Bestii pictate

 

Dacă ești dispus să acorzi timp picturilor realizate de plasticianul Dionis Pușcuță, ciudatele lui personaje, care la început ți s-au părut poate hidoase, îți dai seama că sunt, de fapt, niște creaturi haioase, ludice. Cei mai sensibili privitori ar intui că aceste „bestii pictate” (formula îi aparține prozatorului Dan Perșa) sunt expresia inadaptării; suferă, ascund traume. Le ascund fizic, acoperindu-se cu aripi confecționate, cu solzi sau cu armuri; dar mai ales prin atitudine, epatând. Fiecare dintre noi se poate regăsi într-o ipostază sau alta, nu de puține ori încercăm să ne deghizăm defectele sub masca autoironiei sau mimând sluțirea. Dintre toți, creatura lui Frankenstein se distinge prin sobrietate; paradoxal, exact împrumuturile din trăsăturile umane induc o copleșitoare teamă. Impresia e posibil subiectivă, influențată substanțial de mitologia celebrului personaj. Oare este portretul realizat de artistul băcăuan chiar o reprezentare a monstrului imaginat în romanul ei de Mary Shelley? 

„Sunt rău pentru că sunt nefericit. Nu mă ocolește oare cu ură întreaga omenire? Chiar tu, creatorul meu, bucuros m-ai face bucățele de-ai putea. Gândește-te atunci și spune-mi: de ce să-mi fie mie milă de om când lui nu-i este deloc? De-ai putea să mă azvârli într-una dintre prăpăstiile astea de gheață, distrugând astfel opera propriilor tale mâini, desigur, nu ai numi aceasta crimă.” Dacă ne vom aminti această mărturisire și vom privi din nou imaginea, s-ar putea să găsim reflectate chinurile creației.

După ce am vizitat în octombrie expoziția „Bestiarium” de la Galeriile „Karo”, am realizat că Dionis Pușcuță are un discurs plastic aparte, care merită mai multă atenție și vizibilitate. Artistul creează povești, personajele lui subtil se interconectează (ceea ce deja a observat criticul de artă Constantin Țînteanu, curatorul expoziției). Lucrările lui se remarcă prin siguranța desenului, curaj în folosirea și distribuirea culorilor. Așa că premiul ce i-a fost acordat în decembrie 2021 de filiala Bacău a U.A.P. „pentru cea mai bună activitate artistică” a fost pe deplin meritat. (Violeta Savu, în revista „Ateneu”, februarie, 2022)

Următorul fragment face parte din eseul criticului de artă Constantin Țînteanu, „Bestiarium”, publicat în revista „Ateneu”, noiembrie-decembrie 2021:

Expoziția „Bestiarium“ de la Galeriile „Karo“ a venit împreună cu întrebări greu de ignorat. Ce artă face pictorul (Dionis Pușcuță), care e simbolistica sa, de unde își trage puterea? De ce ne arată lumea fiarelor și a monștrilor, a mutanților, cum au apărut oamenii aceștia cu aripi și coarne, cu ochi aproape ieșiți din orbite? Licornul și zgripțorogul, vasiliscul, scarabeul, aspida, pasărea calandrinon cu dinți de fierăstrău, împăratul pitic, balaurul completează cu succes un adevărat cabinet de curiozități atât în formă, cât și în spirit. Te aștepți să apară din spatele unui paravan însuși Ulisse Aldrovandi, chiar el, ținând sub braț tratatul său despre monștri, „Monstrorum Historia“. Căci se continuă din carte pe zidurile galeriei șirul ființelor nemaivăzute, cu trup de pasăre și cap de om, sirene, grifoni, vârcolaci, demoni care mănâncă soarele și luna.

Sursele de inspirație ale motivelor prezentate sunt multiple: miturile românești, dar și cele universale, banda desenată, pop suprarealismul, revista Juxtapoz, filmele horror și marvel. Ne este dezvăluit un univers al figurativului, al descriptivului, în care o poveste continuă pe cea de dinaintea ei și pregătește locul celor care vor veni. Fiecare lucrare este un stop-cadru din succesiunea imaginilor legate intim între ele, reconstituire sensibilă a trăirilor și experiențelor extraordinare, descoperite cu încântare în paginile revistelor Pif și Rahan, oaze de lumină care au bucurat copilăria artistului, într-o perioadă când totul în jurul său era cenușiu și anost. Redă de asemenea pe pânză lumea invocată în cantafabulele formației Phoenix, pe care mărturisește că o ascultă adeseori atunci când pictează; de aici probabil s-a ivit zoomahia, temă importantă a creației sale.

