Portretul lui Mihai Mihailovici în rama zilei de 28 iunie

Stilul sprințar și ritmul alert fac ca recentul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” (București, Ed. „Humanitas”, 2019), să fie parcurs cu plăcere. Dar chiar dacă lectura este agreabilă, chiar dacă umorul este prezent, acest roman nu este deloc vesel; din el se degajă tristețea Basarabiei, ținutul pierdut al României... Pe coperta a IV-a romanul este recomandat astfel: „O istorie personală, reconstituită într-un puzzle existențial, ce are ca laitmotiv ziua de 28 iunie, se suprapune peste cele mai importante momente din istoria Basarabiei. Povestea lui Mihai Mihailovici, recompusă fragmentar, din momentele cele mai acute ale vieții sale, e o cronică indirectă a unei lumi aflate într-o permanentă frământare – oglindă a felului în care Marea Istorie copleșește și distruge destine individuale –, scrisă ca o farsă întunecată, cu momentele ei de umor și speranță”.

Romanul se poate citi ca o saga basarabeană, autorul prezentând patru generații ale familiei Lebădă-Ciuntu. Cele mai multe povestiri se concentrează în jurul lui Mihai Mihailovici, care se naște la Chișinău, în fatidica zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Cartea e cronica unei familii, dar și cronica unei date din calendar, pentru că toate capitolele se vor desfășura în data de 28 iunie, din 1940 și până în 2018. Autorul face o mică abatere în cronologie, inversând momentul morții personajului principal cu cel al nașterii. Romanul începe cu o întâmplare din 2018, un fel de șarjă, o povestire hazlie și care nu are foarte mare legătură cu restul cărții, în afara faptului că se menționează, oarecum în trecere, moartea lui Mihai Mihailovici. În povestirea din introducere se vede talentul de dramaturg al lui Dumitru Crudu. Utilizând umorul de situație, autorul ironizează egocentrismul, oportunismul, excesul de ambiție și dorința de celebritate de care suferă cei mai mulți dintre scriitori. E o schiță care ar putea funcționa foarte bine și de sine stătător, conținând multă acțiune care se desfășoară în avalanșă, având în centru un personaj comic – grădinarul englez Martin, confundat la Chișinău cu scriitorul David Lodge. Ager, autorul basarabean își desăvârșește umorul prin autopersiflare: „De pe Facebook au aflat și romancierii europeni din Moldova că un romancier englez a venit la Chișinău ca să scrie un roman despre Modova, și toți au ținut să-l cunoască, pentru a putea profita de ocazie, ca să pătrundă și ei în Anglia. M-am uitat în jurul meu și am văzut că nu era om să nu mă privească admirativ. În frunte cu Dumitru Crudu, se apropiau pe rând cu romanele lor în mâini, pentru a mi le înmâna ca eu să le duc în Anglia și să le dau traducătorilor și editorilor englezi”.

Cu Mihai Mihailovici și cu părinții acestuia Liza și Mihail Feodorovici Lebădă facem cunoștință abia în capitolul al doilea, acțiunea petrecându-se în data de 28 iunie 1943, în satul Flutura. Când împlinește 4 anișori, Mihăiță, jucându-se împreună cu alt copil „de-a fumatul”, va da foc casei bunicii Dochia, în care el și familia lui locuiau în acel moment. Odată ce casa a ars din temelii, familia lui Mihăiță se mută la mătușa Ileana, poate cel mai tragic personaj al cărții, violată de doi soldați sovietici, în 1945. Degeaba a cerut disperată ajutorul fratelui ei: badea Mihai, din teama de a nu-și expune copiii (agresiunea se petrecea în camera de alături), nu o salvează. Traumatizată, Ileana va dispărea; deși nu se spune explicit, se subînțelege actul sinuciderii.

