 aprilie, Recital Extraordinar. Eliza Noemi Judeu

„Alcoforado’sound”. Adaptare de Firuța Apetrei după „Scrisorile portugheze” de Mariana Alcoforado;
Cu participarea muzicienilor: Ciprian Sicinschi, Dan Crivăț, Ciprian Cărare, Liviu Mera

foto: Marius Curucli

„Alcoforado’sound” a fost... un spectacol puternic, senzual, plin de iubire, de revoltă, de răzvrătire și, în final, de renunțare și abandonare a propriei persoane. E o poveste de dragoste neîmplinită. Am mai văzut acest spectacol şi am fost emoţionată dar prestaţia din seara aceasta a Elizei Noemi Judeu a fost uluitoare. Vocea ei, cu tonalităţi diferite, când gravă, când tânguitoare, a fost mai răscolitoare ca niciodată. În plus, pe lângă senzualitate, Eliza a fost teribil de gestuală, reuşind să impresioneze cu „topirile” ei în discul negru reprezentând mânăstirea cu granițele neomenești. Actrița a transmis emoții vii și prin mişcările lente şi armonioase, prin dansul mâinilor, prin ipostaze ale corpului extraordinar de plastice. Aşa ceva am mai văzut şi simţit în spectacolele de dans contemporan. „Alcoforado’sound” a fost și o probă de „Expressive Gestures”. Muzicienii au fost şi ei la înălţime, interpretările lor elegante au subliniat sentimentul de dor, aducând totodată în suflet liniştea şi împăcarea. Un spectacol care inițial s-a numit „5 și cu 1, șase pentru un Amor”, care a „crescut” și a evoluat, atingând în forma aceasta, intitulată „Alcoforado’sound”, un maxim de tărie și rafinament artistic. Foarte frumos și finalul, cu tragismul lui abia schițat și tocmai prin aceasta, mai tulburător.

Seria a doua de fotografii: Ioan Viorel Cojan
Sursa foto: Teatrul Municipal Bacău

Marea întâlnire...

- impresiile mele după spectacolul "Călin (povestea modernă)", cu Eliza Noemi Judeu şi participarea extraordinară a lui Călin Theodor Curucli, regia: Horia Suru, scenografia Cristina Ciobanu, spectacol mut;

fotografie de Viorel Cojan, din spectacolul "Călin (povestea modernă)"

Într-o cameră modestă, dar decorată cu gust, ticăitul ceasului se aude asurzitor. Sună monstruos amintindu-i unei femei singure, apăsătoarele absenţe din viaţa ei. După o zi de lucru, aceeaşi rutină, aceleaşi schimbări de haine, din haina de oraş cu rol de mască în halatul de casă care-i dă voie să fie tristă, lividă din prea multă aşteptare. De ea însăşi se ascunde în baie unde se spală dar nu poate curăţa deznădejdea. Deschide o plită mică, îşi pregăteşte o cină sărăcăcioasă ca pentru un om foarte singur. Apa de la robinet curge cu sunet ameninţător... curg, curg în şuvoi într-o casă a SINGURĂTĂŢII! Şuvoi de singurătate!
Femeia aranjează atent masa, aprinzând o lumânare albă, simbol al firii sale visătoare. Pe un ecran mic rulează cel mai trist film de dragoste. Tânăra stă cu spatele la televizor, ştie toate replicile, este ea însăşi în povestea ecranizată. Ar fi vrut să apuce să-i spună iubitului "Love means never having to say you're sorry"... Dar nu murmură cuvintele... Un om singur care nu are cu cine să schimbe două vorbe, nici măcar cu ea însăşi, totul e lipsit de viaţă în locuinţa ei. Obiectele din casă parcă au făcut un pact să demonstreze lipsa de ideal şi rost. Lumina candelei nu ajută cu nimic, supa caldă nu are niciun gust. Se adaugă sare, multă sare... e sarea durerii. E sare din belşug pe rana iubirii...
O femeie frumoasă dar nefericită... amărăciunea se răspândeşte din orice colţişor. Deschide radioul şi aude grozav tot ce este în adâncul ei, o muzică melancolică, cu obsesii sfâşietoare, venită din trecutul unei artiste cu sfârşit tragic.
Există un moment de evadare din abisul sufletesc: îl părăseşte ea pe cel mult aşteptat. Aruncă florile din glastră. Aruncă şi pastilele. Şi atunci, noi, spectatorii care ne uităm aproape cu indecenţă la atâta singurătate, aşteptare, părăsire şi tristeţe, sperăm... ne lăsăm păcăliţi cu ştiinţă. Poate odihna îi va linişti sufletul... Dar e chinuită de insomnie. Ce ar putea face să se golească de gândurile apăsătoare? Ceva simplu, cotidian... Se apucă de spălat vasele, le şterge cu atâta sârg până ce strălucesc în lumina rece. Din crisparea feţei, a mâinilor, a întregului corp , înţelegi că tensiunea a devenit insuportabilă. Tânăra femeie, în care clocoteşte iubirea neîmpărtăşită, trânteşte o farfurie de podea.
Până la urmă se hotărăşte: se va pregăti pentru MAREA ÎNTÂLNIRE. Îşi îmbracă rochia neagră, simţi atingerea senzuală de piele catifelată. Îşi încalţă pantofii nou-nouţi, etichetele au rămas nedezlipite... Simţi dorinţa erotică, în tocurile sobre şi înalte, tangoul visat... Şi apoi, două pahare pline cu vin roşu ca sângele. Unul se va goli, celălalt nu.... Abandonarea.... Renunţarea.... Sfârşirea.... Urcarea pe un piedestal cu un zîmbet trist, sub strălucirea unei lumini ucigătoare. Plânge în hohote şi pleacă....
Pe uşa prin care ea dispare, va intra el, îngerul... Călin, învăluit în fum tămăduitor de tămâie. Copilul, simbolul pur al dorinţei neîmplinite. Călin cântă o muzică divină dar simte nelămurit cum în apropierea lui se zbuciumă, fără linişte, un suflet... şi în cele de urmă descoperă ce ochii lui nevinovaţi n-ar trebui să vadă. Priveşte înmărmurit la spectacolul tragic al morţii. Cea dintâi şi ultima, MAREA ÎNTÂLNIRE...
(v. savu)