Un război al fiarelor în fața vanității, ne arată că aparențele sunt înșelătoare; mai mult chiar, noi înșine dorim să fim înșelați. Prea des privim în jur având idei preconcepute, fără intenția de a deschide ochii cu adevărat, alegând mereu numai ceea ce ne confirmă prejudecățile. Monștrii stau de fapt în mintea și sufletul fiecăruia; de acolo ei se văd altfel, mereu diferit, le dăm chip sau asemănare după cum ne sunt firea și voia. Prigonitul, cocoșatul, diformul, ființa incertă care se târăște prin colbul înecăcios ori zvâcnește spre înaltul cerului sunt neputințele noastre născute din incapacitatea de a vedea frumusețea ce se află dincolo de aparență. „Pulvis et umbra sumus“, constată Horațiu. Căci toate se vor contopi la sfârșitul veacurilor în umbră, praf și pulbere. Reflectând asupra efemerității lucrurilor, asupra fragilității ființei umane, aparentei lipse de sens a demersului omului ca individ, în egală măsură celebrăm viața, doar pentru simplul și miraculosul fapt că există. (Constantin ȚÎNTEANU)

 Cu lucrări din creația artistului plastic Dionis Pușcuță a fost ilustrat numărul 630 al Revistei „Ateneu” (februarie, 2022) 

Constantin Țînteanu: „Frumosul stă împreună cu urâtul în orice.”

Interviu. Violeta Savu în dialog cu Constantin Țînteanu

Maxonia, 2019

– Ne aflăm la Galeria „Karo”, pe simezele căreia putem admira lucrări din expoziția de grup „Cu ochii întredeschiși”, printre care se află și câteva sculpturi realizate recent de tine. De unde vine această pasiune? Când ai început să faci sculptură? 

Constantin Țînteanu: – Am început de fapt cu pictură. Aveam zece ani şi îmi doream cu ardoare să cumpăr un tablou foarte frumos: nişte vecini emigrau în America şi vindeau tot. Pânza respectivă costa două salarii, ai mei nu şi-o permiteau. Am fost trist. Şi acum câteodată mă gândesc: era un cap de arab care te urmărea cu privirea. M-am străduit atunci să fac eu o lucrare, pentru a umple golul apărut. Am pictat-o pe mama după o fotografie, dar nu mi-a plăcut rezultatul. Sculptura? Cam în aceeaşi perioadă: tatăl meu dăltuia în lemn draperii şi rame de oglinzi, iar eu ciopleam capete de oameni. Și îl criticam cu toţii pe Brâncuşi, pentru faptul că se lepădase de talentul său ieşit din comun – omul fără piele ne fascina –, pentru a face în schimb prostii pe care nimeni dintre cunoscuţi nu dădea doi bani. Figurativul atunci era singurul care conta, nu vedeam dincolo de aparenţă. Sculptura, poetic vorbind, este ca oglindirea clipei într-o imagine în mişcare, foarte greu de ajuns la esenţa ei. Nicidecum doar cu privirea, ci cu ochiul minţii, mai ales. Cugetare, înainte de orice; pentru mine, mijlocul prin care cercetez lumea din care fac parte. Emoţiile, chiar dacă importante, sunt mereu duse în plan secund, încerc să le ţin sub control cât pot de mult.

– Arta ta conţine metafizică, filozofie, conservarea memoriei. Ce urmăreşti prin sculptura ta?

Memoria, 2019

Constantin Țînteanu: – N-aş putea spune că urmăresc programatic un anumit parcurs. Mă feresc cât pot de repetiţii, de subiecte la modă sau de potriviri care „se caută”. Nu vreau să decorez apartamente ori spaţii publice, lucrările mele nu sunt accesorii la mobilă şi perdele. În ceea ce mă priveşte, sculptura se autocreează; sunt doar un martor care urmăreşte cu mult interes tot ce-i apare în faţa ochilor. O mână neştiută aşază cum trebuie fiecare părticică; important e să te laşi în voia ei. Mai complicată decât orice se dovedeşte aproape întotdeauna încheierea, capătul drumului. Dacă recunoşti varianta cea mai bună dintre cele posibile, rămâi acolo. Fiecare pas în plus strică echilibrul, te duce în jos. Dar pentru a pătrunde aici trebuie atinsă mai întâi acea stare de graţie, cu promisiuni şi mister, greu de transpus în cuvinte. Sunt adeseori perioade, nu scurte, în care nu iese nimic. Cel mai bine atunci e să uiţi totul, să te apuci de altceva. Negreşit la un moment dat flacăra se va reaprinde, o forţă de neoprit pune iarăşi stăpânire, preluând iniţiativa. Ce a mocnit înăuntru izbucneşte afară cu toată puterea, ca o frumoasă eliberare. Iar întrebarea nerostită primeşte răspunsul cuvenit.

– Ai un ritual al tău când lucrezi? Unde lucrezi? Ai un atelier personal? 