La 28 iunie 1946 își face apariția un personaj cu profunde influențe în destinul familiei lui Mihail Lebădă. E vorba de președintele sovietului sătesc, Radu Gavrilovici. Acesta îl denunță în mod fals pe Mihail Lebădă, că ar fi furat o „turbă de făină”. Tatăl lui Mihăiță este condamnat la șapte ani de pușcărie. Rămasă singură, Liza e nevoită să-și apere copiii de flagelul foametei și se compromite devenind amanta lui Radu Gavrilovici, asupritorul propriului ei soț! Mihail Lebădă este eliberat mai devreme, în 1951, dar viața aspră din închisoare și-a pus puternic amprenta, iar copiii nu numai că nu-l recunosc, ci sunt speriați de înfățişarea acestuia. Dureroasă e și întâlnirea cu soția; descoperirea că în loc de cinci copii a găsit șapte îl contrariază, fiind dispus totuși să ierte infidelitatea. Cel mai mult îl descumpănește detașarea sufletească a femeii, iar zgomotele de uși ruginite relevă ruptura, ce părea definitivă, produsă între cei doi: „Bărbatul se codea în fața ușii și ba apuca mânerul decolorat, ba își dezlipea mâna de pe el, când a ieșit și femeia. Stăteau în prag și se măsurau din cap până-n picioare unul pe altul, fără a scoate o vorbă, iar în spatele lor scârțâia ușa rămasă deschisă”. Abia după un an de zile, Liza e dispusă să-l primească pe soțul ei acasă. Relația nu va merge, la data de 28 iunie 1954 ea fiind deja căsătorită cu Radu Gavrilovici.

Construcția epică este inedită, jurnalul evocând nu doar întămplările zilei, ci acoperind, de regulă retrospectiv și desigur concentrat, momentele importante din viețile personajelor care au avut loc în decursul timpului care a trecut de la un capitol la altul. Sunt și câteva capitole care se finalizează cu o privire în viitorul imediat. Astfel, în data de 28 iunie 1954, Tamara, Valentin, Ivan și Anatol îl vizitează la spital pe tatăl lor, Mihail Feodorovici, care era internat în urma unui accident grav. Mihai nu-și însoțește frații pentru că la vestea căsătoriei mamei lui cu Radu Gavrilovici, face o criză nervoasă și sparge cu toporul ferestrele casei, drept care va fi arestat de poliție. La finalul acestui capitol este menționată moartea lui Mihail Feodorovici Lebădă, fără a i se preciza data.

Tinerețea lui Mihai Mihailovici cuprinde noi și diverse aventuri; e admis la facultatea de Politehnică, după puțin timp e înrolat în armată și trimis tocmai în Kamceatka. Prima sa dragoste e Ludmila, pe care o pierde din cauza prejudecăților părinților acesteia. Destinul i-o va scoate în cale pe uzbeca Barno, cu care se va căsători și vor locui împreună în Chișinău. Dar nu reușește să-și întrețină financiar familia. Fără studiile finalizate, refuzând să se înscrie în partidul comunist, nu-și găsește de lucru și, deși are un băiat, iar soția e însărcinată cu al doilea copil, Mihai trăiește din banii pe care doar femeia îi aduce în casă. După o confruntare violentă între el și Barno, care-i reproșează pasivitatea, se angajează într-un serviciu care nu se potrivea nici cu pregătirea sa intelectuală și nici cu structura fizică destul de fragilă, devenind hamal în gară. Mai târziu, prin intermedierea fratelui vitreg Vladilen (numit așa în cinstea lui... Vladmir Ilici Lenin; desigur, o ironie), va ajunge într-un post mai bun: zețar la tipografie.  

Nu știu dacă e sau nu un puzzle acest roman, dar este adevărat că mici piese rezumă istoria Republicii Moldova. Cartea mi se pare arhitecturală, bazată pe ramificații. Ziua de 28 iunie este trunchiul de unde se dezvoltă tot felul de rămurele, multe dintre ele conținând în universul lor epic momente istorice: ruperea Basarabiei de România, invazia rusească, foametea din 1946-1947, deportări, gulagul sovietic, comunismul, conflictul din Transnistria, câștigarea independenței Republicii Moldova, războiul ruso-georgian, emigrările din zilele contemporane etc. De Mihai Mihailovici se leagă istoriile personale ale celorlalte personaje: părinții, frații și sora, tatăl vitreg, soția, nepoții, colegii de serviciu, vecinii, prietenii, funcționarii de stat etc. Admirabilă este unitatea de familie: frații, chiar dacă nu au același tată, se sprijină la nevoie. Inclusiv tatăl vitreg evoluează, arătându-și o față umană, ajutându-i nu doar pe copiii săi, ci și pe cei ai lui Mihail Feodorovici. Dar roata vieții se întoarce și actele josnice comise cândva nu rămân neplătite. Vrând parcă să ne spună că există o justiție divină, autorul ni-l prezintă pe Radu Gavrilovici la bătrânețe, trăind în singurătate, boală și sărăcie. Moartea sa nu are nimic eroic: face un infarct în momentul când un tânăr vagabond îl amenință cu cuțitul în propria casă. Radu Gavrilovici mi s-a părut cel mai conturat personaj secundar. De altfel, toate personajele sunt foarte bine creionate. Dumitru Crudu nu și-a propus să creeze caractere puternice, ci credibile; eroii săi sunt așa cum îi întâlnim și în viața reală, cu bune și cu rele. Cele mai reușite mi s-au părut personajele masculine; într-un fel mi-ar fi plăcut o analiză mai amplă a personajului Liza, mama lui Mihai Mihailovici. Totuși o atenție deosebită i se acordă uzbecei Barno, făcând din aceasta un personaj memorabil. Ea este frumoasă, inteligentă și exotică, dar și conflictuală, dispusă la compromisuri pentru beneficii materiale, uneori chiar isterică sau intolerantă. În felul ei, e o luptătoare. Tabloul în care o vedem alături de Mihai Mihailovici invalid în cărucior (își pierduse picioarele în 1992 la Tighina, de atunci boala lui progresând, în 2001 ajungând aproape la stadiul de legumă, cu majoritatea funcțiilor vitale alterate) ne arată devotamentul și dragostea de care femeia este capabilă.

