Seninătate, solidaritate și emoții de toamnă

Cu anumite locuri se întâmplă uneori să ai o experiență paradoxală, pe care de altfel, o poți avea și cu anumiți oameni: îți fac o impresie plăcută la prima vedere (vizită/întâlnire), fără să te marcheze „intersectarea”. Al doilea contact, survenit întâmplător sau nu, e de impact: după despărțire, simți că limitele sunt ale tale, dacă aveai răbdare și atenție, ai fi știut să privești în profunzime pentru a descoperi splendoarea. A treia întâlnire, mai mult ca sigur, se va desăvârși în... prietenie. Apoi, ți se face dor... Ni se face dor de anumite locuri, care se înscriu pe o hartă sentimentală, fără a fi locurile noastre natale sau în topurile atracțiilor turistice. Mie, de câțiva ani, când vine toamna, mi se face dor de Satul Bogdana, din comuna „Ștefan cel Mare”, județul Bacău. De câțiva ani, în acel sat, în apropierea mănăstirii Bogdana, se desfășoară Simpozionul „Zone strategice de creație”*. Anul acesta, între 25 octombrie 2025 și 1 noiembrie 2025, s-a desfășurat a cincea ediție. Delegată de Revista de cultură „Ateneu”, am petrecut aici două zile. În tabără, i-am întâlnit pe artiștii băcăuani – Dragoș Burlacu, Oana Gârbea, Geanina Ivu, Elena Lupașcu, Marius Crăiță-Mândră, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Maria Vlad – și pe artistul bucureștean Dan Badea. Cel mai mult îmi place să-i privesc pe pictori lucrând, întotdeauna păstrez o minimă distanță, imperios necesară pentru a nu-i incomoda.

În stânga - pictură de Dragoș Burlacu, 
în dreapta - pictură de Dan Badea

Dan Badea

Picturi de Geanina Ivu

Deși dificil de redat prin cuvinte, mi-am notat din cele văzute: la Dragoș Burlacu, pe o pânză, într-un square occidental, o femeie în vârstă hrănea, dintr-un buzunar al unui parpalac cenușiu, porumbei, iar pe o pânză neterminată, un cerb își umplea contururile cu cromatica unei frunze roșiatice; pe pânza Geaninei Ivu stăteau aninate în cuier cojoace tradiționale, 

Elena Lupașcu

prin bogăția de culori și contrastele puternice s-a obținut sugestia de greutate a materialului; la Oana Gârbea, dimpotrivă, materialul devine... diafan, iar motivul c

Oana Gârbea

ravatei conduce la ideea ancestralei rivalități masculin-feminin; Elena Lupașcu desenase amintirea ceremoniei petrecute cu câteva zile înainte în curtea mănăstirii, iar figurativul se completa cu linii abstracte, ce contribuiau la atmosfera de mister; la Dan Badea, abordările sunt psihologice, lucrările sale includ colaje, dar sunt dominate de figurativ: reprezentări de corpuri de adolescenți, surprinși cumva în „ralanti”  – un recurs la memorie; la Marius Crăiță-Mândră întâlnim un subiect din psihologia socială: „Maga” se numește pictura sa, cu o cromatică

În stânga, pictură de Geanina Ivu, 
dreapta jos - pictură de Marius Crăiță-Mândră

vibrantă și texturi tactile, dând impresia de tridimensional; Luminița Radu a început chiar aici o nouă etapă, cu lucrări religioase, puternice, am surprins-o lucrând la „Maica Domnului cu pruncul” (un tablou de dimensiuni mari, în cromatici cărămizii) în genunchi, la propriu, ceea ce mi-a relevat starea de smerenie; Bianca Rotaru are și ea abordări spirituale, continuând etapa ei despre Graal, așadar sacralitate și mister, artista a intensificat culorile, aducând laolaltă albastrul senin al cerului cu violetul și griurile de toamnă, în vreme ce lumina se revarsă din obiectul sfânt; Maria Vlad, atașată de aparatul ei foto, a surprins instantanee de poveste.

Luminița Radu

Bianca Rotaru

         Și poveste este tot ce se întâmplă în acest simpozion de creație artistică, desfășurat în colțul unui sat, cu rădăcini vechi și solide, un loc parcă vrăjit, căci e rupt de stridența și rumoarea orașelor, aici liniștea e profundă, semnalul la telefonul mobil e absent; doar în spațiul de cazare al frumoasei pensiuni rustice „La Ferma Veche” te poți conecta, prin wi-fi, la realitățile lumii. Cel mai bine a sintetizat artista Luminița Radu, într-o postare pe Facebook, sentimentul trăit aici: „O săptămână cu pace la Bogdana”.