Conacul Otetelesanu, 2018

Constantin Țînteanu: – Depinde ce lucrez. Sunt unele operaţiuni foarte zgomotoase, cu aşchii şi praf, cu efort, numai cu cerul deasupra. Câteodată prea cald, alteori foarte frig, alergi mereu dintr-o parte în alta să te adăposteşti. Ritual nu este, fiindcă mă plictiseşte tot ce înseamnă reluare, revizitare; nu vreau să calc de două ori în acelaşi loc. Atelierul îl am la Râşca, din primăvară până toamna târziu. Acolo sfredelesc, tai, cioplesc, şlefuiesc, bat mii de cuie, fac mizerie, citesc. Mă sustrag pe cât pot de la treburile gospodăriei, merg la bureţi, reciclez la nesfârşit. Inclusiv lucrările proprii pe care le canibalizez, le dezmembrez şi fac altele noi. Iarna, acasă, în Bacău: colaje, împletituri din sârmă, iar cuie bătute şi tablă decupată. Schiţe în creion, dar nu chiar multe, fiindcă aproape totul este fixat deja în cap. Aici e de fapt adevăratul atelier, unde se conturează fiecare detaliu în parte. Sculptura este gând înainte de orice, cum bine spunea Beuys.

– Una dintre sculpturile tale din expoziția „Cu ochii întredeschiși” mă face să mă gândesc la roci, minerale, șisturi bituminoase etc. Se leagă asta de structura ta de geolog, prima ta calificare cronologic vorbind? Câtă legătură există între geologie şi sculptură?

Constantin Țînteanu: – Voi reda textul care însoţeşte lucrarea pomenită de tine: Mai degrabă justificare a demersului, nevoii de protest faţă de natura umană, cu disponibilitatea ei nelimitată de a distruge tot ce o înconjoară:  lăcomie, drum către moarte. Trup chinuit într-un gratuit act de cruzime, copac viu ce păstrează durerea în trunchiul pietrificat. Suferinţa naşte frumuseţe. Pendulează omul între mult din puţin şi prea puţin din mult. Niciodată sătul. Căci mult e prea puţin pentru el. Vorbim despre „Forest”. Lemn, hârtie şi tablă. 

Forest, 2020

Ca să-ți răspund totuși la întrebare: există o legătură strânsă între geologie şi sculptură; sunt două modalităţi de contemplare a realităţii, cu rezultate asemănătoare; nu le deosebesc.

– Limba latină: o „limbă moartă”, zic unii. Cum de o știi atât de bine?

Vanitas

Constantin Țînteanu: – O limbă aparte, mă fascinează. Ca tot ce ţine de Roma antică. Simpla incantaţie a unor rostiri înţelepte spuse acum două mii de ani rezonează profund. Am observat că litera fixată de un volum obişnuit îl va transforma în ceva care depăşeşte forma imediată. Astfel, scrisul devine mai puternic decât imaginea, negreșit aceasta din urmă va ajunge în poziţie subordonată, chiar simplu pretext pentru a transmite mesajul. Am o lucrare în expoziţia „Cahle” care-şi datorează existenţa unui citat din „Satirae” ale lui Horaţiu: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum”. (Este o măsură în toate, drumul drept să-l ţii, nu trece hotarul dintre bine şi rău.)

– Cum vezi arta contemporană internaţională în comparație cu cea din România? Care sunt diferenţele şi asemănările între expoziţii, galerii, artişti?

Constantin Țînteanu: – E o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns, dintr-un motiv foarte simplu: plaja expresiei artistice fiind aproape nemărginită, arta se manifestă printr-o multitudine de faţete, ipostaze, trăiri. E imposibil să urmăreşti tot ce se întâmplă; eu nici măcar nu vreau să încerc, nu aş avea timp de nimic altceva, multe nu mă interesează. Dacă ne referim la direcţiile dominante în „arta oficială” internaţională (SUA şi Europa, cu precădere), numind-o aici pe cea susţinută de sistem (marile muzee, critică, publicaţii, galerii), am observat în ultimii ani o tot mai largă răspândire a unei retorici militante, un activism de o anumită factură, destul de radical pe alocuri. Arta trebuie pusă în slujba „(r)evoluţiei”: cine se abate de la direcţia justă nu face bine, e de partea greşită a istoriei. Teama de a fi incorect politic bântuie subconştientul, ia naştere un limbaj dublu, apar şabloane în gândire. Inevitabil se întronează (auto)cenzura. E previzibilă calea deschisă de noua-veche ideologie, la capăt nu poate fi decât o lume în care toţi vor fi la fel. În cazul României, e mai puţin complicat. Sunt unii care trăiesc încă în secolul 19, de unde se uită cu dispreţ în jur, bombănind că ceilalţi n-au habar a picta un ochi; alţii, simţind de unde bate vântul, sar în barca progresistă vâslind cu putere spre un viitor luminos. Majoritatea: după putinţă şi noroc. În ţara tuturor posibilităţilor, cum e a noastră, supravieţuiesc doar cei puternici. E un subiect trist despre care nu vreau să vorbesc mai mult, fiindcă am obosit să îl tot pomenesc. Oricum, e în zadar.