Întâlnirea cu Inefabilul. Interviu cu actriţa Eliza Noemi Judeu

Eliza Noemi Judeu a fost „10 pentru Film” la TIFF

Violeta Savu: Într-un articol despre spectacolul tău recent „5 şi cu 1, şase pentru un Amor” (după scrisorile Marianei Alcoforado), criticul de teatru Carmen Mihalache afirmă că întotdeauna te-ai îndreptat spre texte „cu o structură mai clasică”. Este adevărat că te atrag mai mult piesele clasice? Cum explici această înclinaţie a ta spre clasic, cu atât mai mult cu cât personalitatea ta are şi o latură excentrică?

Eliza Noemi Judeu : Citesc literatură modernă, îmi place dar pentru scenă mă-ntorc la clasici. Nu-mi propun în mod deosebit asta. În primul rând, eu sunt o vânătoare de sentimente. Mă las dusă de val, de valuri, de furtuni, de deşerturi. Eu las viaţa să curgă prin mine şi câteodată apare „ceva” pe care o numeşti inspiraţie, eu am să-i spun de acum Inefabilul... vrei să-l/ s-o dezvolţi, să-l arăţi, să-l simţi, să-l dăruieşti... În acele clipe nu mai aleg clasic sau modern, ci povestea cea mai potrivită „inefabilului” meu. Stau în starea asta divină şi uit de soţ, de copii sau părinţi, râd singură, plâng, nu dorm şi apoi mă pun pe treabă. Adică vreau să-l realizez pe el, pe Inefabil dar când spectacolul e gata, inefabilul iniţial s-a dus. Speri să nu oboseşti, să nu disperi şi să-i pregăteşti calea pentru a reveni. Eu nu citesc cărţi, eu le trăiesc! De citit, le-am citit altădată, în liceu, aveam profil filologic.

V.S. : Care sunt personajele pe care le-ai interpretat până acum în cariera ta şi care au fost cele mai ofertante pentru tine din punct de vedere artistic?

Eliza Noemi Judeu : Personajele mele... mi-au plăcut toate... dar toate! Pentru că eu le-am recreat. Pentru că textul este doar un semn pe care actorul trebuie să-l vieţuiască. Pentru toate am scormonit în fiinţa mea. Pentru toate a curs un pic de sânge, o lacrimă, a ieşit un fir alb. Personajele mele sunt viaţa mea. Desigur, era să cad în capcană... la Blanche, la Miss Julie, Viola, Sonia, la Nora... personalităţi puternice cu care m-am luptat. Tipul acesta de personaje pot pune mâna pe tine! Dacă le laşi şi te laşi... dar nu-i voie! Atunci apelezi la raţiune şi le gândeşti, nu le trăieşti... Nu-i nicio şmecherie dar e o magie, un mister. Ele sunt dublul meu. Aş putea fi şi aşa... ăsta-i misterul!

