Nevoia de acasă, în filmul „Solaris”

 

Sunt trei ecranizări, mai cunoscute publicului larg, ale romanului științifico-fantastic „Solaris” (1961), al scriitorului polonez Stanisław Lem: prima ecranizare s-a făcut în 1968 și este un film rusesc de televiziune, regizat de Lidiya Ishimbayeva și Boris Nirenburg; o variantă mai recentă și care s-a dorit a fi mai „digerabilă” (prin romanțare) este cea realizată în 2002 de Steven Soderbergh, care i-a distribuit pe George Clooney și Natascha McElhone în rolurile principale; cea mai celebră este adaptarea genialului regizor rus Andrei Tarkovsky, realizată în 1972, avându-i în rolurile principale pe Donatas Banionis și Natalya Bondarchuk. „Solaris” (1972) – la al cărui scenariu au mai contribuit, pe lângă Stanisław Lem, atât Tarkovsky, cât și scenaristul ucrainean Friedrich Gorenstein – este deopotrivă film de artă și film științifico-fantastic. Din păcate, Stanisław Lem și Tarkovsky nu au fost pe aceeași lungime de undă și cu greu scriitorul s-a împăcat, în cele din urmă, cu viziunea artistică a regizorului. Tarkovsky, la fel ca în creațiile sale anterioare și în cele care vor urma, pune accentul pe umanitate, pe Om, pe problemele psihologice, sufletești și de conștiință ale acestuia. Stanisław Lem, rigid în acceptarea „convenției cinematografice” (care aproape niciodată nu reproduce cu fidelitate textul), a vociferat că el nu a scris o carte pentru a prezenta „problemele erotice ale oamenilor în spațiu”! Ceea ce, din fericire, i-a apropiat pe cei doi mari artiști, presupun că a fost încrederea în Vis, interesul pentru psihologie/ para-psihologie și afinitățile între concepțiile lor filozofice. Astfel, s-a putut produce opera cinematografică „Solaris” (Rusia, 1972). În 2010, criticul de film Andrew Pulver avea să o plaseze pe locul șase în topul 25 al celor mai bune filme științifico-fantastice din toate timpurile.

Totuși, trebuie spus că Tarkovski păstrează suficient din trama romanului cât să fie ușor recognoscibilă amprenta scriitorului: psihologul astronaut Kris Kelvin (Donatas Banionis) este trimis pe o stație spațială care orbitează planeta numită „Solaris”. Misiunea sa este de a investiga moartea cosmonautului Fechner, de a psihanaliza stările mentale ciudate ale rezidenților și de a stabili veridicitatea ipotezei că oceanul „Solaris” (care acoperea în întregime planeta) are o gândire proprie și puterea de a sonda ceea ce se află ascuns în subconștientul omenesc. Aceste „mistere” au fost prezentate cu ceva timp în urmă de predecesorul său, pilotul Berton, dar care nu a putut prezenta o concluzie fără echivoc.

E cazul să menționez acum câteva diferențe dintre carte și film. În carte, despre cercetările lui Andre Berton (evident, anagramă parţială a numelui fondatorului suprarealismului André Breton) aflăm din niște documente pe care le parcurge Kris Kelvin; Andre Berton nu are prezență fizică. În film, Berton se numește... Anri Burton și apare în carne și oase, în casa tatălui lui Kelvin. În carte, Kris își menționează tatăl în treacăt, într-unul dintre monologurile sale.

Regizorul a afirmat că în realizarea acestui film a simțit obligatorie legătura telurică: „Aveam nevoie de Pământ pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumusețea Pământului, să se gândească la ea și revenind de pe «Solaris», să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei”. Filmul începe cu imagini din natură: o frunză arămie plutește peste algele verzi ale unei ape curgătoare. E apă din belșug, multă ceață, dar și vegetație luxuriantă, caracteristică terenurilor mlăștinoase: papură, izmă de baltă, rogoz, sălcii etc. În văzduh, se înalță trilul păsărilor. Kris apare tăcut în mijlocul acestui peisaj, apoi se îndreaptă spre casa părintească, situată în vecinătatea râului. Din curte, de la mică distanță, îl strigă tatăl său (Nik Kelvin, interpretat de Nikolay Grinko), care în același timp întâmpină doi musafiri: un vechi prieten de-al său, pilotul Anri Burton (Vladislav Dvorzhetskiy), sosit împreună cu fiul său, un băiat de vreo zece ani. Kris se apropie însă timid de casă, zăbovind în natură, chiar și atunci când începe ploaia, o ploaie de vară, torențială. În casă, se află și Anna (Tamara Ogorodnikova), mătușa lui Kris. Adulții vor viziona de pe o casetă video un film adus de Burton, pe care îl vom vedea, în cadre alb-negru, cu câțiva ani mai tânăr, prezentând în fața unei comisii propriul său raport despre fenomenele stranii, inexplicabile și tulburătoare care se petreceau pe stația Solaris. Acest raport apare în roman, dar e plasat aproape pe la mijlocul cărții, nu în introducere.