– Ai afirmat că te consideri român, dar şi englez. De ce şi englez?

Constantin Țînteanu: – „British Museum”, „Victoria and Albert Museum”, „Tate Modern”, „National History Museum”, „Tate Britain”, „Science Museum” le ştiu pe de rost, zgomotele se aud altfel, mirosul specific, vibraţia diferită, recunosc legat la ochi fiecare loc în parte, doar după câţiva paşi. Eu am şi cetăţenie britanică. Lucrul acesta nu mă face mai englez sau mai puţin român. Un act nu stabileşte ce simţi, renunţarea la ceva nu te va transforma dintr-odată în alt om. Dar şcoala în afara şcolii am făcut-o la momentul potrivit; o importantă etapă a vieţii am petrecut-o în Londra, acolo am găsit ce căutam, chiar mai mult decât îmi imaginam. M-am comportat ca un burete uscat, absorbind cu aviditate, de-a valma, tot ce mi-a ieşit în cale, apucând fiecare firimitură cu teama de a nu scăpa ceva printre degete.

Obişnuiam în drum spre casă, pentru câteva minute, în fiecare zi să intru la „National Gallery” pentru a vedea „Cina de la Emmaus” a lui Caravaggio sau pe Vermeer, Pontormo, Piero della Francesca. Când zăboveam puţin mai mult, îi căutam pe Chardin, Hogarth, Michelangelo, Gossaert, Bruegel, Hals, Stubbs, Gainsborough. Apoi, locurile şi oamenii, Portobello sâmbăta, cu bunii mei prieteni Justin, Tobi, Nicholas, negustori de antichităţi, mari specialişti în artă tribală, gravură, ceramică medievală, artă sacră. Camden Town, cu aerul său funky; haine vintage; măşti din Papua Noua Guinee sau Bali; mâncare indiană şi ceai Typhoo sau PG, cu două degete de lapte. „Churchill Arms”, cu green curry la Thai. Târgurile de vechituri din: Ascot, Kilburn, Vauxhall, Denham. Licitaţiile de la Chiswick. Cafeaua etiopiană făcută pe cărbuni în Liverpool street; cappuccino la Nero sau Costa, niciodată Starbucks. Bacon sandwich with egg, în Leytonstone. Plimbările prin Highgate, lecturile de la Waterstones. Ronnie Scott’s, celălalt nume al jazzului. Church street, cu magazinele sale de antichităţi; autobuzul 49 spre Clapham Junction; A40, în maşină duminică dimineaţa. Billiard şi Guinness ori Fosters, la The Crown. Ploaia măruntă. Alexandra Palace. MPB, Byrne Bros. Walking on Wood. Și toate celelalte. Alright mate! Mind the gap.

C-tin Țînteanu, Violeta Savu
și Oana Gheorghe
(foto: Broșu C-tin)

– Fascinant, ne stârnești dorința de a deveni și noi englezi! Să revenim în România. Povesteşte-mi un pic despre cele mai recente expoziţii personale;  cea de la Sângeorz și cea de la Palatul Mogoșoaia, la vernisajul căreia am avut și eu șansa să fiu prezentă, îmi amintesc atmosfera plină de strălucire.

Constantin Țînteanu: – Expoziția de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi” s-a numit „Vita statera”, curatoriată de Maxim Dumitraş, prieten apropiat, unul dintre sculptorii români contemporani cei mai importanţi. 

Forest. Land art, 2019

M-a onorat invitaţia de a expune acolo, m-am bucurat la fel de mult să particip apoi la simpozionul „ArtForest” din Maxonia, organizat tot de el. M-am referit la „echilibrul vieţii”, calea de mijloc, armonia dintre om şi natură. Dar şi la efigii, efemera, fobii, naturalia, memento mori. La Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia a fost diferit. Cu un an înainte am propus conceptul expoziţional unei comisii de la muzeu; m-au acceptat. Expoziţia s-a numit „Autoportretul memoriei”, curatoare fiind Ana Petrovici-Popescu. La vernisaj mi-am dat seama ce înseamnă locul bine ales, dar şi cât de important e să araţi exact atât cât este nevoie: nici mult, nici puţin. A ieşit perfect din punctul meu de vedere. Mulţumesc tuturor celor care mi-au stat alături, mă înclin fiecăruia în parte cu recunoştinţă.

– Sculptor, curator, galerist, critic de artă. Care postură îţi este mai apropiată?