V.S. : Ai interpretat roluri complexe, în care feminitatea era exhibată şi uneori exagerbată. Tu eşti o feministă?

Eliza Noemi Judeu : Nu cred în feminism decât dacă personajul meu crede. Pe mine personal ma plictiseşte feminismul... şi în general „ismele” mă plictisesc. De multă vreme m-am descătuşat de „isme”. Nu-mi place catalogarea, înregimentarea. Eu sunt totul şi nimic. Eu sunt ce vreau, când vreau, unde vreau. Eu sunt eu... orice. Ţin cu fiinţa umană! Pledez pentru ca fiinţa umană să-şi regăsească libertatea interioară, să-şi aducă simţurile, toate, în casa sufletului... pledez pentru OM.

V. S. : Eşti o bună prietenă a artiştilor plastici, a muzicienilor, eşti o fină cunoscătoare a artei în general. De când există pasiunea ta pentru artă, climatul familial , educaţia primită de la părinţi a favorizat asta?

Eliza Noemi Judeu : Arta este starea de graţie a fiinţei umane. Suntem făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”... deci, am putea fi creatori! Desigur, părinţii mi-au deschis toate orizonturile. Zările spre care să zbor, le-am ales eu. Mă-ntâlnesc cu tot felul de oameni, nu numai cu artişti... Un artist mă va inţelege mai repede dar bucuria mea este atunci când conving neartistul ca ar putea fi... Întotdeauna am îndemnat oamenii să revină la forma lor iniţială, aceea de recreatori ai acestei lumi, ai altui univers, ai propriilor vieţi.

Da, mama îmi citea marii poeţi români. Da, tata îmi cumpăra cărţi. Da, ascultam împreună muzică dar mergeam şi la pescuit cu tata, dar mergeam şi la dans cu mama. Noi suntem o familie normală. Nu socială. Societatea nu-i firească. E falsă, socialul înghite fiinţa umană bucată cu bucată. Firescul mi s-a „servit” mereu „la masă”, pe stradă, în relaţiile cu oamenii, la teatru... oriunde şi oricând.

V. S. : Ai susţinut câteva recitaluri excepţionale de poezie, ultimul fiind din opera Sylviei Plath. Cum te pregăteşti pentru un spectacol de poezie, cum diferă această pregătire de cea pentru interpretarea unui personaj?

Eliza Noemi Judeu : Îmi place poezia. Mult! Altă stare de graţie a fiinţei umane! Pregătirea unui recital sau al unui spectacol de poezie nu diferă de realizarea unui personaj dintr-o piesă. Eu am acelaşi lucru de făcut: de asumat un tip de gândire, de visare, de iubire, de ură... Mi-am asumat gândurile Soniei (să zicem) şi în aceeaşi măsură mi-am asumat sentimentele Sylviei Plath sau ...ale tale... (îmi surâde iar eu îi mulţumesc pentru acel moment)

V. S. : Am avut de câteva ori discuţii cu tine despre poezie şi m-ai uimit prin cunoştinţele pe care le ai despre poezia atât clasică dar şi cea modernă. Am observat că te emoţionează enorm poezia gravă, tăioasă, ştiu de exemplu că îţi place mult Angela Marinescu şi ţi-ai fi dorit să faci un spectacol din opera ei. De unde, de când, cum există această mare afinitate a ta cu poezia?

Eliza Noemi Judeu : Dintotdeauna. Eu m-am născut din poezie! Mama şi-a pus busuioc sub pernă şi a visat un marinar... şi l-a intâlnit pe tata, un tânăr marinar care tocmai işi terminase academiile (tata a fost comandor în marină, acum este pensionar). Apoi şi-a mai pus nişte dorinţe şi a visat albăstrele... aşa m-am născut eu. Din poezia mamei...

Pe Angela Marinescu am recitat-o prima oară la atelierul de poezie de la Ipoteşti (în 2004, vara, am fost unul dintre fericiţii actori participanţi la atelierul de rostire al poeziei de la Ipoteşti condus de Ion Caramitru, poetul Ilie Constantin şi criticul literar Alex Ştefănescu.

Angela Marinescu este spectaculoasă! Merită să faci un spectacol pe poezia dânsei... Nu ştiu cât e de necesar şi cui dar ar fi sublim! Mi-ar plăcea să-l fac cu Radu Afrim. Cu Radu Afrim mi-ar plăcea şi un spectacol după Bacovia.

V.S. : „Joacă, plânge, se izbeşte, strigă, râde hohotind şi tace vorbind” te descrie Irina Băcăoanu într-un frumos portret. Tot din articolul ei am aflat că vomiţi de emoţie înainte de a intra în scenă. Ţi se întâmplă să intri în rezonanţă cu trările personajelor până la paroxism? Nu poate fi periculos asta pentru sănătatea ta? Cum te redresezi după un rol care te solicită peste măsură?

Eliza Noemi Judeu : Intru în rezonanţă dar nu până la paroxism... La ce personaje am făcut până acum, dacă ar fi fost aşa, trebuia să fiu la Socola... N-am devenit alcoolică după Blanche, nu mi-a trecut prin cap să mă sinucid ca Miss Julie, nu mi-am părăsit copiii şi soţul ca Nora... (râde) Un rol mă solicită în momentul în care-l prezint publicului. După spectacol dau jos costumul, beau o bere şi plec acasă. În timpul ăsta, de fapt, îmi recuperez propria viaţă... e simplu... Nu vin la teatru Sonia. Devin Sonia în faţa spectatorilor. Asta-i arta actorului. Să devii... Cum? Nu ştiu... Intru în scenă şi pas cu pas, replică de replică, încerc să rezolv „problemele” care apar. Odată terminată povestea, mă-ntorc la povestea mea, de-acasă... unde nu mai am chef să joc nici un rol... uite...mă gândesc de cât de puţine ori mi-am asumat rolul de mamă sau de soţie... poate de aceea copiii îmi spun Eliza şi nu mama... Poate ei inţeleg mai bine că teatrul este viaţa mea şi că acasă vreau doar să fiu eu... fără costume, fără replici... să fiu, pur şi simplu... să respir şi să mă bucur de respiraţia copiilor mei....Ştii că stau şi mă uit la ei cum respiră? Şi când dorm şi când se joacă sau manâncă, când fac teme sau prostii....e viaţă....

V.S. : Într-un interviu pe care i l-ai acordat jurnalistului Nelu Broşteanu la Impulsv TV Bacău spui că „menirea primordială a actorului este cea de creator”. În ce mod este actorul, creator? Teatrul poate modela suflete?

Eliza Noemi Judeu : Vii într-o seara la teatru... plouă afară, n-ai chef sa mergi acasă şi decizi să intri la teatru. Se trage cortina şi începi să fii martorul unei poveşti... şi nu-ţi place începutul... ghiceşti finalul, dar actriţa aia sau actorul ăla iţi spune ceva... îl / o placi... Sau : nu-ţi plac actorii dar ce frumoasă e povestea... Nu-ti plac actorii, nu-ţi place povestea dar iţi place regia... şi n-ai cum să pleci de la teatru fără ceva în suflet... Îti plac actorii, iţi place povestea, iţi place regia, iţi place sala! Când se-ntâmplă asta, ţi se schimbă şi viaţa! Toată! Da, teatrul nu numai ca modelează suflete, teatrul poate da sensuri noi vieţii tale, teatrul poate genera revoluţii! Teatrul este vocea cetăţii! Nu uitaţi asta! Împreună putem schimba lumea! Prin teatru, omul a ridicat cele mai importante întrebări Divinităţii, apoi societăţii, apoi lui însuşi.Teatrul este, după părerea mea, singura formă prin care Omul poate să ramână întreg, total.

V. S. : Ai fost asistent de regie pentru Alexander Hausvater, pentru spectacolul „Recviemul”. Cum a fost să lucrezi cu un regizor de reputaţie internaţională? Ai învăţat lucruri noi de la el? Pentru că ai fost asistent de regie, tu nu ai jucat în spectacolul „Recviemul”. Dar ce personaj ţi-ar plăcea să interpretezi sub bagheta acestui maestru? Aţi vorbit despre o posibilă colaborare în acest sens?