Așadar, revenind: Tarkovsky spunea că a avut nevoie de Pământ. Dar nevoia lui de Pământ e mai ales un pretext pentru a insera o parte din preocupările sale: nostalgia după lumea copilăriei, legătura omului cu natura, (in)stabilitatea relațiilor de familie și modificarea raporturilor odată cu trecerea timpului (familia e prezentată fără cosmetizări, cu micile conflicte ce se pot isca oricând între membrii ei, chiar dacă aceștia se iubesc), tradiția ospitalității, cultul prieteniei.

Vizita personajului principal pe stația „Solaris” apare în filmul tarkovskian ca o acoladă în timp (el părăsește Terra cu teama în suflet că nu-și va revedea părintele), dar fundamental se va dovedi o explorare a propriilor coridoare sufletești (reușite metafora vizuală, paralela cu coridoarele austere și degradate ale navei spațiale). 

La scurt timp după sosirea pe „Solaris”, Kris Kelvin află de la cei doi oameni de știință rămași în viață – Snaut (Jüri Järvet) și Sartorius (Anatoliy Solonitsyn); pe Gibarian nu-l mai găsește; acesta  a recurs la același gest extrem ca Fechner – că în urma unor experiențe să le spunem „onirice”, după ce dorm, rezidenții de pe stație primesc „oaspeți”, un fel de „clone” (sau le-am putea numi și doppelgänger) ale unor persoane importante pentru ei, dar care nu se mai numără printre vii. Astfel, Kris va fi vizitat de fosta soție Hari (Harey, doar fostă iubită, în carte), care în urmă cu zece ani și-a curmat viața. Nu voi insista asupra acestui aspect și asupra dimensiunii sale psihologice și morale, deoarece cei mai mulți dintre comentatorii atât ai filmului, cât și ai cărții au făcut-o. S-a scris deja mult mai bine decât aș putea eu să o fac; inclusiv în acest număr al Revistei „Ateneu” se află o subtilă analiză cuprinsă de poetul Dan Petrușcă în eseul „Despre fantastic şi alte întâmplări”. Formidabile și obligatorii de parcurs sunt trei eseuri pe care criticul de artă Marian-Sorin Rădulescu le dedică filmului „Solaris”: „Un altfel de Twilight Zone”; „Rușinea va salva omenirea”; „Gânduri pe marginea unui anumit tip de film” (în care sunt decodificate simbolurile, bogatele referințe livrești și trăsăturile metafizice din Solaris-ul tarkovskian; decupez din primul eseu menționat: „«Solaris» devine astfel o celebrare a valorilor umane şi a puterii de a iubi într-un univers indiferent şi chiar ostil. [...] Final de odisee: Kris se întoarce (sau îşi închipuie că se întoarce) la casa părintească şi îngenunchează în faţa tatălui său, într-o ipostază ce aminteşte clar de tabloul lui Rembrandt. Deodată, atâtea şi atâtea neînţelesuri se preschimbă-n gândul limpede (o replică rostită de Kris, în momentul în care a început să deprindă lecţia oceanului gânditor), care poate sta drept coda acestui film: «Ruşinea va salva omenirea»”. 

Iată, așadar, nevoia de Pământ capătă, prin întoarcerea acasă, și o altă importantă valență: cea a reversibilității. Imaginea dinaintea genericului poate fi receptată ca aluziv-escatologică, dar în profunzime e romantică: există o similitudine între oceanul gânditor „Solaris” și cel miniatural, nostalgic, terestru, imperfect, dar sensibil-uman al familiei din care se trage fiecare om în parte, indiferent dacă e un savant sau un banal „contabil”!

(Violeta Savu, în revista „Ateneu”, februarie, 2022)

(articol publicat la rubrica „Realitatea paralelă”, în numărul 630 al Revistei „Ateneu”, februarie, 2022; număr tematic, dedicat literaturii și artei SF)

 „Filmul este o realitate perceptibilă și așa și este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski

 

Alte două recenzii de film. "Poem caffe"

Aceste recenzii au fost publicate în Revista "Poem caffe" nr. 8. "Poem caffe" este o revistă de poezie şi artă editată, în Brăila, de Cofetăria/Ceainăria "Poem caffe". Manager cofetărie: Vera Maxim; Redactor şef al revistei: poeta Luminiţa Dascălu

Recenzia filmului "Prin oglindă" (1961, Sasom i en spegel/Through a Glass Darkly), Regizor: Ingmar Bergman

Recenzia filmului "Bi-mong" (2008), Regizor: Ki-duk Kim 

Două recenzii de film

publicate în nr. 6/2013 al revistei "Poem caffe", revistă de poezie ce apare la Brăila prin susţinerea financiară a Cofetăriei POEM CAFFE

Broadchurch (2013, Marea Britanie)

La piel que habito (201, Spania, regie Pedro  Almodóvar)

A torinoi lo

...un film regizat de Bela Tarr (Ungaria). Filmul incepe cu relatarea momentului care a declansat nebunia lui Nietzsche, acesta asistand la biciuirea nemiloasa a unui cal decatre un birjar. Agonia calului l-a impresionat pe filozof peste masura: "In Torino, pe data de 3 ianuarie 1889, F. Nietzsche iese de la nr. sase, de pe strada Carlo Alberto, poate pentru a face cativa pasi, sau pentru a merge la oficiul postal pentru a-si ridica posta. Nu foarte departe de el sau intr-adevar foarte departe de el, un birjar avea necazuri cu calul sau incapatanat. In ciuda indemnurilor sale calul nu voia sa se miste, cat despre birjar... isi pierde rabdarea si pune biciul pe el. Nietzsche ajunge in multime si pune capat brutalei scene a birjarului, care in acel moment spumega de furie. Robustul si mustaciosul Nietzsche sare pe neasteptate in trasura. Apuca gatul calului cu bratele si plange in hohote.Vecinul lui il ia acasa, unde zace in pat, nemiscat si in tacere, vreme de doua zile. Dupa care pronunta celebrele sale cuvinte: 'Mama, sunt nebun!' Mai traieste10 ani intr-o nebunie blanda, sub ingrijirea mamei si a surorii sale. Despre cal, nu mai stim insa nimic." Si de aici incepe... povestea ... calului, singurul animal al unei familii formata din doua persoane, un barbat si fiica lui. Barbatul pare destul de in varsta dar asta probabil din cauza bolii de care sufera, are semipareza pe partea dreapta a corpului. Fata, in varsta de vreo 30 ani (mai mult sau mai putin), este uratica dar degetele ei sunt de o finete rara, n-ai cum sa nu le remarci atunci cand cei doi iau masa, constand mereu in cate un cartof fiert pentru fiecare. Locuinta este un bordei izolat de lume (interiorul seamana oarecum cu Chilia lui Daniil Sihastru de la Putna), afara este o furtuna de vant fara sfarsit. Atmosfera este dezolanta, spatiul de desfasurare claustrofob. Tatal si fiica iau doar de doua ori contact cu "lumea", o data cand o satra de tigani trece "intamplator" pe acolo si, prin vizita unui barbat bizar, un musteriu pentru palinca, un fel de profet paranoic, ce va tine un discurs delirant si nihilist. Cand barbatul acesta pleaca, ultima imagine a lui este incadrata in urmatoarea fotografie, impartita de canatul din mijloc al ferestrei: de o parte - silueta barbatului, aflata pe aceeasi linie cu copacul din departare (un simbolal evadarii in alta lume - care se va dovedi a fi imposibila), iar de cealalta parte - nimicul, singuratatea. Intrarea intempestiva a tiganilor se leaga de simbolul fantanii (mai sunt si alte simboluri in film: fereastra, furtuna, camasile albe, lampa, cartofii, lemnul, focul din vatra, ...)

Tacerile (se rostesc extrem de putine cuvinte), muzica psihedelica (Mihály Víg), sunetul frunzelor spulberate de vantul salbatic intregesc un tablou al dezolarii. Tatal si fiul sunt doua chipuri ale nefericirii. Dar cea mai coplesitoare pare a fi tristetea calului. Filmul se incheie magistral, cei doi parca ar fi figuri de ceara si se vor ineca treptat intr-un intuneric incarcat de semnificatii.
Un film despre care cineva afirma ca este o capodopera. Subscriu parerii respective!