Constantin Țînteanu: – Toate sunt la fel de apropiate, cumva se ajută între ele şi se completează armonios. E un mare privilegiu să lucrezi cu artiştii. Scormoneşti dedesubturile, explorezi căi pe care alţii poate nu le-au văzut, eşti expus mereu altor tipare, găseşti uneori înţelesuri surprinzătoare. Înveţi din greşeli; ele apar întotdeauna, sunt parte din joc. Ajungi să aranjezi totul în minte în cele din urmă; când a venit momentul, doar te desfăşori, simplu şi firesc. Am înţeles că mai importantă decât orice e comunicarea, felul în care te adresezi atât exteriorului, cât şi interiorului tău; contează enorm cum realizezi asta. Sculptura, curatoriatul, galeria, critica, deşi în moduri diferite, fac acelaşi lucru: se pun în slujba cuvântului.

– Cum de ţi-ai dorit să ai o galerie de artă proprie? De unde denumirea de „Karo”?

Constantin Țînteanu: – De ce nu mi-aş fi dorit?! Cineva la începuturi (pe 30 ianuarie 2021, galeria împlineşte şapte ani de activitate) se mira spunându-mi că înot împotriva curentului. Când alte galerii se închideau, noi deschideam. Nu realizezi mare lucru dacă mergi pe linia de minimă rezistenţă, oportunităţile nu le găseşti pe drumul bătătorit, ci acolo unde nici nu îndrăzneşti să gândeşti. „Karo” este ceea ce este; foloseşte-ţi imaginaţia, eu nu te voi lămuri.

– Ești un apropiat al Grupului „Prolog”. Care este povestea întâlnirii tale cu aceşti artiști?

Constantin Țînteanu: – Aş putea spune că l-am cunoscut pe Mihai Sârbulescu înainte de a-l cunoaşte; poate de aceea când l-am întâlnit prima oară, părea că-l ştiu dintotdeauna. Acum înţeleg şi de ce Horia Bernea spunea că a fost Prolog înainte de „Prolog”. I-am întâlnit apoi pe toţi ceilalţi: pe Paul Gherasim, apoi pe Horea Paştina, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv. O adevărată instituţie, maeştri ai picturii, dar mai ales ai vieţii trăite cuviincios, cu dragoste şi minunare în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Am făcut multe expoziţii împreună, mi-au îngăduit lucrul acesta: „Theatrum mundi”, „Memoria”, „Crucea”, „Mănăstirea Râşca”, „Podul lui Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozităţi”, „Prolog”. Sunt etape foarte importante, înspre care privesc înapoi cu nostalgie, gândind totodată la ce va urma să fie.

– Ai spus la un moment dat „publicul nu contează”. Apoi ai zis: ba da, contează. De ce te-ai contrazis?

Constantin Țînteanu:

Bonjour Monsieur Courbet

– Dar nu m-am contrazis! Ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Știu artişti experimentaţi, cu o activitate bogată în spate, pe care întâlnirea cu publicul îi stresează. Va veni lume, nu va veni? Ce vor zice unii, alţii, cum va fi înţeles? Din această cauză, probabil și din altele, unii expun foarte rar sau deloc. Eu declarând că publicul nu contează, am scos un factor inhibitor din ecuaţie, reuşind astfel să mă concentrez cu totul asupra expoziţiei, singura de fapt care mă interesează cu adevărat. Ce se întâmplă după aceea e o altă poveste: publicul va hotărî dacă devine important sau nu, după cum va prefera să participe sau să lipsească. Cred că privitorul interacţionând cu lucrarea creează ceva nou, mereu altceva; aici intră în joc nenumărate variabile, factori aleatorii pe care nici măcar nu-i bănuim. Revenind, întotdeauna vom descoperi aspecte inedite, neobservate anterior. Punându-l într-o astfel de postură, putem spune că obiectul se adaptează la condiţiile date: nu e niciodată acelaşi, la fel ca o fiinţă. Fără oameni el devine o formă lipsită de sens, indiferentă, inertă.

– Cum a respirat, cum a trăit, cum a funcţionat Galeria „Karo” în pandemie?

Constantin Țînteanu: – A respirat prin mască, a trăit de azi pe mâine, a funcţionat în regim de avarie. Dar am reuşit chiar şi în aceste condiţii să facem trei expoziţii foarte bune: „Forest”, „Marcel Lupşe – Descânt”,  „Cu ochii întredeschişi”, ultima cu lucrări a nouă artişti, realizate chiar în pandemie. Plus expoziţia „Cahle”, de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi”. Plus tabăra de la Mănăstirea Râşca, ediţia a șaptea.

– În sculptură, cu ce materiale preferi să lucrezi? În ce curent s-ar putea încadra arta sculpturală pe care o faci tu?