Născut într-o zi tristă pentru Basarabia, eroul nu-și va sărbători aproape niciodată ziua; rareori, la insistențele prietenilor, organizează câte o petrecere, dar care din diverse motive fie nu mai are loc, fie, alegoric, se transformă în ceva grotesc. Caracterele personajelor reies nu atât din descrierile trăsăturilor sau din fragmente introspective, cât mai ales din faptele ce ne sunt prezentate uneori ca pe o scenă de teatru. Din acest punct de vedere, volumul „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” poate fi citit ca un roman de acțiune. Nu cred că Dumitru Crudu ar exclama: „Mihai Mihailovici c'est moi!”, dar există un personaj în care intuiesc că se întâlnesc multe dintre caracteristicile autorului, și anume Răzvan, fiul eroului Mihai Mihailovici.

Concizia expresiei, acuratețea limbajului presărat ici-colo cu savuroase regionalisme, conflictele între personaje, alternanțele bine-rău/ pozitiv-negativ, finețea detaliilor, atmosfera mereu în concordanță cu timpul istoric sunt calități ale unui roman reușit. Să mai spunem, în final, că Dumitru Crudu realizează în această carte portretul unui personaj colectiv, surprinzând chipul tragic al basarabenilor.

(articol publicat de Violeta Savu în cadrul rubricii „Cartea din colet”, în Revista „Ateneu”, nr.603-604 noiembrie-decembrie 2019,)

Două cărți de Marguerite Yourcenar într-un singur volum

Editura Humanitas ne oferă, într-un singur tom, prilejul de a citi două microromane ale scriitoarei Marguerite Yourcenar. Ambele sunt scrise la persoana I, sub formă de confesiuni.

Deși o scriere de tinerețe, datorită lirismului său, m-a impresionat mai mult prima dintre povestiri, „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”, de fapt o lungă scrisoare a unui bărbat către soția sa, Monique, pe care o părăsește, expunându-i motivele. Poezia acestei cărți a fost foarte bine redată de rafinata traducere făcută de Petru Creția.
Epistola e presărată cu tot felul de panseuri, cu evocări sensibile din copilărie, Alexis ajunge să îi scrie soției și despre amintirile lor comune, dar trecându-le prin filtrul său propriu, prin prisma dezvăluirii făcute despre adevărata lui identitate. Subiectul cărții m-a dus cu gândul și la două creații moderne, la filmul „The Danish girl” și într-un fel și la textul lui  Emmanuel Adely, „Mad about the boy”, nu doar pentru că tema tratată este cea a ambiguității sexuale, ci pentru că totodată reliefează dramele interioare, problemele de conștiință ale personajelor. Sunt opere pe care nu te poți opri să le admiri pentru calitățile estetice/artisitice, indiferent dacă ai sau nu ceea ce să numim generic prejudecăți. Cu atât mai mult cu cât frământările lui Alexis pot fi ale oricărui individ care suferă din cauza unei atracții/iubiri interzise, neacceptată, în particular, de propria conștiință, în general, de societate. Vina asumată de Alexis este cea de a-i fi ascuns soției sale prea mult adevărul despre el însuși, nu prin minciună, ci printr-o apăsătoare tăcere.
Însă cel mai mult impresionează nu atât subiectul abordat, întâlnit în zilele noastre în multe alte cărți, ci mai ales farmecul deosebit al scriiturii, cu desele și formidabile alăturări de termeni aparent antitetici/incompatibili: „miracol efemer”, „fleacuri utile”, „prestigiu romantic”, „primejdia renunțărilor subite”, „sofismele pasiunii”, „intimitate îndepărtată”. Am rezonat cu profundele reflecții despre dragoste, prietenie, moarte și viață, teamă și adevăr, muzică și pasiune, tăcere și comunicare într-o relație.