Eliza Noemi Judeu : Alexander Hausvater este un om întreg! Iubeşte viaţa, iubeşte oamenii. Vrea să-i facă mai buni. Are încredere în ei, în forţele lor, în spiritul lor. El nu lucrează cu actorii, el stabileşte punţi de legătură între oameni, între bărbaţi şi femei, între colegi. Nu-şi propune să facă un spectacol de teatru ci işi propune sa recreeze viaţa! Şi da, vrea să scoată ce-i mai bun din om. Schimbă mentalităţi! Înalţă oamenii, le dă aripi! Este fascinant! Mi-a spus: „ai fost îngerul meu păzitor”... desigur, a fost tocmai invers! Îi mulţumesc! Mi-a mai spus că i-ar plăcea să fac rolul unei balerine care nu mai ştie sau nu mai vrea să danseze... sau nu-şi mai aduce aminte cum se face... Şi toţi cei din jurul ei, familia, încep să nu mai meargă normal prin casă, pe afară, ci în paşi de dans. Gesturile lor nu mai sunt fireşti, sunt graţioase, mlădioase, lente... totul pentru a o face pe mamă, soţie, să-şi aminteasca cine este, să danseze iar... frumoasă poveste! Desigur e un rol mut... da, mi-ar plăcea....cât mi-ar plăcea un rol mut!

V.S. : Ţi-ar plăcea să faci regie de teatru? Dacă da, care ar fi prima piesă care ai pune-o în scenă?

Eliza Noemi Judeu : Nu, nu mi-ar plăcea sa fac regie de teatru. N-am antene pentru asta...

V. S. : Spune-mi câţiva actori preferaţi, români şi străini. Ai modele printre mari maeştrii ai teatrului sau filmului în jocul tău actoricesc? Cu cine ţi-ar face plăcere să fii comparată?

Eliza Noemi Judeu : Mă măguleşte când Gheroghe Balint mă strigă „Gina!”... De la Gina Patrichi. Este una dintre actriţele mele preferate. Cred că o iubesc cel mai mult. Şi pe Meryl Streep. Dar şi pe mulţi alţii. Sunt mulţi oameni frumoşi în lumea asta.

V.S. : Ai fost în mai multe turnee atât în ţară, cât şi în străinătate. Iată că chiar în curînd, între 11 şi 14 iulie, vei juca la Roma, în cadrul Festivalului „TeatROmania”, „Femei singure” de Dario Fo, în regia lui Gheorghe Balint. Există diferenţe între publicul străin şi cel românesc?

Eliza Noemi Judeu : Nu sunt diferenţe. Oamenii sunt la fel peste tot. Aceleaşi poveşti le aşteaptă şi aici şi aiurea...

V. S. : Eşti soţie şi mamă. Cum reuşeşti să împaci viaţa de pe scenă cu cea din familie? Cine te susţine cel mai mult?

Eliza Noemi Judeu : Cine să mă susţină? Iubirea vieţii mele! Marius! Curucli Marius! Este omul care din clipa în care m-a cunoscut şi-a dedicat viaţa mie... mi-a dedicat viaţa lui, mie... Îi curg prin vene... Şi mama ... şi tata... ei mi-au crescut copiii pâna la 3 ani... Şi pe Călin, şi pe Călina.

V.S. : Printre personalităţile feminine ale oraşului Bacău faci notă aparte şi prin ţinuta vestimentară adesea excentrică, fără a fi însă ostentativă. Prin felul cum te îmbraci poţi oferi adevărate lecţii de stil. Eşti pasionată de modă?

Eliza Noemi Judeu : Sunt pasionată de modă. Dar nu-mi permit să mă îmbrac aşa cum visez... ceea ce vezi tu la mine din când în când e doar imaginaţie, nu e... vestimentaţie (râde)

V. S. : Întotdeauna când te întâlnesc îmi transmiţi o stare de bine. Mai mereu eşti exuberantă. Îmi laşi impresia unui copil fericit şi bănuiesc că ai avut o copilărie fericită. Totuşi s-a întâmplat o dată să te întâlnesc şi mi-ai zis: „Sunt tristă, Violeta”. Ai pus atâta durere şi regret în cuvânt, încât tu nu ai văzut, dar mi-ai stârnit o lacrimă. Tristeţea ta era de ordin metafizic. De ce erai tristă, Eliza?

Eliza Noemi Judeu : Sunt tristă mai tot timpul. Nu ştiu de ce... aşa am fost dintotdeauna... dacă mă vezi râzând să ştii că râd din suflet, dar tot tristă sunt...

V. S. : Te-ai născut la Cluj, ai terminat liceul la Constanţa şi după absolvirea facultăţii la ... Bucureşti, ai ajuns în Bacău, oraş care te-a „adoptat”. Ţi-ai dori să te muţi în alt oraş? Dar în altă ţară?

Eliza Noemi Judeu : Nu, nu vreau să plec din ţară, nici din Bacău. Doar în călătorii. Bacăul a devenit o parte importantă a sufletului meu...

V.S. Ne apropiem de finalul dialogului nostru. Vorbeşte-ne te rog despre TIFF, despre prezenţa ta acolo în acest an, ce reprezintă pentru tine faptul că ai fost selectată la „10 pentru FILM”? Cu ce te-ai întors de la Cluj, ce-a însemnat experienţa TIFF pentru tine personal? Am văzut fotografii de acolo, aveai o rochie minunată, arătai ca o divă de la Hollywood, străluceai, iradiai!

Eliza Noemi Judeu : Tiff - Festivalul Internaţional de film Transilvania... este primul festival de film de lung-metraj. Una din secţiunile sale, aflată anul acesta la a doua ediţie, se numeşte „10 pentru Tiff”, adică 10 actori selectaţi de către criticii de teatru, 10 actori care nu au făcut film şi care ar merita să apară pe micile sau marile ecrane... Eu am fost unul din cei 10...

Ce a insemnat efectiv prezenţa mea la Tiff? Agonie şi extaz... Tu ştii că eu mă bazez 90% pe simţuri, pe sentimente, pe senzaţii... Nu pot să explic efectiv ce am făcut în patru zile... pot să spun ce am simţit... am simţit că aş putea fi, deveni, am simţit că nu sunt nimic şi că sunt totul, că lumea nu începe cu mine dar ar putea să-nceapă... m-am simţit un nimic şi m-am simţit Totul... Cea mai revelatoare întâlnire a fost cea cu regizorul Cristi Puiu... Ce discurs! Câtă pasiune! Mi-a spulberat toate visele şi mi le-a redat iar sub altă formă şi mai intens...

Să explic un pic: mie, întotdeauna, mi-a fost frică de film. De tehnica de care depinzi, de atenţia pe care trebuie să o acorzi unor detalii, cum ar fi... miile de fire ce te înconjoară, microfoanele de deasupra capetelor actorilor, reflectoarele, cei care vin tam-nesam să-ţi retuşeze machiajul sau freza sau hainele etc... pentru că, în final, să ţi se spună „Motor-actiune” şi tu să devii, să fii, să exişti ceva, cineva... cu şarm, cu naturaleţe... şi asta, probabil, după ce ai stat şi ai aşteptat ore până sa fii chemat la cadru... Îţi dai seama cât de mare este Luminiţa Gheorghiu? Desigur, ne putem gândi la toţi marii actori de film, dar Luminiţa Gheorghiu a fost imaginea TIFF anul acesta şi trebuie să se ştie asta...

Ei, de toate aceste temeri şi multe altele, m-a ajutat să scap regizorul Cristi Puiu... Nu îţi imagina că a stat de vorbă cu mine personal... discursul său era pentru noi, toţi cei 10... Ne explica de ce e filmul, cum e filmul, ce vrea filmul... sau căuta împreună cu noi răspunsuri la aceste întrebări. Pentru că, spunea: „nimic nu e sigur”, nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. Poate nu se va întiâpla nimic, dar poate se va întâmpla ceva şi nu trebuie neaparat să fie extraordinar, şi dacă e extraordinar şi n-ai filmat, n-ai prins şi vrei să refaci şi nu mai iese... pentru că INEFABILUL NU ESTE REPETABIL....!!!

Atunci am simţit că n-are de ce să-mi fie frică de film pentru că toată tehnica aia, toată lumea aceea de pe platou aşteaptă... INEFABILUL... inefabilul fiinţei umane sau al unei stări... sau al unei frunze...

Ăsta-i TIFF-ul... A fost o şansă de-a mea... o lecţie de-a mea, o speranţă de-a mea... Un vis...

V. S. : O întrebare finală : Eliza Noemi Judeu, de ce iubeşti cu atâta ardoare teatrul?
Eliza Noemi Judeu : Teatrul este viaţă! Dragostea este viaţă. Teatrul este dragoste... Cum să nu-l iubeşti? Există o reciprocitate: tu-i dai viaţă, el îţi prelungeşte viaţa... dragostea... te conduce spre Veşnicie... nu, nu te omoară, te eternizează!