Constantin Țînteanu: – Nu vreau să fiu încadrat în vreun „curent”, din simplul motiv că „ce e val, ca valul trece”, iar curenţii de obicei te trag la fundul apei şi acolo dispari. Lăsând gluma la o parte, evit genul de manifestări cu dată de expirare certă; eu cred că fiecare ar trebui să tindă spre ceva atemporal, valabil oricând. Știu că e utopic, nerealist, dar măcar mori pe mâna ta şi nu a altora, nu dai socoteală nimănui.

Pontus Euxinus
(De  la Mangalia la Tuzla) 

Ca materiale folosesc gunoaie, bucăţi de lemn şi tablă din case demolate, fragmente de obiecte cărora le dau şansa la o nouă viaţă. În esenţă, strânsuri umile şi fără importanţă. Îmi dă o satisfacţie imensă atunci când reuşesc să aduc în faţă, la locul de cinste, sub privirea tuturor, cuie ruginite, piei roase de molii, suprafeţe cu găuri de cari, jalnice resturi nedemne şi păcătoase. Dacă sunt şi apreciate, cu atât mai bine. Eu le tratez pe toate cu multă consideraţie, cu dragoste chiar, atent şi la cel mai mic detaliu, amănuntul acela din care poate începe un parcurs cu final neaşteptat, dacă îl laşi să se destăinuie. Frumosul stă împreună cu urâtul în orice, trebuie numai să vezi şi să alegi. E atât de simplu…

– Dacă ar fi să ai şansa de a expune împreună cu un mare artist din lume, într-o galerie internaţională, cu cine ţi-ar plăcea să expui şi unde?

Constantin Țînteanu: – La „Tate Modern”, cu Ion Grigorescu.

– Excelentă alegere! În încheiere – pentru că iată, vorbim la începutul lui 2021 –, aș vrea să te întreb ce planuri are artistul Constantin Ţînteanu pentru acest an. Care va fi următoarea expoziţie la Galeriile „Karo”?

Constantin Țînteanu: – Înspre vară-toamnă am programată o expoziţie personală pregătită de ceva timp, de data aceasta la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Mă gândesc deja la expoziţiile de grup. În primăvară, vor fi „Dada”, desigur în Moineşti; și „Mănăstirea Râşca”, la Bucureşti. Expoziția „Cahle”, la Bistriţa, posibil Cluj, Bucureşti, Iaşi. La Galeriile „Karo”, vom prezenta spre sfârşitul lunii ianuarie lucrări ale graficianului ucrainean Oleg Denysenko, curator Ovidiu Petca. În curând, o amplă expoziţie de grafică, diverse tehnici, cu artişti din Hong-Kong şi Coreea de Sud. Vor urma multe altele; acum sunt încă în fază incipientă; toate foarte interesante; discutăm şi despre acestea când va fi vremea lor. 

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021, pp. 12-13)

Galeriile „Karo”, pagina de fb: https://www.facebook.com/galeriile.karo ; 
Site-ul Galeriilor „Karo”: https://www.galeriile-karo.ro/

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 

Orașul Bacău privit cu ochii frumuseții

Maria VLAD - Furnale și pești

„Film de scurtmetraj versus artă fotografică” a fost un demers al Asociației Culturale „Zaharia'Art”, în parteneriat cu Consiliul Județean Bacău. Vernisajul a avut loc la Biblioteca Județeană „C. Sturdza” Bacău, într-o superbă zi de octombrie a anului trecut. Expoziția de pe simeze a cuprins fotografie și grafică, lucrări inspirate din viața citadină, semnate de zece artiști vizuali: Dragoș Burlacu, Ioan Burlacu, Viorel Cojan, Marius Crăiță-Mândră, Geanina Ivu, Ion Mihalache, Luminița Radu, Bianca Rotaru, Constantin Țînteanu, Maria Vlad. Au fost proiectate trei filme de scurtă durată, realizate de Maria Vlad în colaborare cu Vlad Cazimir.

Evenimentul a fost atractiv pentru public, dar și important pentru cultura locală băcăuană. Dacă am privi astăzi imaginile, redate atunci în filme documentare, cu orașul nostru când totul era normal, când oamenii ieșeau pe străzi fără măști de protecție, impresia ar fi că timpul s-a dilatat enorm. Parcă am trăit cândva, demult, nu doar în urmă cu câteva luni, acele vremuri când străbăteam fără teamă străzile, cu treburi sau doar pentru plimbare, când în unele zile poate ne relaxam prin Parcul „Cancicov” sau îl traversam pentru a ajunge la bibliotecă și habar nu aveam cât eram de norocoși. Cu un ochi aproape vizionar, Maria Vlad și Vlad Cazimir (o simetrie nume-prenume ce are un fericit corespondent în complementaritatea artistică) în documentarul „Despre Bacău – 4 minute” au pus accent pe detalii urbanistice, totodată ilustrând și sufletul orașului. În doar patru minute, au surprins pe peliculă atât estetica unor monumente istorice, edificii religioase, case memoriale, muzee și alte obiective culturale, cât și respirația specifică Bacăului: plăcuta forfotă din timpul zilei, replierea străzilor la lăsarea serii și mai ales subtilul aer melancolic, bacovian, pe care doar firile mai sensibile îl pot percepe.

Expoziția de fotografie și grafică a impresionat prin energie și forță plastică, participanții fiind membrii reprezentativi ai Filialei Bacău a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Am putut admira zece maniere artistice distincte, sensibil egale calitativ, diferind modurile de interpretare de la artist la artist, fiecare având individualitatea sa.

Geanina Ivu ilustrează inspirat panorama orașului, urmărind formidabile suprapuneri sau continuități geometrice. Reportajul lui Viorel Cojan reflectă aproape cinematic secvențe dintr-un formidabil performance artistic stradal, ce-ai putea bănui că s-a petrecut într-un cartier parizian, dacă nu ai identifica în amănunte arhitecturi băcăuane. O estetică deosebit de rafinată abordează Ioan Burlacu, făcându-ne să apreciem cele mai ascunse esențe: profunzimea unor idei filozofice se poate deduce din stivuirea unor bușteni urmând verticala unei scări, iar poezia se concentrează în bulbul unei flori. Dragoș Burlacu, experimentând pe film, interiorizează enigma și misterul feminin, privind printr-un ochean ascuns la frumusețea reflexivă. Reflexive sunt și autoportretele Luminiței Radu, în care nu doar privirea în oglindă contează, ci și o istorie personală amprentată de parfumul discret al cărților poștale. Marius Crăiță-Mândră e tot atât de abstract și minimalist pe cât e în discursurile sale plastice recente. E provocator prin faptul că redă, chiar și în această formă de expresie, texturi, cromatică și simboluri grafice. Sensibile și romantice sunt cadrele realizate de Ion Mihalache, punând în valoare frumusețea feminină într-un decor intimizat, oniric. Constantin Țînteanu a ales fotografii dintr-un cabinet de curiozități, documentând, așa cum face și în sculptură, memoria. Bianca Rotaru a propus un obiect interesant și straniu: într-o cutie luminată de leduri a introdus un element grafic, suprapunând astfel planurile real și ireal. And last but not least, cea mai tânără dintre participanți, încă studentă la arte frumoase, Maria Vlad contrapunctează inteligent viciile citadine moderne (poluarea aerului) cu elemente suprarealiste.

La vernisaj, evenimentul a fost completat de poeta Cristina Ștefan, care a citit un emoționant text din creația proprie.

Astfel, s-a împlinit cu asupra de măsură ceea ce și-a propus coordonatoarea proiectului, Geanina Ivu: „Dorim să readucem în prim-plan bucuria de a privi și a împărtăși miracolul mirării noastre. De la scurtmetraj, la fotografie (reportaj, artă conceptuală sau fotografie de portret, compoziție, natură statică, peisaj); de la frumusețea orașului Bacău și a împrejurimilor, la viața de zi cu zi a băcăuanilor; de la peisaje și impresionante momente de călătorie, la literatură – toate aceste practici de sinceritate vizuală conțin ingredientul magic al pasiunii comune pentru arta fotografică”.

 (articol publicat de Violeta Savu , în Revista „Ateneu”, nr. 608, mai 2020)

Ioan Burlacu - Floare

Ioan Burlacu - Scară

Dragoș Burlacu - Reflexie

Viorel Cojan 

Marius Crăiță-Mândră - Suprafață

Marius Crăiță-Mândră - Suprafață

Geanina Ivu - Oraș

Ion Mihalache - Triptic

Luminița Radu - Air mail

Luminița Radu - Me

Bianca Rotaru

Constantin Țînteanu

Maria VLAD - Balcoane

Încercuind absența și tăcerea

Sunt destul de rari artiștii care corelează o etapă a creației lor cu un concept filozofic. Printre ei se numără și Maxim Dumitraș, care a răspuns invitației de a aduce în Bacău, la Galeriile „Karo”, o parte dintre lucrările seriei intitulate „Absențe încercuite”. Băcăuanii au mai putut admira o expoziție a artistului Maxim Dumitraș, purtând același titlu, în urmă cu câțiva ani (în 2009), la Centrul de Cultură „George Apostu”. Foarte important este faptul că la prima expoziție „Absențe încercuite”, vernisată în Bacău, artistul a prezentat lucrări de mari dimensiuni, lăsând mult loc liber între ele, iar acum a ales lucrări minimaliste, care au umplut spațiul intim al Galeriilor „Karo”. Atât datorită acestui fapt, cât și prezentării unor lucrări de dată recentă (sculpturi din lemn, bronz și andezit, desene tehnică mixtă), la care s-a adăugat modalitatea foarte originală a panotării de care s-a ocupat curatorul Constantin Țînteanu, am avut ocazia să vedem o altfel de expoziție, mult diferită de cea din 2009. Au rezultat noi dimensiuni, cum ar fi: absența locuită de o altă absență, absența în vecinătatea unei absențe, absența generând nu îndepărtarea, ci apropierea ș.a.m.d. Maxim Dumitraș a îmblânzit lemnul rotunjindu-l în lucrări  ce sunt solide, paradoxal, prin însuși sentimentul de imponderabilitate pe care-l induc.

