Violeta Savu în dialog cu Mari Bucur
Violeta Savu: – Dragă Mari, cum te-ai prezenta prin cuvinte, din punct de vedere artistic, cuiva care nu cunoaște suficient activitatea ta?
Mari BUCUR: – M-am născut în 1976, în Piatra-Neamț, unde am și făcut Liceul
de Arte „Victor Brauner”, cu niște profesori minunați, dedicați și
modești. Îi port cu mine mereu în tot ce fac, i-am asimilat, sunt primii mei
formatori de frumos și încredere. Din 1995 am urmat Universitatea
Națională de Arte București, unde mi-am ales profesorii după tiparul celor din
Piatra, calzi și buni. Mi-am obținut licența după cinci ani, în 2000, cu o
lucrare despre Facerea Lumii. În Bacău,
orașul în care m-am mutat din 2001, sunt mulți artiști buni și harnici, lângă
care am expus des. Am făcut zece expoziții personale, începând cu una de icoane
pe lemn, în anul 2005, Chipuri; au
urmat expoziții de pictură, în anul 2008, Simțiri; în 2012, o personală la Mall Bacău – HelloArt; în 2013, Square; în anul 2017, Fireștenii; în anul 2018, Viețuiri; în anul 2018, Mari Bucur – pictură; în 2021, Suntem
valuri ale aceleiași mări, suntem frunze ale aceluiași copac, suntem flori ale
aceleiași grădini; anul acesta, Raiul
meu, un căpătuț de lume. În 2023, sub titlul 4NEST, am expus împreună cu Katy Andrieș, Florența Bogdan și Anca
Mihăilă. Particip doar la expoziții care îmi fac plăcere și vreau să scap de
clasicele formate de expunere sau prezentări. Sunt membră a Uniunii Artiștilor
Plastici din România, Filiala Bacău, din anul 2010. Îmi place să citesc, să
trăiesc în prezența animalelor și a păsărilor, care mă relaxează și-mi dau
idei. Pictez doar pe muzică, cel mai mult îmi plac Mozart, ABBA, Queen și
muzica tradițională din toată lumea. Îmi puteți scrie la
adresa maribucurpictura@gmail.com și mă găsiți pe Facebook și
Instagram, căutând simplu, cu numele meu.
– Îmi plac mult culorile, dar mai mult decât culorile, îmi plac nuanțele
care se formează din culori. Mie îmi aduc bucurie. Îmi creează o stare după
care tânjesc mereu. Culorile sunt viață. Te ridici dintr-un loc și faci câțiva
pași și deja ochii tăi văd alte imagini, alte culori, alte forme. Lumina e cea
care evidențiază, ne bucură, avem o stare bună; umbra, în schimb, întunericul,
estompează valul de culori și subit devii mai meditativ, poate mai trist. Mie
îmi fac bine culorile și nu mă mai satur de frumusețea lor. Asociez culorile cu
latura pozitivă a vieții. Am câteva lucrări cu nuanțe de gri, negru, brun la
care-mi doresc să pun mereu o pată de culoare, să le reduc din tristețe...
– Te desfășori la fel de bine atât pe
pânze mici, cât și pe pânze de dimensiuni mari. Cum hotărăști de ce dimensiune
va fi viitoarea lucrare? Se întâmplă să lucrezi simultan la o lucrare mică și
una mare?
– Îmi place mult să lucrez pe mare, hârtie, pânză sau perete. Eu am
terminat Artă murală, acolo am făcut frescă, sgrafitto, icoană, alsecco, mozaic,
tempera cu emulsie, desen după model în mărime naturală creion&cărbune,
documentare – foi mici de desen – după plante, insecte, animale în peniță,
acuarelă, și toate mă ajută acum să mă desfășor și pe mic, și pe mare. Într-o
expoziție, după cum gândesc eu acum, e monoton să ai doar lucrări mari sau doar
lucrări mici. Lucrez în același timp la câteva lucrări mici, 6 sau 8 pânzuțe,
sau doar la una mare. Nu combin mari cu mici. În ziua respectivă aleg dimensiunea,
după cum mă simt, pentru cele mari îmi trebuie energie multă.

Mari Bucur - Copacul gândurilor
– Ținând cont că în arta contemporană se merge mult pe simplificare și
minimalism, cum explici „aglomerarea” de imagini din lucrările tale?