           Oare ce ne atrage la acest loc? Fiecare ediție a simpozionului s-a desfășurat în toamnă târzie, când pădurea e îmbrăcată în nuanțe vibrante de galben, roșu și portocaliu (indiferent de tehnica și stilul ales, aceste cromatici le-am observat strecurate în lucrările plasticienilor), iar lumina soarelui domol se strecoară printre frunzele tot mai subțiri ale copacilor (în toate compozițiile există revărsări de lumini și supralumini; în unele, și o tainică blândețe). Solidaritatea între artiști conferă consistență și dinamism simpozionului. Vor veni austeritatea și frigul iernii, dar par foarte departe, căci focul din vatră deja arde la ceasul serilor răcoroase și, cel puțin la fel de intens, arde focul interior al artiștilor.

Dan Badea, Bianca Rotaru, Elena Lupașcu, Geanina Ivu, Luminița Radu, Oana Gârbea,
Ghiță Dohotaru (administrator La Ferma Veche), Marius Crăiță-Mândră, Dragoș Burlacu

Bianca Rotaru, Violeta Savu, Luminița Radu

* Simpozionul Zone strategice de creație, ediția a V-a, este un proiect cofinanțat de Consiliul Județean Bacău prin programul finațării nerambursabile din bugetul propriu pentru anul 2025, conform Legii nr. 350/2005. Echipa de implementare a proiectului: Geanina-Iustina Ivu Vlad – coordonator proiect și Maria Vlad-Zaharia – asistent proiect. Pe 8 octombrie 2025, la Atelierul de creție Geanina Ivu/Liliana Dumitriu, s-a vernisat expoziția cu lucrări de artă create la a V-a ediție a Simpozionului. 

Note: 1) Articol publicat de Violeta Savu în Revista de cultură ATENEU, noiembrie-decembrie, 2025

          2) Majoritatea imaginilor sunt făcute în Tabăra de la Bogdana, dar două sunt de pe simezele expoziției taberei

Spirit și creativitate în Tabăra de la Bogdana

Imagine de la vernisaj

La cea de-a patra ediție a Simpozionului Zone strategice de creație*, care s-a desfășurat la Bogdana, între 27 octombrie și 3 noiembrie 2024, au participat șapte artiști, membrii ai UAP România: Vasile-Bogdănel Antochi, Dan Badea, Dragoș Burlacu, Geanina Ivu, Elena Lupașcu, Luminița Radu, Bianca Rotaru. În tabără, artiștii au avut ocazia să schimbe opinii despre noi metode și tehnici de lucru, s-au conectat cu frumusețile naturii (pădurea are o cromatică bogată toamna), au vizitat Mănăstirea Bogdana, fiind impresionați de muzeul mănăstirii, care cuprinde un patrimoniu de carte veche și artă medievală românească.

       În comuna Ștefan cel Mare (din care face parte satul Bogdana), ai ocazia să mergi „pe urmele istoriei, pe unde umblau odată și plăieșii lui Ștefan-Vodă”. Spiritualitatea zonei cu siguranță a influențat pozitiv artiștii. Aflată la cea de-a patra ediție, această tabără are deja o amprentă proprie. Caracterisitici ei speciale: prietenia, lumina, ambianța călduroasă. Mi se pare remarcabil faptul că lucrările realizate au o forță plastică asemenea unora de vârf, realizate în atelierele de creație.

       Știu că e o opinie subiectivă, dar cred că lucrând în apropierea unui locaș sfânt (în acest caz, unul de cult ortodox), influențele benefice ca liniștea sufletească și aerisirea minții sunt considerabile. Religia și arta nu sunt disjuncte. Îmi vine în minte un paragraf din jurnalul Sfântului Nicolae Velimirovici (episcop de Ohrida și Jicea, numit și Nicolae al sârbilor, a trăit între 1880 și 1956), care-și argumentează aserțiunile despre Dumnezeu și Zidirile Sale cu o elegantă paralelă între pictor și pictură: „Nimic din ce este zidit nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar pe ale Lui. Ce este zidit vede și aude cele zidite. Numai ce este născut din El Îl poate vedea pe El. Și numai ce este născut din El Îl poate auzi pe El. Pictura pe pictor nu-l poate vedea, dară fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Clopotul pe turnătorul de clopote nu îl poate auzi, dară fiica turnătorului de clopote îl aude pe tatăl său. Ochiul nu îl poate vedea, căci a fost zidit ca să nu Îl vază. Urechea nu Îl poate auzi, căci a fost zidită ca să nu Îl auză. Dară vederea Îl poate vedea, și auzul Îl poate auzi”. Clopotele au bătut la Mănăstirea Bogdana, artiștii au auzit, pădurea și-a deschis larg brațele, artiștii au văzut; și astfel au pictat cu sufletul... Și utilizând – e necesar de făcut precizarea – în mod expert, tehnicile plastice. Ceea ce s-a putut lesne observa la vernisajul expoziției taberei, deschisă pe 9 noiembrie, la Atelierul de creație Geanina Ivu/Liliana Dumitriu, situat în municipiul Bacău, pe strada Mioriței.

* Simpozionul Zone strategice de creație este un proiect cofinanțat de Consiliul Județean Bacău prin programul finanțării nerambursabile din bugetul propriu pentru anul 2024, conform Legii nr. 350/2005. Echipa de implementare a proiectului: Geanina Iustina Ivu-Vlad – coordonator proiect; Marius-Mihai Vlad – asistent proiect.

(articol publicat de Violeta Savu în numărul 663-664 al Revistei ATENEU, noiembrie-decembrie 2024, pag. 25,
Revista se poate citi integral, în format pdf, aici, dând click: ATENEU 663-664 )

Lucrări de artă realizate în cadrul Simpozionului Zone strategice de creație, ediția a IV-a

GEANINA IVU

Geanina Ivu - Blidar albastru

Geanina Ivu - Cojoc bărbătesc

DRAGOȘ BURLACU

Dragoș Burlacu - Digit al versus natural

Dragoș Burlacu -Sunlight

BIANCA ROTARU

Bianca Rotaru - Măr I

Bianca Rotaru - Măr II

LUMINIȚA RADU

Luminița Radu

Luminița Radu

DAN BADEA

Dan Badea

BOGDAN ANTOCHI

Bogdan Antochi

ELENA LUPAȘCU

Elena Lupașcu - Măicuța care bate toaca

Pictură sensibilă, lucidă și puternică

Silvia Tiperciuc - Autoportret

La recenta expoziție de pictură a Silviei Tiperciuc, deschisă pe 18 mai, la Muzeul de Artă Bacău, în cadrul manifestării „Noaptea Muzeelor”, 
artista a ilustrat în peisajele sale nu doar grădini scăldate în splendoare, pe care i le știam din personalele anteriore, ci și imagini din călătoriile făcute, înscrise profund în harta memoriei sale afective: orașul italian Florența, biserica San Giovanni degli Eremiti (aflată în cartierul antic Albergaria din orașul sicilian Palermo), Mănăstirea Sâmbăta de Sus, o bisericuță veche din lemn din localitatea Pârteștii de Sus (județul Suceava), cartierul Bucium din Iași, stațiunea montană Vatra Dornei, Mănăstirea Hîncu din Republica Moldova, Muntele Ceahlău. Impresionante sunt și portretele și autoportretele, cu linii simple, dar tari, precise, cu expresivități ce devoalează tipologii. Privindu-i, m-am simțit privită, și aș fi fost curioasă să-i întâlnesc pe: Oana, Laurențiu, Soția pictorului Ion Neagoe și, în mod deosebit, pe mama artistei, ai cărei ochi adânci scrutează înălțimi. Autoportretele sunt din etape diferite – seria poate fi receptată ca un experiment despre trecerea timpului.   

Silvia Tiperciuc - „Mama”

Paleta de culori a Silviei Tiperciuc este delicată și de obicei restrânsă, excepție făcând cele două picturi în care este ilustrată Vatra Dornei, unde artista a folosit aproape toate tonurile de verde pentru redarea copacilor, iar clădirile/casele, alipite la calcan, sunt redate într-o cromatică bogată și foarte intensă. Tentez să cred că în aceste două panorame intitulate „Vatra Dornei” se simte cel mai mult competența artistei de restaurator. Celelalte peisaje sunt mult mai diafane, au o anumită tandrețe, invitând la meditație.

Este evident că artista stăpânește cu asupra de măsură tainele picturii. Picturile sale demonstrează multă îndemânare, cunoașterea tehnicilor pentru captarea luminii și pentru redarea condițiilor meteorologice.

Arta Silvei Tiperciuc are ceva senzorial. O poezie în culori care liniștește sufletul privitorului. Paradoxal, asta nu exclude faptul că este o pictură lucidă și puternică.  

Silvia Tiperciuc - „Vatra Dornei”

(fragment din articolul publicat de Violeta Savu în numărul 658 al Revistei „Ateneu”,Iunie 2024, număr care este disponibil integral, în format pdf pe site-ul oficial al revistei https://revista-ateneu.ro/ )

Tirania eternității

“At eternity’s gate” (2018, regie Julian Schnabel) evocă ultimii ani de viață ai pictorului Vincent Van Gogh (Willem Dafoe), concentrându-se pe perioadele petrecute la Arles, Saint-Rémy și Auvers-sur-Oise. Sunt redate atmosfera din jurul „Casei galbene” de la Arles; prietenia tumultuoasă cu Paul Gauguin (Oscar Isaac; rol bun, subliniind temperamentul total opus celui al lui Van Gogh); susținerea morală și materială din partea fratelui său mai mic Theo Van Gogh (care a fost un important negustor de artă; interpretat, un pic inegal, de Rupert Friend); luptele cu sărăcia, cu patima alcoolului și mai ales cu propriii demoni; alternanța crizelor de anxietate (cauzate și de nerecunoașterea valorii) cu cele mistice; semnele de schizofrenie din ce în ce mai dese și îngrijorătoare; episodul automutilării (incizia lobului urechii); discuțiile terapeutice cu doctorii din azilele în care a fost internat; amiciția cu generosul medic Gachet (Mathieu Amalric; sclipitor chiar și într-un rol secundar). Asupra tragicului sfârșit, regizorul optează pentru supoziția recentă a cercetătorilor biografici Steven Naifeh și Gregory White Smith care afirmă în tomul “Van Gogh. The life” (2011) că moartea artistului nu ar fi survenit în urma unei tentative de sinucidere, ci împușcătura în piept (cu o armă ce nu a fost vreodată găsită) i-a fost provocată accidental de către doi adolescenți, în timpul unei altercații.

Cred că nu este deloc întâmplător faptul că regizorul Julian Schnabel este și un apreciat artist plastic, cu expoziții în galerii de top. El conferă filmului o frumusețe aparte prin jocurile de lumini și bogăția cromatică – predominantă fiind culoarea galben. Multe cadre sunt concepute astfel încât citează imagini din picturile lui Van Gogh, dar și câteva dintre cele ale lui Gauguin. De altfel, filmul împrumută titlul de la o creație a lui Van Gogh: cu două luni înainte de moartea sa, Vincent reia studiul unei litografii pe care o făcuse la Haga în 1882, reprezentând un bătrân stând încovoiat pe un scaun, cu coatele sprijinite pe genunchi, palmele acoperindu-i complet chipul, în încercarea de a-și ascunde suferința. Pe baza acestui desen, lucrează o pictură în ulei. Ambele creații sunt cunoscute îndeosebi sub titlul “At eternity’s gate”. 

Van Gogh - “At eternity’s gate” 

Valoarea filmului este ridicată și de minunata interpretare a lui Willem Dafoe, care nuanțează trăiri interioare, făcându-ne să înțelegem mai bine gândurile și tribulațiile lui Van Gogh, conturându-i magistral genialitatea. Pentru acest rol, actorul a luat lecții de desen și pictează el însuși în film.

Camera directorului de imagine Benoît Delhomme ne invită la o interesantă inversiune, creând iluzia că natura încearcă să imite conceptul de peisaj al lui Van Gogh. Recurentă este o imagine care o copiază pe cea din autoportretul „Pictorul pe drum spre Tarascon” (1888), tablou care nu mai există decât în fotografii – a fost distrus de naziști în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.   

Dacă am încerca să găsim cu dinadins cusururi, vom spune că în filmul lui Julian Schnabel despre Van Gogh, unele secvențe pot părea monotone din cauza didacticismului (alături de regizor, la scenariu au contribuit Louise Kugelberg și regretatul Jean-Claude Carrière). Însă, în opinia mea, dialogurile și monologurile bazate pe teoritizări plastice ar fi extrem de utile tinerilor care vor să studieze artele frumoase. 

Iată, spre exemplu, un decupaj dintr-o interesantă dispută dintre Vincent și Paul:

„ – De ce trebuie să pictezi mereu în natură?

– Mă simt pierdut dacă nu am la ce să mă uit. De fiecare dată când îmi arunc privirea, văd ceva ce nu am văzut înainte. [...] Când privesc natura, văd mai clar legătura ce ne unește pe toți. O energie vibrantă, ce vorbește cu vocea lui Dumnezeu.

 – Ascultă, Vincent, [...] fără ochii noștri nu există natură. Niciunul dintre noi nu vede lumea din jur la fel. Noi stăm amândoi în fața aceluiași peisaj, dar nu vedem aceiași munți, aceiași copaci.

– Dar asta zic și eu. Copacii pe care-i pictez sunt ai mei”.

Van Gogh era convins că arta lui nu își poate găsi publicul potrivit printre contemporanii săi; el credea sincer că pictează pentru oameni „care nu s-au născut încă”. O predicție care, din păcate pentru omul Vincent Van Gogh, dar din fericire pentru noi și pentru artă, s-a împlinit.

Nu ratați pagina din jurnalul lui Gauguin cu care se întrerupe la un moment dat genericul – este poetică și răvășitoare!

Iată transcrierea acelei pagini din jurnalul lui Gauguin, din 1894, la patru ani de la moartea lui Van Gogh:

„În camera mea galbenă, florile soarelui cu ochi violeți.

Ies în evidență pe fondul galben.

Își scaldă tulpinile într-un vas galben, pe o masă galbenă.

Într-un colț al tabloului, semnătura pictorului: Vincent.

Și soarele galben, ce trece prin perdelele mele galbene din camera mea, inundă cu aur întreaga fluorescență.

Și dimineața, când mă trezesc din patul meu,

îmi imaginez că totul miroase foarte bine.

Oh,da! Îi plăcea galbenul, acestui bun Vincent, acestui pictor din Olanda.

Acele crâmpeie de soare au reaprins sufletul lui

Care detesta ceața, care avea nevoie de căldură.

Când am fost împreună în Arles, amândoi nebuni și într-un constant război asupra frumuseții culorii -

Mie, căruia îmi plăcea culoarea roșie,

Unde puteam găsi un vermilion perfect?

El a trasat pe perete cu cea mai galbenă pensulă a sa

Și totul a devenit brusc violet.

Eu sunt un duh sfânt.

Spiritul meu e sănătos.”

 (articol publicat de Violeta Savu la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 633 al Revistei „Ateneu”, Mai, 2022)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

Bestii pictate

 

Dacă ești dispus să acorzi timp picturilor realizate de plasticianul Dionis Pușcuță, ciudatele lui personaje, care la început ți s-au părut poate hidoase, îți dai seama că sunt, de fapt, niște creaturi haioase, ludice. Cei mai sensibili privitori ar intui că aceste „bestii pictate” (formula îi aparține prozatorului Dan Perșa) sunt expresia inadaptării; suferă, ascund traume. Le ascund fizic, acoperindu-se cu aripi confecționate, cu solzi sau cu armuri; dar mai ales prin atitudine, epatând. Fiecare dintre noi se poate regăsi într-o ipostază sau alta, nu de puține ori încercăm să ne deghizăm defectele sub masca autoironiei sau mimând sluțirea. Dintre toți, creatura lui Frankenstein se distinge prin sobrietate; paradoxal, exact împrumuturile din trăsăturile umane induc o copleșitoare teamă. Impresia e posibil subiectivă, influențată substanțial de mitologia celebrului personaj. Oare este portretul realizat de artistul băcăuan chiar o reprezentare a monstrului imaginat în romanul ei de Mary Shelley? 

„Sunt rău pentru că sunt nefericit. Nu mă ocolește oare cu ură întreaga omenire? Chiar tu, creatorul meu, bucuros m-ai face bucățele de-ai putea. Gândește-te atunci și spune-mi: de ce să-mi fie mie milă de om când lui nu-i este deloc? De-ai putea să mă azvârli într-una dintre prăpăstiile astea de gheață, distrugând astfel opera propriilor tale mâini, desigur, nu ai numi aceasta crimă.” Dacă ne vom aminti această mărturisire și vom privi din nou imaginea, s-ar putea să găsim reflectate chinurile creației.

După ce am vizitat în octombrie expoziția „Bestiarium” de la Galeriile „Karo”, am realizat că Dionis Pușcuță are un discurs plastic aparte, care merită mai multă atenție și vizibilitate. Artistul creează povești, personajele lui subtil se interconectează (ceea ce deja a observat criticul de artă Constantin Țînteanu, curatorul expoziției). Lucrările lui se remarcă prin siguranța desenului, curaj în folosirea și distribuirea culorilor. Așa că premiul ce i-a fost acordat în decembrie 2021 de filiala Bacău a U.A.P. „pentru cea mai bună activitate artistică” a fost pe deplin meritat. (Violeta Savu, în revista „Ateneu”, februarie, 2022)

Următorul fragment face parte din eseul criticului de artă Constantin Țînteanu, „Bestiarium”, publicat în revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021:

Expoziția „Bestiarium“ de la Galeriile „Karo“ a venit împreună cu întrebări greu de ignorat. Ce artă face pictorul (Dionis Pușcuță), care e simbolistica sa, de unde își trage puterea? De ce ne arată lumea fiarelor și a monștrilor, a mutanților, cum au apărut oamenii aceștia cu aripi și coarne, cu ochi aproape ieșiți din orbite? Licornul și zgripțorogul, vasiliscul, scarabeul, aspida, pasărea calandrinon cu dinți de fierăstrău, împăratul pitic, balaurul completează cu succes un adevărat cabinet de curiozități atât în formă, cât și în spirit. Te aștepți să apară din spatele unui paravan însuși Ulisse Aldrovandi, chiar el, ținând sub braț tratatul său despre monștri, „Monstrorum Historia“. Căci se continuă din carte pe zidurile galeriei șirul ființelor nemaivăzute, cu trup de pasăre și cap de om, sirene, grifoni, vârcolaci, demoni care mănâncă soarele și luna.

Sursele de inspirație ale motivelor prezentate sunt multiple: miturile românești, dar și cele universale, banda desenată, pop suprarealismul, revista Juxtapoz, filmele horror și marvel. Ne este dezvăluit un univers al figurativului, al descriptivului, în care o poveste continuă pe cea de dinaintea ei și pregătește locul celor care vor veni. Fiecare lucrare este un stop-cadru din succesiunea imaginilor legate intim între ele, reconstituire sensibilă a trăirilor și experiențelor extraordinare, descoperite cu încântare în paginile revistelor Pif și Rahan, oaze de lumină care au bucurat copilăria artistului, într-o perioadă când totul în jurul său era cenușiu și anost. Redă de asemenea pe pânză lumea invocată în cantafabulele formației Phoenix, pe care mărturisește că o ascultă adeseori atunci când pictează; de aici probabil s-a ivit zoomahia, temă importantă a creației sale.

Un război al fiarelor în fața vanității, ne arată că aparențele sunt înșelătoare; mai mult chiar, noi înșine dorim să fim înșelați. Prea des privim în jur având idei preconcepute, fără intenția de a deschide ochii cu adevărat, alegând mereu numai ceea ce ne confirmă prejudecățile. Monștrii stau de fapt în mintea și sufletul fiecăruia; de acolo ei se văd altfel, mereu diferit, le dăm chip sau asemănare după cum ne sunt firea și voia. Prigonitul, cocoșatul, diformul, ființa incertă care se târăște prin colbul înecăcios ori zvâcnește spre înaltul cerului sunt neputințele noastre născute din incapacitatea de a vedea frumusețea ce se află dincolo de aparență. „Pulvis et umbra sumus“, constată Horațiu. Căci toate se vor contopi la sfârșitul veacurilor în umbră, praf și pulbere. Reflectând asupra efemerității lucrurilor, asupra fragilității ființei umane, aparentei lipse de sens a demersului omului ca individ, în egală măsură celebrăm viața, doar pentru simplul și miraculosul fapt că există. (Constantin ȚÎNTEANU)

 Cu lucrări din creația artistului plastic Dionis Pușcuță a fost ilustrat numărul 630 al Revistei „Ateneu” (februarie, 2022) 

Caietul expoziției „Suntem valuri...”

„Suntem valuri”, scrie pe un afiș superb, viu colorat. Dacă te uiți atent poți observa că sunt îmbinate armonios două concepte plastice diferite. Căutând informații suplimentare, vei descoperi numele a două artiste: Mari Bucur și Silvia Tiperciuc. Expoziția a fost deschisă între 6 și 31 august 2021, la Galeriile „Frunzetti” din Bacău, iar titlul este începutul unei fraze care a circulat des pe internet anul trecut, în perioada de carantină, și care aparține filozofului Seneca: „Suntem valuri ale aceleiași mări, frunze ale aceluiași copac, flori din aceeași grădină”. Suntem toți plămădiți din aceeași materie, consideră filozoful stoic. Tot el spunea, într-una dintre scrisorile sale către Luciliu: „Nu trăiește decât cel care e de folos altora, nu trăiește decât cel ce dă un rost vieții”. Seneca era un admirator al artei, de aceea credem că le-ar fi stimat în mod deosebit pe cele două artiste (care l-au citat în și prin expoziția lor) atât pentru mesajul lor, cât și pentru spectacolul de lumină, vibrație și culoare pe care l-au oferit cu generozitate iubitorilor de frumos. Artistele nu au dorit să facă vernisaj, dar au lăsat, într-un loc discret pe care e posibil să-l descoperi doar dacă parcurgi toate ungherele expoziției, un caiet în care vizitatorii puteau scrie câteva idei personale. Recunosc că nu m-am putut abține și l-am răsfoit un pic. Deși am vizitat expoziția la doar o săptămână după deschidere, destule pagini erau completate. Cineva care a semnat cu inițialele I. B. a notat: „Silvia Tiperciuc ne încântă cu pastelul, transpus într-o matematică și o geometrie, pe care cu emoție îl urmărești; iar Mari Bucur cu pictura-i bogată, de o dureroasă frumusețe, ne arată calea altruismului, invitându-ne să avem grijă de oamenii trăitori cu sufletul”. Un alt vizitator a cărui semnătură este indescifrabilă întocmește, la rându-i, o micro-cronică plastică: „Dragă Mari, lumea ta e fabuloasă, cu multe «ferestre» deschise către un trecut cu care noi adulții, în mare parte, am cam pierdut conexiunile. [...] Dragă Silvia, o mare încântare pentru ochi și pentru spirit sunt aceste «rezolvări cromatice» pe simple foi dintr-un caiet de matematică!”. Foi de matematică pe simeze, foi pline de impresii entuziasmante în caietul expoziției! Din picturile pline de povești ale lui Mari Bucur (unele parcă ar fi ilustrații de cărți pentru copii), din abundența de imagini și culori, uneori curge – precum un val – câte un îndemn transmis prin cuvinte: „Aveți grijă de oamenii trăitori cu sufletul!”

Scene din viața de zi cu zi sunt reflectate, cu gingășie dar și cu o deosebită acuratețe, de Mari Bucur. Geometriile interiorioare ale Silviei Tiperciuc te incită să parcurgi labirinturi, te invită la introspecție. Senzitivitatea, ingeniozitatea și expresivitatea celor două plasticiene au impresionat-o și pe Carmen Mihalache (critic de teatru și de artă), care și-a mărturisit impresiile sale în cotidianul „Deșteptarea”, în articolul „Valuri de bucurie, de înseninare”, din care decupăm: „Lucrările lui Mari Bucur au ceva dintr-un patchork, un quilt, din fiecare pătrățel sărind o plăcută surpriză. Sunt gânduri colorate prinse acolo, figuri și ființe năstrușnice, personaje diverse, istorioare, aduceri aminte, reverii, totul fiind reprodus cu pasiunea detaliului, cu indicibilă savoare. Și cu un simț special al culorii, al poeziei culorii, mai precis. E o stenică dezlănțuire de armonii cromatice în lucrările ei, care conțin o încântătoare notă de spontaneitate, de ingenuitate, de prospețime țâșnită din îndrăzneala asociativă. La Silvia Tiperciuc, observ o evoluție în sensul conciziei expresiei picturale, a unui rafinament al simplității. Talentată și activă, căutând noi modalități de expresie, iubitoare de profunzimi, artista ne propune acum o suită de lucrări nonfigurative, abstracte, cu diferite tipuri de contraste, cu tensiuni ascensionale, urmărind o logică a ritmurilor și subtile tranziții cromatice. De efect sunt și micile colaje: creative, imaginative, realizate cu măiestrie, cu minuțiozitate și acuratețe tehnică. Traseele de culoare din micile și grațioasele lucrări îți captează privirea, îți transmit o stare de bine, colorându-ți ziua. De fapt, asta face expoziția celor două artiste minunate: îți oferă bucurie curată, înseninare, de care avem atâta nevoie”!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, septembrie 2021, p. 21)

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Mari Bucur

Silvia Tiperciuc

Descãrcãri electrice și implozii vegetale

Bogdan Antochi

Am vizitat expoziția artistului Bogdan Antochi cu douã zile înainte de vernisaj, când încã se lucra la panotare. Mi-a plãcut mult ce am vãzut; Bogdan Antochi este un artist tânãr care de la primele sale apariții pe simezele galeriilor de artã a fãcut impresie bunã. Dar trebuie spus cã de la ultima sa personalã (cel puțin, ultima din câte știu eu, în 2015: „Ziduri“, Galeria „Nouã“, Bacãu) a evoluat spectaculos, încât unele lucrãri din actuala expoziție (care acoperã douã galerii, așadar un duplex) par realizãrile unui artist matur, cu ani îndelungi de experiențã. L-am gãsit pe artist în expoziție un pic agitat pentru ultimele detalii ale panotãrii; pe lângã el, artiști consacrați care îi acordau sfaturi în acest sens. Încurajarea celor mai tineri de cãtre maeștri e ceva ce nu se întâmplã prea des; admirația în mod obligatoriu trebuie sã funcționeze reciproc! Desigur, pãstrând proporțiile: învãțãcelul admirã cu venerație bãtrânul (a se înțelege cã nu de vârstã e vorba, ci de înțelepciune!), cu speranțã și încredere în viitor! Revenind, în acea zi Bogdan Antochi mi-a spus cã nu are încã un text și ar vedea necesar unul ca preambul pentru deschiderea expoziției. Am privit cu atenție tablourile, m-am uitat surprinsã la titlul expoziției: „Impedanțã vegetalã“ – inițial fãrã a-l înțelege. Am reflectat și am scris cele ce urmeazã. Ceea ce a creat Bogdan Antochi în aceastã expoziție este o rețea. O rețea în care se combinã vegetalul cu celestul și electricitatea. Ceea ce poate frapeazã în titlul expoziției e acest cuvânt tehnic, „impedanțã“. Din fizicã ne amintim cã impedanța se referã la opoziția unui circuit la curentul electric. Dar artistul pluseazã prin introducerea adjectivului „vegetal“, fãcând parcã referire la un vers de-al Anei Blandiana: „Eu cred cã suntem un popor vegetal./ Cine-a vãzut vreodatã/ Un copac revoltându-se?“ Iatã contradicția despre care ne vorbește expoziția: revolta (opoziția/ impedanța) și resemnarea (vegetalã). Liantul dintre cele douã este cerul, pe care artistul îl contemplã în momente diferite ale zilei și în anotimpuri diferite. Cerurile lui Bogdan Antochi ascund, de fapt, stãri sufletești: norii întunecați care prevestesc furtuna simbolizeazã tristețea, o tulburare sufleteascã; dar privind atent vom descoperi și apusuri în culori violete (melancolia se așterne) sau chiar rãsãritul de soare (speranța). Caracterul eterogen este rezultatul unei atente observãri a realului: ochiul uman poate decupa din naturã un detaliu care sã cuprindã o bucatã de cer, cabluri electrice, cãrãmizi (din ziduri sau acoperișuri), vegetație. Astfel, prin reinterpretarea sa cu instrumentele plasticii, artistul unește finitul cu nemãrginitul. Bachelard spunea cã „macrocosmosul și microcosmosul sunt corelative“. I-am trimis un e-mail lui Bogdan Antochi cu reflecțiile mele, iar el le-a publicat pe Facebook alãturi de afiș și invitația la vernisaj. În consecințã, atunci când Iulian Bucur a fãcut în fața publicului o laudatio pentru expoziție, a intrat cumva într-o polemicã foarte prietenoasã cu ideile mele, folosind arta eristicii și mai ales a maieuticii, pornind de la titlul expoziției: „Poeta Violeta Savu a gãsit poezie în aceastã asociere paradoxalã, aproape oximoronicã, între impedanțã și vegetal. Între faptul de a fi static, a suporta aproape orice și, dimpotrivã, de a împiedica, de a opune rezistențã. Dar orice sistem are o impedanțã. Noi, oamenii, ne comportãm ca un sistem care are o impedanțã. Da, titlul e o dihotomie, e un fel de dușmãnie, de ceartã între doi termeni. Dar poate fi considerat și în alt sens. Existã un fir între cele douã noțiuni, între împiedicat (impedanța) și vegetal. Vegetalul poate sã fie revoluționar, și impedanța sã fie inertivã. Expoziția mizeazã pe ideea de paradox. Veți gãsi în tablouri acea juxtapunere între partea platã la modul absolut și vibrația cea mai energicã. Veți gãsi gestul de o sublimã eleganțã și tușa executatã aproape mecanic; o ceartã secretã între culorile fluorescente, fosforecente, fãcute de mâna electricã și griurile cu ecourile lor abia auzite. Pictorul nostru vine dintr-o zonã a cețurilor (lucreazã de ceva vreme în încețoșata Britanie). Dar el a adus de acolo puțin din ceața Londrei; în schimb a adus mai mult din cuceririle artei digitale. Aceastã expoziție este nu atât de azi, cât mai ales de mâine. Existã secante care traverseazã tablourile și care încearcã sã taie imaginea aproape împotriva voinței privitorului. Iar tabloul de mâine va fi un pic mai autonom fațã de cum ne-am putea noi imagina astãzi. Spunea odatã un poet cã zidul este despre viațã, iar fereastra este despre înțelepciune. Curatorii acestei expoziții au pus zidurile înspre ziduri, iar cele cu cer și luminã spre fereastrã, încercând sã spunã cã existã o linie între traiul banal, biologic, tegumentar și posibilitatea noastrã de a visa, de a evada. Nichita Stãnescu e cel care face asocierea între fereastrã și zid: «Tot ce am trãit în zadar s-a fãcut zid, tot ce am înțeles s-a fãcut fereastrã». La Bogdan Antochi, vom gãsi și cer mediteraneean în ferestrele lui de înțelepciune. Expoziția lui Bogdan e mai mult decât frumoasã; ea invitã la evadare spre alte lumi prezente și alte lumi posibile“, a încheiat Iulian Bucur elegantul sãu discurs, pe care l-aș echivala cu o altfel de poezie, care îndeamnã la speranțã și invitã la evadare. Spre încântãtoare lumi posibile!

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august 2021, p. 25)