Vernisajul din data de 5 iulie 2018 a fost deschis de scriitorul Florin Toma, din alocuțiunea căruia spicuim: „Artistul ne propune un sacru cuminte, plăcut, cu gust. Expoziția este o succesiune, un traseu de goluri. Absența este o lipsă, fără a fi anulare. Absența este obligată să se predea! Golul din filozofia chineză, considerat la fel de valoros ca plinul, este reesențializat în arta sculptorului Maxim Dumitraș, care este capabil să creeze un vortex temporal”.

Forma lucrărilor din expoziție (cercuri, arce de cerc, elipse), cât și titlul sugestiv invită la numeroase interpretări. Putem vorbi la nesfârșit despre principiul vidului enunțat de maestrul chinez Lao Zi sau despre ideile filosofului german Martin Heidegger, care consideră fundamentală pentru metafizică întrebarea „De ce este de fapt ființare și nu, mai curând, nimic?” „Tot ceea ce este nimic cade sub această întrebare, în cele din urmă chiar și nimicul însuși; dar nu pentru că el ar fi ceva, o ființare – de vreme ce vorbim despre el –, ci pentru că el este «nimicul»”. Putem continua cu părerile poetului român, cu doctorat în filozofie, Ioan F. Pop: „«Nimicul» se ruinează în sine, în propria absență. [...] Dumnezeu este singurul care își conturează prezența direct dintr-o absență”. Iată o altă trimitere la sacru, la divinitate, la absolut. Ne amintim de Descartes, care spunea că neantul, zero absolut nu există, iar fizicienii moderni confirmă acesta. Ceea ce nu poate exista în concret (în analiza matematică există expresia „când x tinde la zero”) devine sursă de inspirație pentru anumiți artiști, poeți, acei visători pe care unii îi numesc vizionari.

Vorbind despre lucrările din expoziția „Absențe încercuite”, aș recurge nu doar la analogii filozofice. Mă gândesc la arta modernă, conceptuală, minimalistă. În 2007, Miroslaw Balka înscrie un bec cu incandescență într-un cerc. De altfel cercul, la fel ca la Maxim Dumitraș, este un motiv recurent al artistului polonez. În anul 2000, Martin Creek prezenta la Muzeul de Artă Modernă din New York („MoMA”) o lucrare ce consta dintr-o cameră goală, cu pereți albi, în care lumina și întunericul alternau, câte cinci secunde, purtând sugestivul titlu „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”).

Poate cea mai potrivită lectură a expoziției sculptorului Maxim Dumitraș de la Galeriile „Karo” s-ar produce într-o liniște absolută, publicul audiind acea compoziție din 1952 a lui John Cage – 4’33’’ – în care lipsa sunetului e absență și plin deopotrivă.

Dar și vernisajul din 5 iulie 2018 a fost la înălțime, cu un public numeros, din care au făcut parte oameni de cultură, jurnaliști, scriitori, actori, artiști români și străini: Yoshin Ogata, Amancio Gonzalez Andres, Napoleon Tiron, Ilie Boca, Ioan și Dragoș Burlacu, Iulian Bucur, Geo Balint, Viorel Cojan, Viorel Costea, Ștefan Hagimă, Geanina Ivu, Eliza-Noemi Judeu, Carmen Mihalache, Ion Mihalache, Carmen Poenaru, Val Mănescu. Mai menționăm că Napoleon Tiron (România), japonezul Yoshin Ogata și spaniolul Amancio Gonzalez Andres sunt sculptorii care fac parte, în această vară, din Proiectul de rezidențe artistice „Albastru”, inițiat de Centrul de Cultură „George Apostu”, aflat acum la cea de-a doua ediție. Și în acest proiect îl întâlnim pe Maxim Dumitraș, el fiind curatorul programului în fiecare an, la prima ediție, din 2017, participând în dublă calitate: de curator și de rezident. 

(Violeta Savu, în Revista „Ateneu”, iulie-august, 2018)

(Sursa FOTO: Centrul de Cultură  "George Apostu" Bacău, România, pagina fb, fotograf: Victor Eugen Mihai VEM)

Martin Creed - „The lights going on and off” („Luminile care se aprind și se sting”)