– E o etapă, o poveste din viața mea. Se întâmplă multe, prea multe pentru
cum sunt eu, sunt și dragi, dar sunt și urâte, merg toate prea rapid, sunt concentrate, simplificate... Iar eu le adun pe
pânze. Zi de zi un cântec de măcăleandru sau de codroș dimineața, cu un zgomot
de drujbă, un fragment de poveste la piață între doi târgoveți și picăturile de
rouă de pe fiecare firicel de iarbă, un metru pătrat de toporași în curtea
școlii și nepalezii care pun dale. Aud și văd în același timp vibrația unui loc
care se trezește, crește cu fiecare oră din zi. E altă trăire în fiecare zi, mă
descompun și mă adun mereu, iar seara îmi aleg 6-7 culori, mereu altele, pun pe
paletă câte un grăunte și povestesc ce mi-a rămas din zi. Voi simplifica și eu
cu timpul, o să aleg doar sunetele și imaginile care-mi plac. Arta contemporană
are la bază o idee, un concept. Tu poți să pui acolo și mult, și puțin.
– În expoziția recentă, Raiul meu, un căpătuț de lume, am descoperit că Mari Bucur e interesată și de arta ceva mai experimentală, de desfășurarea ideilor plastice pe suporturi atipice. Iar coperta Revistei Ateneu din iunie 2025 este ilustrată cu o pictură de-a ta. Mi-ai zis că e din perioada studenției tale. Lucrarea e mai abstractă față de cele din etapele ulterioare. Așadar, e mai veche această preocupare a ta pentru arta experimentală?
– Învățam atunci la tehici să folosim hârtia groasă pentru desen și
pictură, o cașeram, măsuram 1 cm de jur împrejur și cu dosul caterului și rigla
simulam o tăiere, apăsam ca să îndoim marginea pe care apoi o dădeam la dos cu
aracet și o lipeam pe o planșetă mare, de 2 x 1,2 m, după ce aracetul se usca
bine, dădeam foaia cu apă și iar așteptam să se usuce, iar rezultatul era o
foaie perfect întinsă, era ușor să tragi linii drepte, fără riglă, să ștergi,
să speli... Pictam cu emulsie de gălbenuș, ulei de in, oțet și miere, așa
culorile erau extrem de prețioase, elegante. Nu am vândut lucrări din perioada
de studenție, mi se spunea că-s frumoase, dar cam triste, pictam mult cu albastru
de Prusia și verde vescică, așa că am căutat alte moduri de exprimare, alte tehnici,
mi-am cumpărat o sută de culori acrilice, pânze, foiță și mixtion, șerlac,
grunduri și-am lăsat tempera cu ou în mapă la păstrare pe câteva foi să-mi
amintească de profii mei faini de atunci.
– Ești căsătorită cu un reputat
critic de artă, Iulian Bucur. Bănuiesc că de multe ori primul ochi care vede o
nouă creație de-a ta este al soțului tău, adică ochiul ce ar putea fi sever,
cel al unui critic de artă. Faptul acesta te incită sau te incomodează?
– Mai degrabă îl întreb dacă se înțelege ce scriu. Ideea i-o povestesc și
zice, da, e bine sau aaaa, asta ai vrut
să zici? Că nu s-a înțeles asta... După ce termin un text și-l pun pe
Facebook, mă sună să-mi spună că acolo nu sună românește, să izolez ceva între
virgule, să scot o virgulă care nu are ce căuta acolo... Referitor la artă, îmi
zice doar să mai repet lucrări care i-au plăcut ca temă. Nu mă incomodează, a
învățat să nu mai fie așa sever cu timpul, doar calitatea îl interesează, nu
doar la mine, la oricare dintre artiștii pe care-i promovează. Pe Mara, fata
mea, o întreb și-mi zice tare fain. Fiul
meu, David, nu se bagă, el îmi spune doar că asta i-a plăcut, iar asta nu.
– Da, a fost cam greu, dar și tare, tare frumos. Acum mi-e dor constant de
ei, sunt la școală de ani buni, adică plecați mereu, dar mă bucur că fac ce
cred ei că e bine pentru ei. E firesc să ai și perioade mai lungi de pauză, se
așază gândurile frumos după un timp, se țes idei noi, te maturizezi.
– Din postările tale de pe Facebook,
am observat că știi multe despre secretele și istoria icoanelor vechi creștine.
De unde această pasiune? Când ai pictat pentru prima oară icoane?
– Am pictat în facultate câteva icoane. Am învățat să aleg lemnul, partea
pe care se pictează, cum se șlefuiește, cum se prepară, lipești mai întâi tifon
cu clei de oase încălzit la baie, apoi faci un amestec de cretă, clei, apă, și
timp de 7 zile, 7 straturi cu o pensulă lată dau pe verticală și pe orizontală.
Și după atâta efort, pictam icoana. Cu emulsie de gălbenuș, miere, ulei de in
și oțet. De la închis la deschis... de la întuneric, spre lumină. Mulțumesc
celor care m-au învățat toate astea, erau minunați toți, acum nu mai sunt
printre noi, pictează cerul.