Totuși, o mare parte a cititorilor s-ar putea să fie mai atrași de lectura microromanului „Lovitura de grație”, publicat de Yourcenar, în 1939, la exact zece ani de „Alexis...”. Are o poveste bună (traducere de Doina Jela Despois), în mărturisirea făcută de Erich, apar mai multe personaje, iar locul unde se petrece cea mai mare parte a acțiunii, un vechi castel, cu aer gotic, contribuie la crearea unei atmosfere sumbre, apăsătoare, dar și misterioase. Avem un triunghi amoros: Eric, Conrad (el este tânărul moștenitor al proprietății castelului) și Sophie, sora lui Conrad. Plecând de la prefața întocmită chiar de M. Yourcenar, un fel de autoprezentare (și „Alexis...” beneficiază de o asemenea interesantă introducere), m-am așteptat la o poveste în genul celor scrise de Patricia Highsmith, „The talented Mr. Ripley” (1955), „The two faces of January” (1964). Nu am citit cărțile Patriciei Highsmith și nici nu-mi propun să o fac, dar am văzut ecranizările, „En plein soleil”, 1960, „The talented Mr. Ripley”, 1999), „The two faces of January, 2014” și mi-au plăcut foarte mult. Însă povestea lui Yourcenar e altfel și altcum. Imediat după ce am citit intro-ul am fost puțin iritată de faptul că autoarea deja îmi dezvăluise (credeam eu) intriga și deznodământul, dar nu mi-a luat mult timp până când am înțeles că esența cărții aveam să o descopăr treptat, iar tensiunea finalului nu aveam cum să o bănui. Fondul războiului acutizează drama personajelor, pe care concomitent le urăști și le iubești, le admiri și le detești. Însuși naratorul (Eric) se prezintă pe sine într-o lumină deloc favorabilă, iar Sophie, care se îndrăgostește fără speranță de el, nu e chiar cea mai frumoasă femeie, nu-i lipsește tandrețea și inocența, dar în comportamentul ei rezidă tot timpul ceva masculin(izat).
Povestea, chiar dacă e spusă la persoana I, are dinamică, tensiune și conflict și o bună imagistică,  pretându-se a fi scenariu de film sau de teatru.  De altfel, de pe contracopertă am aflat că romanul „Lovitura de grație”a fost ecranizat în 1976, în regia lui Volker Schlondorff. Am urmărit câteva excerpte pe youtube, printre care și secvența bombardării a unei aripi a castelului, dar descrierea din carte impresionează mult mai mult. Însă și filmul cred că e bun, are forța peliculei alb-negru care lasă dialogul să respire, mi-au plăcut secvențele pe care le-am vizionat, interpretările actorilor sunt foarte bune.

Pe copertă: desene de Egon Schiele 

În continuare, redau câteva citate din cele două romane.

Din  „Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”
- „Toate lucrurile, chiar și heleșteile, au secretul lor, starea de liniște, ca și tăcerea, nu este decât o suprafață și, cea mai rea dintre minciuni este minciuna liniștii.”
- „Când se statornicește tăcerea într-o casă e greu să o mai scoți de acolo. Cu cât un lucru e mai important, cu atât simți nevoia să nu vorbești despre el.”
- „Închipuirile noastre sunt cele care încearcă să înveșmânteze realitatea, realitatea este însă de o nuditate divină.”
- „Cuvântul fericire pare de fiecare dată un cuvânt derizoriu, pentru că dovedește mai bine nimicnicia noastră decât importanța pe care o dăm fericirii.”
- „Plăcerea este efemeră, iar muzica ne înalță o clipă, apoi ne lasă și mai triști. Somnul aduce însă alinarea. Chiar după ce ne trezim, trec întâi câteva secunde și abia apoi începem să suferim iarăși.”
-„Apa curge îmbelșugată și mută, prin vinele pământului, se adună, dă pe dinafară, iar stropii care curg în lumină sunt sonori. Muzica n-ar trebui să fie decât preaplinul unei mari tăceri.”

Din „Lovitura de grație”

„Prietenia este înainte de toate certitudine, asta o și deosebește de dragoste. Ea mai înseamnă și respect și acceptare totală a unei alte ființe.”
„Existența nu e făcută din elanuri subite și din obstinată constanță, ci din compromisuri și uitări.”
„Există șanse pe care, împotriva noastră, propriul instinct le refuză.”