Mari Bucur - Lumi. Cer. Pământ. Ape
– Mi-e cunoscută dragostea ta pentru
natură, ea se vede în multe dintre lucrările tale. Și în expoziția de grup 4Nest am remarcat la tine multe amintiri despre
joc și joacă, destule secvențe duc cu gândul la o copilărie idilică, petrecută
la bunici, aproape de natură...
– Doamne-Doamne a creat așa frumos... nu e zi să nu mă minunez de cum se
nasc și cum apun cele vii, cum viață au, cum viață dau... Am pus la un moment
dat desene făcute de copii în lucrările mele, tare bine s-au integrat. Eu am
copilărit la Piatra-Neamț, am stat doar la bloc, mă jucam mult afară în vacanțe:
Șotron, Omul negru, Țară, țară, vrem
ostași!, Pătrățel, Coarda, Fazan... Cred că mi-a rămas o nostalgie... și tot dezvolt și repet jocul
în arta pe care o fac.
– Cum am starea. Poezia e frumoasă, când vrei să asculți multe cuvinte
frumoase adunate, așa ca o esență prețioasă, iar cu proza mă întind pe zile întregi,
fac parte din povestea pe care o citesc, sunt ca într-un vis în care aștept să
fiu purtată fără să fac vreun efort fizic și mă minunez mereu cât de frumos
sunt înșiruite toate, cum și-au găsit locul și simțirea...
– Nu am scris niciodată poezii. Îmi place mult să-mi povestesc lucrările.
Cu fiecare am o legătură tare frumoasă și caldă. Le consider terminate când se
așterne peste ele o pace, o lumină, câteodată chiar o vibrație. Știu când o
lucrare e gata. Nu pot să povestesc mult, nu sunt așa construită, dar o
părticică dau cu ușurință și cu plăcere.
– E tare frumos ce primesc acolo. Martorii unei expoziții, care a fost la
un moment dat. Scrisul de mână, pe care tot mai rar am ocazia să-l văd, mă
înduioșează și-mi amintește de copilărie. Nu am timp să vorbesc despre lucrări
cu lumea care-mi trece pragul expoziției și rămân nespuse atâtea gânduri
frumoase și prețioase, m-am gândit că un caiet le păstrează, rezistă timpului.
Le mulțumesc pentru puntea care se creează în timp, primim și dăm, oferim. Ne
bucurăm împreună.
– Așa cum am zis deja, am zile când pictez doar cu muzică. Muzica
instrumentelor e cea care mă inspiră cel mai mult; mă ajută. Orașul are o
muzică a sa cu un zgomot de fundal amestecat, multe zgomote la un loc egale și
dense pulsează la unison, mai aproape de tine, auzi câteva secunde un fâlfâit
de aripi, un ciripit sau un scârțâit; sunt sunete care completează povestea
lucrărilor mele... Da, armoniile muzicale fac schimb cu armoniile cromatice. Ne
integrăm.
– Am mai spus-o: arta ta mi se pare
ca o terapie pentru suflet. Așa o gândești și tu, ca forță cathartică?
– Eu cred că toată arta trebuie să fie terapie. Când ești lângă o lucrare
expusă într-un anumit loc ar fi plăcut să ai o stare bună, să-ți întreții gândurile
și să le așezi la taifas cu lumea de acolo... De asta ținem artă în casă, la birou,
în cabinet, nu?! E sigur terapie. Și pentru mine, după o zi grea cu muncă și
stres, mă ajută gândul că am culori care îmi plac mult, le întind pe paletă și
pornim în călătoria asta vie a stărilor, unde liniile se destramă, punctele se
înmulțesc, cresc... Astfel, încet-încet apar motive de bucurie.
– Cu mintea mă plimb cel mai mult, călătoresc unde aș ajunge mai greu. În
fața pânzei, zilnic, sunt într-un loc frumos. Locurile cu dealuri, munte sau
câmpie au pornit toate de la o imagine adevărată, existentă. Mie îmi plac poveștile
care încep din viața reală și se transformă în textură, strălucire, momentul
zilei cald sau cel rece al nopții, stele și cer plumburiu și reflexele lor...
Vibrații.
Mari Bucur - Călătoria fluturilor
– La final, să-mi fie iertat că-ți
adresez o întrebare-clișeu: Ce proiecte ai?
– Încep mereu ceva. Unele idei rămân doar cu mine, altele prind forme și
apar în lucrări. Îmi place mult când vă aud pe voi cum îmi continuați poveștile
oral sau în scris, câteodată sunt diferite de-ale mele, alteori seamănă și eu
cred că de asta e așa frumoasă lumea, pentru că suntem diferiți și ne completăm
prin ceea ce muncim și creăm. Un proiect ar fi să schimb în dreptul meu puțin
lumea.
Dialog realizat de Violeta Savu (interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2025, pp. 24-25)


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu