Constantin Țînteanu: „Frumosul stă împreună cu urâtul în orice.”

Interviu. Violeta Savu în dialog cu Constantin Țînteanu

Maxonia, 2019

– Ne aflăm la Galeria „Karo”, pe simezele căreia putem admira lucrări din expoziția de grup „Cu ochii întredeschiși”, printre care se află și câteva sculpturi realizate recent de tine. De unde vine această pasiune? Când ai început să faci sculptură? 

Constantin Țînteanu: – Am început de fapt cu pictură. Aveam zece ani şi îmi doream cu ardoare să cumpăr un tablou foarte frumos: nişte vecini emigrau în America şi vindeau tot. Pânza respectivă costa două salarii, ai mei nu şi-o permiteau. Am fost trist. Şi acum câteodată mă gândesc: era un cap de arab care te urmărea cu privirea. M-am străduit atunci să fac eu o lucrare, pentru a umple golul apărut. Am pictat-o pe mama după o fotografie, dar nu mi-a plăcut rezultatul. Sculptura? Cam în aceeaşi perioadă: tatăl meu dăltuia în lemn draperii şi rame de oglinzi, iar eu ciopleam capete de oameni. Și îl criticam cu toţii pe Brâncuşi, pentru faptul că se lepădase de talentul său ieşit din comun – omul fără piele ne fascina –, pentru a face în schimb prostii pe care nimeni dintre cunoscuţi nu dădea doi bani. Figurativul atunci era singurul care conta, nu vedeam dincolo de aparenţă. Sculptura, poetic vorbind, este ca oglindirea clipei într-o imagine în mişcare, foarte greu de ajuns la esenţa ei. Nicidecum doar cu privirea, ci cu ochiul minţii, mai ales. Cugetare, înainte de orice; pentru mine, mijlocul prin care cercetez lumea din care fac parte. Emoţiile, chiar dacă importante, sunt mereu duse în plan secund, încerc să le ţin sub control cât pot de mult.

– Arta ta conţine metafizică, filozofie, conservarea memoriei. Ce urmăreşti prin sculptura ta?

Memoria, 2019

Constantin Țînteanu: – N-aş putea spune că urmăresc programatic un anumit parcurs. Mă feresc cât pot de repetiţii, de subiecte la modă sau de potriviri care „se caută”. Nu vreau să decorez apartamente ori spaţii publice, lucrările mele nu sunt accesorii la mobilă şi perdele. În ceea ce mă priveşte, sculptura se autocreează; sunt doar un martor care urmăreşte cu mult interes tot ce-i apare în faţa ochilor. O mână neştiută aşază cum trebuie fiecare părticică; important e să te laşi în voia ei. Mai complicată decât orice se dovedeşte aproape întotdeauna încheierea, capătul drumului. Dacă recunoşti varianta cea mai bună dintre cele posibile, rămâi acolo. Fiecare pas în plus strică echilibrul, te duce în jos. Dar pentru a pătrunde aici trebuie atinsă mai întâi acea stare de graţie, cu promisiuni şi mister, greu de transpus în cuvinte. Sunt adeseori perioade, nu scurte, în care nu iese nimic. Cel mai bine atunci e să uiţi totul, să te apuci de altceva. Negreşit la un moment dat flacăra se va reaprinde, o forţă de neoprit pune iarăşi stăpânire, preluând iniţiativa. Ce a mocnit înăuntru izbucneşte afară cu toată puterea, ca o frumoasă eliberare. Iar întrebarea nerostită primeşte răspunsul cuvenit.

– Ai un ritual al tău când lucrezi? Unde lucrezi? Ai un atelier personal? 

Conacul Otetelesanu, 2018

Constantin Țînteanu: – Depinde ce lucrez. Sunt unele operaţiuni foarte zgomotoase, cu aşchii şi praf, cu efort, numai cu cerul deasupra. Câteodată prea cald, alteori foarte frig, alergi mereu dintr-o parte în alta să te adăposteşti. Ritual nu este, fiindcă mă plictiseşte tot ce înseamnă reluare, revizitare; nu vreau să calc de două ori în acelaşi loc. Atelierul îl am la Râşca, din primăvară până toamna târziu. Acolo sfredelesc, tai, cioplesc, şlefuiesc, bat mii de cuie, fac mizerie, citesc. Mă sustrag pe cât pot de la treburile gospodăriei, merg la bureţi, reciclez la nesfârşit. Inclusiv lucrările proprii pe care le canibalizez, le dezmembrez şi fac altele noi. Iarna, acasă, în Bacău: colaje, împletituri din sârmă, iar cuie bătute şi tablă decupată. Schiţe în creion, dar nu chiar multe, fiindcă aproape totul este fixat deja în cap. Aici e de fapt adevăratul atelier, unde se conturează fiecare detaliu în parte. Sculptura este gând înainte de orice, cum bine spunea Beuys.

– Una dintre sculpturile tale din expoziția „Cu ochii întredeschiși” mă face să mă gândesc la roci, minerale, șisturi bituminoase etc. Se leagă asta de structura ta de geolog, prima ta calificare cronologic vorbind? Câtă legătură există între geologie şi sculptură?

Constantin Țînteanu: – Voi reda textul care însoţeşte lucrarea pomenită de tine: Mai degrabă justificare a demersului, nevoii de protest faţă de natura umană, cu disponibilitatea ei nelimitată de a distruge tot ce o înconjoară:  lăcomie, drum către moarte. Trup chinuit într-un gratuit act de cruzime, copac viu ce păstrează durerea în trunchiul pietrificat. Suferinţa naşte frumuseţe. Pendulează omul între mult din puţin şi prea puţin din mult. Niciodată sătul. Căci mult e prea puţin pentru el. Vorbim despre „Forest”. Lemn, hârtie şi tablă. 

Forest, 2020

Ca să-ți răspund totuși la întrebare: există o legătură strânsă între geologie şi sculptură; sunt două modalităţi de contemplare a realităţii, cu rezultate asemănătoare; nu le deosebesc.

– Limba latină: o „limbă moartă”, zic unii. Cum de o știi atât de bine?

Vanitas

Constantin Țînteanu: – O limbă aparte, mă fascinează. Ca tot ce ţine de Roma antică. Simpla incantaţie a unor rostiri înţelepte spuse acum două mii de ani rezonează profund. Am observat că litera fixată de un volum obişnuit îl va transforma în ceva care depăşeşte forma imediată. Astfel, scrisul devine mai puternic decât imaginea, negreșit aceasta din urmă va ajunge în poziţie subordonată, chiar simplu pretext pentru a transmite mesajul. Am o lucrare în expoziţia „Cahle” care-şi datorează existenţa unui citat din „Satirae” ale lui Horaţiu: „Est modus in rebus, sunt certi denique fines, quos ultra citraque nequit consistere rectum”. (Este o măsură în toate, drumul drept să-l ţii, nu trece hotarul dintre bine şi rău.)

– Cum vezi arta contemporană internaţională în comparație cu cea din România? Care sunt diferenţele şi asemănările între expoziţii, galerii, artişti?

Constantin Țînteanu: – E o întrebare la care mi-e greu să dau un răspuns, dintr-un motiv foarte simplu: plaja expresiei artistice fiind aproape nemărginită, arta se manifestă printr-o multitudine de faţete, ipostaze, trăiri. E imposibil să urmăreşti tot ce se întâmplă; eu nici măcar nu vreau să încerc, nu aş avea timp de nimic altceva, multe nu mă interesează. Dacă ne referim la direcţiile dominante în „arta oficială” internaţională (SUA şi Europa, cu precădere), numind-o aici pe cea susţinută de sistem (marile muzee, critică, publicaţii, galerii), am observat în ultimii ani o tot mai largă răspândire a unei retorici militante, un activism de o anumită factură, destul de radical pe alocuri. Arta trebuie pusă în slujba „(r)evoluţiei”: cine se abate de la direcţia justă nu face bine, e de partea greşită a istoriei. Teama de a fi incorect politic bântuie subconştientul, ia naştere un limbaj dublu, apar şabloane în gândire. Inevitabil se întronează (auto)cenzura. E previzibilă calea deschisă de noua-veche ideologie, la capăt nu poate fi decât o lume în care toţi vor fi la fel. În cazul României, e mai puţin complicat. Sunt unii care trăiesc încă în secolul 19, de unde se uită cu dispreţ în jur, bombănind că ceilalţi n-au habar a picta un ochi; alţii, simţind de unde bate vântul, sar în barca progresistă vâslind cu putere spre un viitor luminos. Majoritatea: după putinţă şi noroc. În ţara tuturor posibilităţilor, cum e a noastră, supravieţuiesc doar cei puternici. E un subiect trist despre care nu vreau să vorbesc mai mult, fiindcă am obosit să îl tot pomenesc. Oricum, e în zadar.

– Ai afirmat că te consideri român, dar şi englez. De ce şi englez?

Constantin Țînteanu: – „British Museum”, „Victoria and Albert Museum”, „Tate Modern”, „National History Museum”, „Tate Britain”, „Science Museum” le ştiu pe de rost, zgomotele se aud altfel, mirosul specific, vibraţia diferită, recunosc legat la ochi fiecare loc în parte, doar după câţiva paşi. Eu am şi cetăţenie britanică. Lucrul acesta nu mă face mai englez sau mai puţin român. Un act nu stabileşte ce simţi, renunţarea la ceva nu te va transforma dintr-odată în alt om. Dar şcoala în afara şcolii am făcut-o la momentul potrivit; o importantă etapă a vieţii am petrecut-o în Londra, acolo am găsit ce căutam, chiar mai mult decât îmi imaginam. M-am comportat ca un burete uscat, absorbind cu aviditate, de-a valma, tot ce mi-a ieşit în cale, apucând fiecare firimitură cu teama de a nu scăpa ceva printre degete.

Obişnuiam în drum spre casă, pentru câteva minute, în fiecare zi să intru la „National Gallery” pentru a vedea „Cina de la Emmaus” a lui Caravaggio sau pe Vermeer, Pontormo, Piero della Francesca. Când zăboveam puţin mai mult, îi căutam pe Chardin, Hogarth, Michelangelo, Gossaert, Bruegel, Hals, Stubbs, Gainsborough. Apoi, locurile şi oamenii, Portobello sâmbăta, cu bunii mei prieteni Justin, Tobi, Nicholas, negustori de antichităţi, mari specialişti în artă tribală, gravură, ceramică medievală, artă sacră. Camden Town, cu aerul său funky; haine vintage; măşti din Papua Noua Guinee sau Bali; mâncare indiană şi ceai Typhoo sau PG, cu două degete de lapte. „Churchill Arms”, cu green curry la Thai. Târgurile de vechituri din: Ascot, Kilburn, Vauxhall, Denham. Licitaţiile de la Chiswick. Cafeaua etiopiană făcută pe cărbuni în Liverpool street; cappuccino la Nero sau Costa, niciodată Starbucks. Bacon sandwich with egg, în Leytonstone. Plimbările prin Highgate, lecturile de la Waterstones. Ronnie Scott’s, celălalt nume al jazzului. Church street, cu magazinele sale de antichităţi; autobuzul 49 spre Clapham Junction; A40, în maşină duminică dimineaţa. Billiard şi Guinness ori Fosters, la The Crown. Ploaia măruntă. Alexandra Palace. MPB, Byrne Bros. Walking on Wood. Și toate celelalte. Alright mate! Mind the gap.

C-tin Țînteanu, Violeta Savu
și Oana Gheorghe
(foto: Broșu C-tin)

– Fascinant, ne stârnești dorința de a deveni și noi englezi! Să revenim în România. Povesteşte-mi un pic despre cele mai recente expoziţii personale;  cea de la Sângeorz și cea de la Palatul Mogoșoaia, la vernisajul căreia am avut și eu șansa să fiu prezentă, îmi amintesc atmosfera plină de strălucire.

Constantin Țînteanu: – Expoziția de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi” s-a numit „Vita statera”, curatoriată de Maxim Dumitraş, prieten apropiat, unul dintre sculptorii români contemporani cei mai importanţi. 

Forest. Land art, 2019

M-a onorat invitaţia de a expune acolo, m-am bucurat la fel de mult să particip apoi la simpozionul „ArtForest” din Maxonia, organizat tot de el. M-am referit la „echilibrul vieţii”, calea de mijloc, armonia dintre om şi natură. Dar şi la efigii, efemera, fobii, naturalia, memento mori. La Centrul de Cultură „Palatele Brâncoveneşti” Mogoşoaia a fost diferit. Cu un an înainte am propus conceptul expoziţional unei comisii de la muzeu; m-au acceptat. Expoziţia s-a numit „Autoportretul memoriei”, curatoare fiind Ana Petrovici-Popescu. La vernisaj mi-am dat seama ce înseamnă locul bine ales, dar şi cât de important e să araţi exact atât cât este nevoie: nici mult, nici puţin. A ieşit perfect din punctul meu de vedere. Mulţumesc tuturor celor care mi-au stat alături, mă înclin fiecăruia în parte cu recunoştinţă.

– Sculptor, curator, galerist, critic de artă. Care postură îţi este mai apropiată?

Constantin Țînteanu: – Toate sunt la fel de apropiate, cumva se ajută între ele şi se completează armonios. E un mare privilegiu să lucrezi cu artiştii. Scormoneşti dedesubturile, explorezi căi pe care alţii poate nu le-au văzut, eşti expus mereu altor tipare, găseşti uneori înţelesuri surprinzătoare. Înveţi din greşeli; ele apar întotdeauna, sunt parte din joc. Ajungi să aranjezi totul în minte în cele din urmă; când a venit momentul, doar te desfăşori, simplu şi firesc. Am înţeles că mai importantă decât orice e comunicarea, felul în care te adresezi atât exteriorului, cât şi interiorului tău; contează enorm cum realizezi asta. Sculptura, curatoriatul, galeria, critica, deşi în moduri diferite, fac acelaşi lucru: se pun în slujba cuvântului.

– Cum de ţi-ai dorit să ai o galerie de artă proprie? De unde denumirea de „Karo”?

Constantin Țînteanu: – De ce nu mi-aş fi dorit?! Cineva la începuturi (pe 30 ianuarie 2021, galeria împlineşte şapte ani de activitate) se mira spunându-mi că înot împotriva curentului. Când alte galerii se închideau, noi deschideam. Nu realizezi mare lucru dacă mergi pe linia de minimă rezistenţă, oportunităţile nu le găseşti pe drumul bătătorit, ci acolo unde nici nu îndrăzneşti să gândeşti. „Karo” este ceea ce este; foloseşte-ţi imaginaţia, eu nu te voi lămuri.

– Ești un apropiat al Grupului „Prolog”. Care este povestea întâlnirii tale cu aceşti artiști?

Constantin Țînteanu: – Aş putea spune că l-am cunoscut pe Mihai Sârbulescu înainte de a-l cunoaşte; poate de aceea când l-am întâlnit prima oară, părea că-l ştiu dintotdeauna. Acum înţeleg şi de ce Horia Bernea spunea că a fost Prolog înainte de „Prolog”. I-am întâlnit apoi pe toţi ceilalţi: pe Paul Gherasim, apoi pe Horea Paştina, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv. O adevărată instituţie, maeştri ai picturii, dar mai ales ai vieţii trăite cuviincios, cu dragoste şi minunare în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Am făcut multe expoziţii împreună, mi-au îngăduit lucrul acesta: „Theatrum mundi”, „Memoria”, „Crucea”, „Mănăstirea Râşca”, „Podul lui Ion Grigorescu”, „Cabinetul de curiozităţi”, „Prolog”. Sunt etape foarte importante, înspre care privesc înapoi cu nostalgie, gândind totodată la ce va urma să fie.

– Ai spus la un moment dat „publicul nu contează”. Apoi ai zis: ba da, contează. De ce te-ai contrazis?

Constantin Țînteanu:

Bonjour Monsieur Courbet

– Dar nu m-am contrazis! Ambele afirmaţii sunt la fel de adevărate. Știu artişti experimentaţi, cu o activitate bogată în spate, pe care întâlnirea cu publicul îi stresează. Va veni lume, nu va veni? Ce vor zice unii, alţii, cum va fi înţeles? Din această cauză, probabil și din altele, unii expun foarte rar sau deloc. Eu declarând că publicul nu contează, am scos un factor inhibitor din ecuaţie, reuşind astfel să mă concentrez cu totul asupra expoziţiei, singura de fapt care mă interesează cu adevărat. Ce se întâmplă după aceea e o altă poveste: publicul va hotărî dacă devine important sau nu, după cum va prefera să participe sau să lipsească. Cred că privitorul interacţionând cu lucrarea creează ceva nou, mereu altceva; aici intră în joc nenumărate variabile, factori aleatorii pe care nici măcar nu-i bănuim. Revenind, întotdeauna vom descoperi aspecte inedite, neobservate anterior. Punându-l într-o astfel de postură, putem spune că obiectul se adaptează la condiţiile date: nu e niciodată acelaşi, la fel ca o fiinţă. Fără oameni el devine o formă lipsită de sens, indiferentă, inertă.

– Cum a respirat, cum a trăit, cum a funcţionat Galeria „Karo” în pandemie?

Constantin Țînteanu: – A respirat prin mască, a trăit de azi pe mâine, a funcţionat în regim de avarie. Dar am reuşit chiar şi în aceste condiţii să facem trei expoziţii foarte bune: „Forest”, „Marcel Lupşe – Descânt”,  „Cu ochii întredeschişi”, ultima cu lucrări a nouă artişti, realizate chiar în pandemie. Plus expoziţia „Cahle”, de la Muzeul de Artă Comparată „Sângeorz-Băi”. Plus tabăra de la Mănăstirea Râşca, ediţia a șaptea.

– În sculptură, cu ce materiale preferi să lucrezi? În ce curent s-ar putea încadra arta sculpturală pe care o faci tu?

Constantin Țînteanu: – Nu vreau să fiu încadrat în vreun „curent”, din simplul motiv că „ce e val, ca valul trece”, iar curenţii de obicei te trag la fundul apei şi acolo dispari. Lăsând gluma la o parte, evit genul de manifestări cu dată de expirare certă; eu cred că fiecare ar trebui să tindă spre ceva atemporal, valabil oricând. Știu că e utopic, nerealist, dar măcar mori pe mâna ta şi nu a altora, nu dai socoteală nimănui.

Pontus Euxinus
(De  la Mangalia la Tuzla) 

Ca materiale folosesc gunoaie, bucăţi de lemn şi tablă din case demolate, fragmente de obiecte cărora le dau şansa la o nouă viaţă. În esenţă, strânsuri umile şi fără importanţă. Îmi dă o satisfacţie imensă atunci când reuşesc să aduc în faţă, la locul de cinste, sub privirea tuturor, cuie ruginite, piei roase de molii, suprafeţe cu găuri de cari, jalnice resturi nedemne şi păcătoase. Dacă sunt şi apreciate, cu atât mai bine. Eu le tratez pe toate cu multă consideraţie, cu dragoste chiar, atent şi la cel mai mic detaliu, amănuntul acela din care poate începe un parcurs cu final neaşteptat, dacă îl laşi să se destăinuie. Frumosul stă împreună cu urâtul în orice, trebuie numai să vezi şi să alegi. E atât de simplu…

– Dacă ar fi să ai şansa de a expune împreună cu un mare artist din lume, într-o galerie internaţională, cu cine ţi-ar plăcea să expui şi unde?

Constantin Țînteanu: – La „Tate Modern”, cu Ion Grigorescu.

– Excelentă alegere! În încheiere – pentru că iată, vorbim la începutul lui 2021 –, aș vrea să te întreb ce planuri are artistul Constantin Ţînteanu pentru acest an. Care va fi următoarea expoziţie la Galeriile „Karo”?

Constantin Țînteanu: – Înspre vară-toamnă am programată o expoziţie personală pregătită de ceva timp, de data aceasta la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud. Mă gândesc deja la expoziţiile de grup. În primăvară, vor fi „Dada”, desigur în Moineşti; și „Mănăstirea Râşca”, la Bucureşti. Expoziția „Cahle”, la Bistriţa, posibil Cluj, Bucureşti, Iaşi. La Galeriile „Karo”, vom prezenta spre sfârşitul lunii ianuarie lucrări ale graficianului ucrainean Oleg Denysenko, curator Ovidiu Petca. În curând, o amplă expoziţie de grafică, diverse tehnici, cu artişti din Hong-Kong şi Coreea de Sud. Vor urma multe altele; acum sunt încă în fază incipientă; toate foarte interesante; discutăm şi despre acestea când va fi vremea lor. 

Dialog de Violeta Savu

(interviul a fost publicat în Revista „Ateneu”, ianuarie 2021, pp. 12-13)

Galeriile „Karo”, pagina de fb: https://www.facebook.com/galeriile.karo ; 
Site-ul Galeriilor „Karo”: https://www.galeriile-karo.ro/

Site-ul Revistei „Ateneu”: http://www.ateneu.info/ 

 

Nicolae Fleissig: Cămașa din „Camera secretă”

Interviu cu Nicolae Fleissig

Nicolae Fleissig, în fața unui corp
din ansamblul „Camera secretă”

Nicolae Fleissig - Zbor utopic;
Centrul de ccultură „George Apostu” Bacău;
creditfoto: VEM

Nicolae Fleissig nu este doar un artist mare, de reputație mondială, având peste 120 de lucrări monumentale în toată lumea, este și un om dispus la dialog, un bun povestitor. E curios să cunoască nu doar locurile, ci și oamenii pe care-i întâlnește pe cale. Pe Nicolae Fleissig îl caracterizează deschiderea. În sculpturile sale monumentale cu porți, deschiderile sunt spre alte universuri. Porțile înălțate de Nicolae Fleissig au legătură cu tradiția, dar maniera abstractă în care sunt lucrate sugerează și posibilitatea unei legături între lumi sau epoci diferite. La rezidența „Albastru”, sculpturile realizate de Nicolae Fleissig în lemn păstrează caracterul abstract, dar de data aceasta se situează sub incidența introspecțiilor, interiorizărilor profunde. Chiar și sculptura despre zbor, cu aripile sale rotitoare, e tot un rezultat al sondării interioare, căci de acolo vine nevoia de utopie despre care ne vorbește artistul în finalul interviului. „Migrația fluturilor de aur” face trimitere la fluturii lui George Apostu, cu care Fleissig a fost foarte bun prieten și căruia îi dedică lucrarea. Dar cea mai interiorizată îmi pare a fi „Inocența unei inimi care vibrează”, amintindu-mi de expresia „inima bate de să-ți sară din piept”. Iar în cubul de lemn - culcușul sau poate cușca inimii - stau închise toate trăirile foarte intense. Bucurii extatice și tristeți adânci care fac inima, care cântărește cel mult 350 de grame, să pară grea. 

     Despre astfel de emoții puternice am vorbit cu Nicolae Fleissig într-o seară din rezidența „Albastru”. Chiar dacă era obosit după o zi de muncă, mi-a răspuns cu multă amabilitate și răbdare la întrebări. Am vorbit despre Centrul „George Apostu” și George Apostu, rezidența „Albastru”, despre diferența dintre emigrația de acum și cea din perioada comunistă, despre România și Franța, despre orașul copilăriei, despre pierderi dureroase suferite în viață, despre timp și culoare și, bineînțeles, despre sculptură.

Nicolae Fleissig - Migrația fluturilor de aur;

Centrul de cultură „George Apostu” Bacău;

Credit foto: VEM

V.S. : Pentru început, vreau să-ți spun că am găsit pe un site o descriere făcută de criticul de artă Corina Teacă. Mi s-a părut că ți-a făcut un profil artistic care te definește: „Paletă stilistică omogenă. Apetit pentru geometrie, pentru volume simplificate. În repertoriul său formal un loc aparte îl ocupă reţeaua şi carelajul, motive investite de artist cu încărcătură simbolică, folosite atât în sculptură monumentală sau de mici dimensiuni, cât şi în intervenţiile sale în peisaj”. Așadar specialistul remarcă modernitatea stilului tău. Plecând de aici, te-aș întreba dacă te regăsești în arta recentă și cum te poziționezi față de ea?

Nicolae Fleissig : Este clar că eu fac parte dintr-o generație să zicem mai în vârstă. Noi suntem mai legați de niște tradiții care sunt determinante pentru un anumit tip, stil sau tendință ale volumului în sculptură. Unde mă situez eu? La fel ca George Apostu, și eu sunt postbrâncușian.

    Socot că artiștii tineri sunt extraordinar de interesanți, iar la mulți dintre ei, practic materia dispare. Ei lucrează foarte mult în imaterial, în imagini, cu sonor și mișcare. Dar dematerializarea trebuie să mai vină cu ceva, materia este înlocuită cu conceptul. Riscul aici este o anumită facilitate. Iar pentru sculptură, facilitatea este nocivă. Să-ți explic: vrei să faci o casă, temelia casei este sculptura. Apoi începi să clădești, vii cu conceptul, arhitectura și așa mai departe. Dar dacă nu ai temelia se duc toate.

V.S. : De la care dintre artiști, profesori sau colegi de-ai tăi, consideri că ai învățat cel mai mult?

Nicolae Fleissig : Primul meu profesor a fost un sculptor din Piatra Neamț, Pompiliu Clement. Un om extraordinar, un profesor de excepție. Îl respectam enorm. El mi-a pus bazele. La facultate, am avut șansa să-l am ca profesor pe Vladimir Predescu. M-am întâlnit cu el acum doi ani.

V.S. : Cum a fost întâlnirea?

Nicolae Fleissig : Plângea...

      În facultate, exista profesorul și maestrul. Maestrul meu era Ion Irimescu. Maeștrii erau maeștri! Irimescu venea cu taxiul în curtea școlii, ne dădea bani să ne luăm o bere. Se uita la lucrări, ne zicea că e foarte bine și pleca. Era pe alt nivel, la înălțime! Dar faptul că aveai un maestru conta enorm. Te simțeai protejat. Făceai parte deja dintr-o breaslă. Ierarhia era așa: maestrul, profesorul, asistentul și lectorul.

V.S. : Ai umblat prin toată lumea, sculpturile tale se găsesc pe toate continentele lumii. Cât de mult diferă sculptura de la o țară la alta? Cum te influențează în creație specificul țărilor unde ești invitat să faci sculptură?

Nicolae Fleissig : Fără să vrei ții cont. Dar dacă mi-ar impune cineva să țin cont, atunci am plecat. Fiecare țară, fiecare continent are un specific, pe care poți să-l cunoști, poți să iei contact cu fenomenul studiind puțin istoria locului respectiv, peisajul geografic. Când spun istoria locului mă refer și la istoria culturală, nu numai la înșiruirea evenimentelor. Dar cel mai important mi se pare contactul cu publicul, cu oamenii, care îți pot oferi niște informații fantastice. Dacă un sculptor e invitat să lucreze într-o altă țară, când ajunge acolo, are deja cel puțin zece sculpturi în cap. Pe care le adaptează în funcție de loc, climat, istorie, populație, peisaj. În funcție de materia cu care se lucrează, pentru că nu e același lucru lemnul, metalul, marmura, piatra, granitul. Sunt absolut diferite. Fiecare cu alt limbaj.

V.S. : Am auzit că ai fost prieten foarte bun cu George Apostu. Când l-ai întâlnit prima oară?

Nicolae Fleissig : Pe Apostu?! Oooh! Când l-am întâlnit prima dată, cred că eram în anul patru de facultate. După care, el a plecat. Eu am plecat un an jumătate după el. Ne-am întâlnit la Paris. Acolo am petrecut destul de mult timp împreună, dar apoi, of, Apostu s-a îmbolnăvit. Prin '85 era într-un simpozion, la Aix-en-Provence. Și cum eu locuiesc undeva în sudul Franței, m-am dus de l-am luat din Aix-en-Provence. A venit la mine și a stat cam o lună. Deja era foarte bolnav. Stătea într-o cameră de la etaj și desena. Cobora foarte rar. Îi duceam eu de mâncare, dar nici nu mai mânca... Apoi, a plecat de la mine. Și ultima dată când l-am văzut pe George... era pe patul de moarte! Emigrația, eu și George am făcut-o împreună. Și toată suferința emigrației. Pentru că nu-i ușor și nu-i doresc nimănui. Astăzi este aproape amuzant să-i spui cuiva că ai vrea să pleci și nu poți să te duci. Cum adică nu poți să te duci?! Dacă vrei să mergi în Belgia, mergi în Belgia. Sau în Australia, sau unde vrei. Eu am emigrat în 1982. Atunci când am plecat știam că nu pot să mă mai întorc în țară.

V.S. : Ai plecat în primul rând pentru a face artă. Ce crezi că s-ar fi-ntâmplat dacă n-ai fi plecat?   

Nicolae Fleissig : Păi, să-ți zic, eu am avut două expoziții închise la Orizont. Cenzura! Nici nu știu de ce m-au cenzurat! Un cenzor de exemplu nici nu se uita la lucrări, se uita la titluri. Să nu fie titlurile subversive! În acea perioadă am făcut un grup de artiști, eram patru (Bente Tiberiu, Dinu Cîmpeanu, Nicolae Fleissig și Mihai Istudor). Era un grup puternic. Am făcut o expoziție tot la Orizont. Și n-a plăcut cenzurii! Eram considerați artiști decadenți. Dacă eu fac artă decadentă... ce să mai vorbim!

V.S. : Acela era doar un pretext. Lor le era teamă de forța voastră creativă, prin care vă puteați exprima și idei revoluționare. Când ai plecat din țară erai căsătorit? Ai plecat împreună cu familia?

Nicolae Fleissig : Da, eram căsătorit. Am plecat împreună cu soția. Copiii au rămas la părinții soției. Cam după un an și jumătate, aproape doi, am reușit să-i aducem prin tratatele de la Geneva, cu integrarea familiilor.

V.S. : Cum au reacționat părinții tăi când ai plecat?

Nicolae Fleissig : A fost dureros. Nu i-am mai văzut niciodată în viață. Știam atunci când am plecat că n-o să-i mai văd... Pleci, dar nu știi ce urmează să se-ntâmple. Cine știa că va fi dat jos Ceaușescu?! Atunci, nimeni nu știa.

V.S. : Dar ați reușit să țineți legătura cu părinții? Vorbeați la telefon? Vă trimiteați scrisori?

Nicolae Fleissig : La telefon am mai vorbit din când în când. Scrisori?! Scrisorile erau cenzurate! Mai ales atunci când e vorba de azil politic... Una e să fii refugiat și alta să fii solicitant de azil politic. Eu dacă m-aș fi întors în țară, mă băgau direct în pușcărie.

V.S. : Pentru că ai trăit mulți ani în Franța, aș vrea să te-ntreb cam ce îi diferențiază pe români de francezi în atitudinea față de artă?

Nicolae Fleissig : În opinia mea, nu există niciun fel de diferență. Să nu uităm că Brâncuși a plecat din România, a trăit în Franța. Brâncuși, care este părintele sculpturii românești. Iar în Franța, el este văzut ca un fenomen! Legătura între Franța și România în zona artei este totală. Ca să nu mai vorbim că România era odată, și încă mai este puțin, o țară francofonă. După Războiul Ruso-Turc, prima mare putere care a recunoscut independența României a fost Franța. Germania, nu! Rusia, nu! Și așa s-a deschis un fel de autostradă pentru noi spre Paris. Uite, eu locuiesc în sudul Franței, la picioarele munților Pirinei, într-un sat mic. Și cine crezi că a trecut cândva pe acolo? Tristan Tzara! Satul unde locuiesc eu seamănă destul de mult cu un sat transilvănean. În acel sat am atelierul, dar și un Centru de artă, creat de mine. Numai că acum Centrul de artă e un pic în ațipire, pentru că... Așa cum s-a întâmplat peste tot, s-au schimbat guvernele... Înainte lucram foarte mult cu subvenții. Subvenții de la Ministerul Culturii, de la Guvernul Francez. Centrul de artă fondat de mine e făcut special pentru artiști consacrați, de renume. Maxim Dumitraș a fost invitat de câteva ori acolo.

V.S. : Ce te inspiră cel mai mult pentru arta ta? Ai momente când te confrunți cu criza de inspirație, cum le depășești?

Nicolae Fleissig : Tu ești scriitoare și știi ce înseamnă pagina albă. Noi suntem la fel, exact la fel. Plus, dacă pagina albă te poate inhiba, ia imaginează-ți cum ești în fața unei tone de piatră... Cel mai dificil e că te chestionezi. Și printre multele întrebări pe care ți le pui, apare asta: are oare rost să fac ceea ce fac?! La ce servește?! Dar am aflat la ce servește arta. La nimic! Dar de aia trebuie făcută!

V.S. : Una dintre sculpturile tale monumentale ai dedicat-o memoriei fiului tău. Are forma unei cămăși...

Nicolae Fleissig : Sculptura sub formă de cămașă e doar un element dintr-un ansamblu, făcut într-adevăr în memoria băiatului meu. Se numește „Camera secretă”. Acolo nu e numai cămașa. E totul. E un pat, un scaun. (îmi arată pe catalog imagini) Uite, intri pe poartă, găsești imediat niște bănci pe care poți să te oprești. Aici este patul, uite în apropiere și scaunul. Patul este acel pat în care fiul meu a zăcut. Scaunul e scaunul pe care eu mă așezam și discutam cu el orice, ore întregi. Cămașa asta simbolizează haina din care corpul a plecat.

V.S. : Te-a ajutat arta, cu timpul, să accepți acest eveniment tragic din viața ta?

Nicolae Fleissig : Nu pot spune asta. Cu moartea unui fiu nu te-mpaci. Nu o accepți. La un moment dat când era bolnav, era spre sfârșit, mie îmi era rușine să mă uit în oglindă. Aveam șaizeci și ceva de ani și lucram în forță pe afară, iar el zăcea la treizeci și ceva de ani... Este inimaginabil. Și mai e încă ceva: un băiat, în special un băiat, poate să moară înaintea părinților în timp de război. Dar nu în timp de pace!

V.S. : Să revenim la aspecte mai luminoase din viața ta. În această vară, ai fost invitat la Piatra Neamț să prezinți o expoziție foto cu reprezentări din lucrările tale monumentale. A fost un eveniment foarte reușit, cu mult public care a venit special să te vadă. Cum a fost pentru tine revederea cu orașul copilăriei tale?

Nicolae Fleissig : Este un oraș frumos, din toate punctele de vedere. Întotdeauna a fost un oraș interesant: înconjurat de munți, nu prea înalți ca să te strivească. Totul e verde, Bistrița care-l traversează... Un oraș fascinant! Singurul regret pe care-l am e că nu au păstrat măcar o parte din centrul istoric. Mulți spun că centrul istoric e biserica lui Ștefan cel Mare, turnul lui Ștefan cel Mare, Muzeul de Artă și Muzeul Cucuteni. În copilăria mea, la Obor, târgurile erau o dată pe lună și veneau țărani, pădurari, cu animale, cu lemne... Oborul era un câmp enorm. Acolo negustorii își vindeau produsele, după aceea intrau în oraș pe Strada Mare și deveneau ei, din negustori, cumpărători. Strada Mare nu era mare deloc, era o stradă lungă, dar foarte îngustă. Erau prăvălii de o parte și de alta, unde găseai de toate: piele, șuruburi, ciocane, clește, seceră, coasă... Strada aia avea o poezie a ei, erau acolo niște case micuțe, dar cu arhitectură de prăvălie. Proprietarii aveau jos magazin și sus aveau două cămăruțe. Erau comercianți, dar nu aveau palate. La capătul străzii mari erau grecii care vindeau halva, lucum, scrumbii... Scrumbiile stăteau în butoaie...

V.S. : Știu că ție îți place să citești, ești un degustător de poezie. Este important pentru un artist să aibă cunoștințe și din alte domenii?

Nicolae Fleissig : Este foarte important, dar până la un anumit punct. După care, trebuie să fii egoist. Egoist cu tine însuți. Altfel te pierzi. Sculptura cere un efort enorm. Nu numai fizic. Să trăiești cu volumul, să vezi volumul într-o piatră sau nu știu unde... nu e ușor. Putem să simplificăm: pictura nu este altceva decât culoare. Iar culoarea nu este altceva decât lumină. Grafica nu este altceva decât umbra unui obiect. Muzica nu este altceva decât sunet. Iar sculptura nu este altceva decât volum. Fără culoare.

V.S. : Dar tu intervii cu culoare în sculpturile tale...

Nicolae Fleissig : Da, intervin cu culoare tocmai pentru că-mi lipsește! Aproape în toate perioadele culoarea a fost folosită pe sculptură. Cu timpul, culoarea de pe sculpturi s-a dus. Asta e patina. În urmă cu zece-cincisprezece ani eu nu foloseam culoarea, dar foloseam patina, care vine din culoare, e urma culorii. În Egipt vezi pe plafon niște picturi formidabile! De mii de ani...! Pe acele desene, foarte puțin a mai rămas culoarea... și sunt de o frumusețe incredibilă! Urma aceea de culoare duce timpul cu ea!

V.S. : Apropo de culoare, de albastru... Cum te simți la rezidența „Albastru” de la Centrul George Apostu? Ce ai lucrat aici? E ceva diferit pentru tine comparativ cu alte simpozioane internaționale la care ai participat?

Nicolae Fleissig : E foarte diferit! În primul rând materialul este diferit! Când eram încă un copil am început să lucrez în lemn. Iar apoi am trecut la piatră. Am lucrat în toate materialele: lemn, piatră, granit, metal... De câțiva ani însă cel mai mult lucrez în granit.

      Am fost invitat încă de anul trecut la rezidența „Albastru”, dar nu am putut ajunge pentru că m-am operat la umăr. Mi-am dorit mult să vin pentru George Apostu. Cred că dacă George ar ști, și poate știe..., că eu sunt aici, că Centrul se cheamă George Apostu... E o revanșă nemaipomenită, fosta casă a lui Ceaușescu să se cheme astfel! Apostu, care a plecat din cauza lui Ceaușescu! Eu, care am plecat din cauza lui Ceaușescu, am venit să lucrez aici! Iar ideea rezidenței mi s-a părut foarte frumoasă. Propunerea lui Maxim Dumitraș cu tema albastru mi-a plăcut foarte mult. Propunerea lui Max mi se pare foarte interesantă, pentru că trebuie să te gândești un pic mai departe decât la vopseaua de culoare albastră. Albastru nu e culoare. Îmi aduc aminte, lucram odată lângă Moscova și era un lac enorm, nopțile erau puțin albe, lacul era albastru. Erau niște plopi enormi, erau albaștri. Cerul era albastru. Totul era albastru din cauza nopților albe, care erau de fapt albastre. Un fel de brumă se ridica de pe lac... era surrealist!

V.S. : Ai adus cu tine aici un lemn special din Franța. Care-i povestea lui?

Nicolae Fleissig : Este un lemn care-i încărcat de-o istorie. Este un lemn încărcat de o altă materie decât lemnul. Este un lemn de paletuvier, care crește la intersecția fluviilor cu marea sau oceanul, un lemn de mangrove. Fiind situat la această intersecție, unde există flux și reflux, copacul acesta trage în seva lui apă, care e și puțin sărată, dar și dulce. Trage, de asemenea, nisip. Un nisip extrem de fin ajunge până în vasele capilare. Este un lemn despre care am putea spune că are silicoză. Dar exact din această cauză nu intră în el: viermi, insecte, carii... Din lemnul ăsta se construiau niște bare lungi de doi metri, doi metri douăzeci, care se-nfigeau în mare, se făceau niște scobituri și într-o scobitură din aceea migra o stridie. După doi-trei ani se forma un ciorchine de stridii. Lemnul ăsta l-am găsit aruncat aproape de Montpellier. Din el am făcut multe lucrări. Am adus și aici. E un lemn care-a stat zeci de ani în mare, e atât de plin de sare încât e pietrificat. Am folosit bineînțeles stejarul, dar am ținut s-aduc și acest lemn special pe care nu pot să-l tai decât cu disc pentru metal. Am intervenit pe el cu foiță de aur pentru a pune în evidență prețiozitatea sa.

V.S. : În acest fel ai creat și un dialog francez-român, prin materia folosită. Acest lemn iese în evidență în cele trei sculpturi pe care le-ai lucrat aici. Dă într-adevăr o notă foarte specială și caldă totodată, cred că și foița de aur contribuie. O temă pe care ai abordat-o în rezidența „Albastru” îmi pare a fi cea a zborului. Cineva spunea că ar compara una dintre lucrările tale cu o libelulă. Ai reprezentat o libelulă sau e altceva?

Nicolae Fleissig : Nu, nu e o libelulă! Ar fi prea simplu! Este un zbor utopic! Utopia trebuie să zboare. Fără utopie suntem morți. N-ar exista progres. Utopia trebuie să zboare dintr-o parte în alta. Să informeze pe alții. Utopia este absolut necesară!

Rămas bun, Nicolae FLEISSIG (24.03-1948 - 14 iulie 2024)!

Site-ul oficial al artistului: https://nicolaefleissig.blogspot.com/

(dialogul postat a fost realizat de Violeta Savu și a fost publicat în 2019, cu titlul „Am făcut emigrația cu George Apostu”, în nr. 51 al Revistei Vitraliu). La realizarea interviului a contribuit artista Anca Mihăilă, cu filmare video. 

Despre zbor, îmbrățișare și taină

Albastru la a treia ediție

creditfoto: VEM

Nicolae Fleissig. Fluturii lui George Apostu și cei ai lui Nicolae Fleissig și-au împletit aripile lor subțiri și zboară împreună pe o semilună cioplită în lemn de stejar. Inima lui Fleissig se zbate când amintirile cu prietenul său se lipesc de retină. Zborul e șansa de a fi aici și acolo, de a te întoarce în trecut și mai ales de a plonja în alte lumi viitoare, mai luminoase, mai pline de viață. Inima bate puternic și sacadat până când iese din piept. În coșul pieptului de artist e suferință, dar și speranță. Gândul pozitivist care trezea cândva poetul urbei se lipește cu foiță de aur pe lemnul de mangrove. Un zbor utopic, o piramidă abstractă, o formulă pentru aerare și respirație albastră a frumuseții. Inima vibrează. Inelele stejarului au ieșit la egalitate cu vasele coronare. Sângele curge albastru.

Min-Chin Tung. Îmbrățișare interioară. „Între”, pentru că e preocupat de legătura dintre vechi și nou, natural și artificial, vizibil și invizibil, spune artistul. Dar poate că e un astfel de între: lupta dintre eul din trecut și eul din prezent, depășirea eului din prezent de unul idealist, din viitor. O tensiune dată de antiteza eu și non-eu. Luăm pulsul stărilor din exterior cu ceea ce se întâmplă în interiorul nostru, cu frământările care ne compun, descompun și recompun sufletește. Dacă ne rotim, așa cum o facem pentru a privi sculpturile lui Min, încercând să prindem ideile din toate direcțiile și în toate sensurile, avem o șansă. Nu tot ceea ce ne este exterior ne atinge. Ne învelim în propriile cugetări. A medita e un mod de viață. Și uneori, de fapt foarte adesea, e unica șansa de a supraviețui nimicului, neantului.

Marko Vuksa. Reflexivitate, simplitate și taină. Marko Vuksa nu știu dacă putem să-l înțelegem, doar să-l simțim prin liniște și epidermă. Simț tactil. Urme fragile de cerneală albastră în desene asemănătoare celor rupestre. Pe sculpturile inspirate, spune artistul, de arhitectura locului. Dar negrul din lemnul ars s-a iluminat până-ntr-atât încât are acum culoarea pielii. Lemnul crăpat e schimbat cu unul șlefuit până la catifelare. Tehnica suspendării și ideea susținerii prismei pe latura ei aparent cea mai fragilă fac legătura între arhitectura veche și gândirea modernă, abstractă a artistului. 

(articol publicat de Violeta Savu, în Revista Vitraliu, nr. 51, octombrie 2019)

Notă:  „Programul de Rezidențe artistice de sculptură “Albastru” are ca principal scop constituirea unei colecții valoroase de sculptură contemporană în lemn ce vizează reorganizarea și amenajarea spațiului expozițional „Muzeul în aer liber” al Centrului de Cultură „George Apostu”, un important monument de for public. 

Artiști rezidenți în 2019: Nicolae Fleissig, Min-Chin Tung, Marko Vuksa. Curatorul programului pentru fiecare ediţie a fost artistul Maxim Dumitraş.

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio/ Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Rinocerii și sibilinicile lui Amancio

După vizionarea piesei de teatru „Rinocerii”, eram invitate, eu și prietena mea, care este critic de teatru, la petrecerea pentru sărbătorirea premierei. De fapt, ea era invitată și mi-a propus să merg cu ea. Împreună cu directoarea teatrului câțiva dintre invitați am străbătut vreo două-trei culoare, sau poate mai multe, de la parterul clădirii. Am ajuns la lift și am urcat până la etajul al treilea, unde mesele erau încărcate cu de toate, băuturi rafinate, bucate sofisticate, de toate culorile, și fructe. Se vorbea în șoaptă, lumea aștepta să iasă actorii de la cabinele unde și-au dat jos stratul mai gros sau mai subțire de machiaj, depinde ce personaj a interpretat fiecare. Căldura exagerată din sala de spectacol mă înfierbântase și setea mă chinuia. Am cules câteva boabe de struguri roșii, dar am simțit săgețile unor priviri ostile. Era o lipsă de bun simț, trebuia să am răbdare să vină actorii... Așa că am scăpat toate boabele pe podea, făcându-mă mai abitir de rușine. M-am retras într-un colț, îmi doream să fiu în altă parte, împreună cu ceilalți prieteni ai mei, care m-au însoțit la teatru. Un cuplu de tineri căsătoriți, da, sunt încă foarte tineri, chiar dacă au vreo cincisprezece ani, cred, de căsătorie. Ea îmi este prietenă apropiată, cu soțul ei am ieșit mai rar, dar cum cei doi trec printr-o perioadă de redescoperire, în care partea cea mai frumoasă este că au început să-și trimită scrisori de re-îndrăgostire, soțul ei și-a manifestat dorința de a-i cunoaște mai bine prietenii.

   La etajul al treilea în sfârșit au sosit actorii, au un look nonconformist, sunt nonșalanți, așa că mă eliberez și eu automat din crispare. Îl felicit pe Jean, mi-aș dori să-l felicit și pe Berenjer, însă-i prea asaltat de toată lumea, adulat... Așa că nu îi mai spun nimic, unul dintre motive fiind și că e impardonabil de tânăr și frumos. Să-i gâdile ceilalți orgoliul, pe mine oricum nu mă cunoaște. Directoarea teatrului începe un discurs. Mirela, soția cea tânără, îmi trimite sms: Vio, hai la Oscar Wilde! (E o cafenea). La Epicentru (un pub, unde, înainte de spectacol, mâncasem împreună cu Mirela și soțul ei cartofi copți în rolă) era full, nu aveai unde să arunci un ac. Nu pot, îi răspund, vorbește directoarea teatrului. Hai măi, Vio, nu fi rinocer! Nu-s rinocer, dar doamna stă în ușa prin care ar trebui să ies, ce naiba să-i zic, dă-te la o parte, că vreau să plec?! Nu pot să-i întrerup discursul... Bine, bine, noi te așteptăm aici. Avem vin fiert! Sună-mă când scapi și iese Cornel înaintea ta. Nu cred că va ține mult speech-ul, deja se râde în hohote la glumele directriței, îi răspund tot prin sms. Fain. Te-așteptăm!

   Se ciocnesc destul de curând din nou paharele de șampanie, ciocnesc și eu cu toată lumea, deși nu cunosc pe nimeni, iar Carmen a dispărut. Ușa e acum liberă, ies, mă depășesc actrița din rolul principal și un coleg de-al ei, îi felicit pentru interpretări. Ea e veselă, exuberantă, copilăroasă. Îmi place, îmi răspunde cald, tot trupul ei vibrând a bucurie. Ar putea-o interpreta lejer și pe Daisy din Marele Gatsby, nu știu de ce îmi trece prin cap asta. Urc și cobor niște trepte de pe o scară interioară, cineva din echipa tehnică îmi observă dezorientarea. Căutați liftul? Da... Haideți că vă conduc eu! Bineînțeles, am făcut doar doi pași... Of, Doamne, ratatul meu simț de orientare în spațiu și-n... viață! Apăs pe butonul rotund, se deschid ușile. Sunt singură în lift... 1, 2, 3... 1, 2, 3... nu-s doar numerele palierelor, îmi fac curaj să uit că sunt singură într-o cutie mișcătoare... E oglindă în lift, stau cu spatele la uși, mă uit în oglindă, de data asta nu din narcisism, ci mă amăgesc că nu-s singură, mai este și persoana din fața mea, cu același chip cu al meu. 1, 2, 3... 1, 2, 3... respiră, respiră adânc! Apăsasem pe zero, că de la parter urcasem în primă fază, nu-i așa?! Zero... zero... se deschid ușile, ies, dar nu recunosc nimic... liftul e încă deschis, hai înapoi... Apăs pe unu... Nimeni, nimic... doar câteva trepte de ciment, urc, dar e din ce în ce mai rece și luminile tot mai prăfuite... Cobor, sunt iar în fața liftului... apăs iarăși zero. Ușile liftului se izbesc cu zgomot. Trebuie să găsesc o cale de ieșire... Merg tot înainte, în capătul unui culoar se deschid altele două. Stânga sau dreapta?! Dreapta, stânga nu-mi place că-i comunistă. Înaintez. Găsesc o ușă ce face legătura cu exteriorul, e încuiată, dar cheia este în butuc. Sună telefonul. Hei, Vio, am primit sms de la tine că ai plecat de la party. Să iasă Cornel acum înaintea ta? Nu, nu încă, nu știu unde sunt, m-am rătăcit prin clădire... Cum adică te-ai rătăcit... Pierd semnalul... învârt cheia în broască, descui ușa și ies pe o platformă, pe jos e un strat gros de zăpadă, din loc în loc, postate grămezi negre uriașe, parcă ar fi sarcofage... Unde am ajuns, ce-or fi aceste lucruri?! M-apropii de o formă de dimensiuni mai mici. În piesa de teatru, câțiva actori camuflați în niște saci negri reprezentau rinocerii... Seamănă. Mâinile mele reci tremură timid pe folia pe care o dezvelesc. E o statuetă, un bărbat gol, cu un braț lipsă, cu mască pe față... Și care parcă aleargă, fuge de ceva sau de cineva, așa cum aș vrea și eu să fug de acest întuneric nematerial. Ating masca, se descompune ușor, ca o pânză de paianjăn. Rămân înmărmurită, descoperind chipul unui bărbat pe care l-am iubit și a cărui despărțire am suportat-o cu greu. El îmi zâmbește, întâi cu tandrețe, apoi malițios, odată ce, cu mâna sănătoasă, își acoperă din nou fața... Sună din nou telefonul... Vio, draga mea, nu te grăbi... Take your time! Când ieși din teatru, să ne suni! Ok, vă sun... Precipitată închid telefonul. Unde sunt?! Mă-ndrept spre alt sarcofag, către cel mai înalt... desprind folia neagră... Un bărbat în etate stă în repaus într-un leagăn ce-i prins prin intermediul a patru frânghii de un cordar superior care mă duce cu gândul la înălțimile cerului și muzica astrală. Chipul bătrânului... sunt aceleași trăsături cu ale celuilalt bărbat, dar mult înăsprite. Pe-un obraz, are o pată ca o lacrimă stacojie. O ating. Buzele bătrânului se deschid: caută, frumoaso, un foarfece și taie două dintre corzi... ca să ne dăm împreună în leagăn! Știu că nu-s frumoasă, dar nu e altă fată prin preajmă, așa că mă uit prin zăpadă, căutând înfrigurată foarfecele lui Edward Scissorhands. Caut, caut, caut..., bâjbăi, îmi afund mâinile în stratul de zăpadă rece și, poate că-i bizar, dar chiar dau de un foarfece, mă-ntorc spre bărbatul din leagăn... El e din ce în ce mai abătut, mai încovoiat și, își trage, peste cap, ca pe o pătură călduroasă, folia din plastic ordinar... Iar eu izbucnesc în plâns, ținând în mâinile mele înghețate cleștii din fier ruginit, desfăcuți amenințător către cel de-al treilea sarcofag... Tai punga și parc-aș tăia în carne vie, de sub tăieturi iese un mamifer fabulos, cu coadă, însă capul lui pare atât de uman... Metamorfoză... Un Gregor Samsa, semnele tristeții lui mi le amintesc iarăși pe cele ale bărbatului care nu a mai vrut să mă iubească... M-apropii și descopăr în ochii lui o privire cumplit de înduioșătoare, zic cumplit pentru că mi se pare îngrozitor de suportat o blândețe profundă în austeritatea unui spațiu străin. Când corpul meu aproape îl atinge pe cel al personajului aud un foșnet... Sper să nu fie șobolani pe aici, am oroare de ei! De sub un pled, aruncat puțin mai încolo de Hombre Rata, se ivește un cap rotund ca al unui vițel de mare, cu doi ochi imenși, unul verde, celălalt albastru. Ochii mei se uită fix în ochii focii care scânteiază și în ei mă văd pe mine însămi, prinzându-l de mână pe Hombre Rata. Din avatar și-a păstrat doar coada, în rest e un bărbat normal. În ochii focii mă văd mai departe alergând împreună cu bărbatul pe o câmpie cu flori galbene.

   Hey, Vio, să știi că aici se închide cam într-o oră. Mai vii?! Da, Mir, îmi doresc să vin chiar acum, dar nu știu cum să ies de aici... Stai așa, rămâi te rog cu mine la telefon, zi-mi orice, numai să-ți aud vocea... Păi nu știu ce să-ți zic. Te rog citește-mi ceva, de exemplu ultima scrisoare pe care i-ai trimis-o soțului tău... Te aud... citește în continuare! Mă-ntorc pe ușa asta pe care am intrat... Oh, bine că nu a încuiat-o nimeni cât am rătăcit pe aici... Dar unde ești? Nu știu... cred că e un depozit cu obiecte din recuzită. Stai așa, am ajuns din nou la lift, o să mă duc înapoi la petrecere să-ntreb pe cineva de acolo cum să ies... Slavă Domnului, coboară cineva cu liftul, de s-ar opri chiar aici! Uite că am noroc!

   Iese un cetățean cu o mătură într-o mână și o căldare în cealaltă. Vai ce bine, domnule drag, vă rog să mă ajutați să ies din acest labirint! Dar e foarte ușor. Veniți cu mine! Într-o clipă suntem în sala mare a teatrului, trecem pe sub o arcadă și ieșim în foaierul teatrului, prin ferestrele mari și transparente văd orașul plin de lumini colorate, căci e decorat pentru sărbătorile de iarnă.

    Îmi sun prietenii, mă-ntreabă dacă văd de unde sunt bradul de Crăciun.

    Da, îl văd, e foarte frumos și luminos!

    Bine, ne întâlnim acolo!

(proză publicată în Revista „Vitraliu”, nr. 50/ mai 2019) 

Los rinocerontes y las sibilinicas de Amancio

Despues de visionar la obra de teatro ‘LOS RINOCERONTES’ yo y mi amiga-critico de teatro- fuimos invitadas a la fiesta para celebrar el estreno.  De hecho, ella fue la invitada, a mi solo me pedio acompanarla. Junto con la directora del teatro, algunos de los invitados hemos cruzado dos o tres corredores, o quizas algunos mas, de los bajos del edificio. Llegamos al elevador  y subimos hasta el tercer piso, donde las mesas estavan cargadas con de todo, bebidas recatadas, bocados sofisticados, de todos los colores, y frutas. Se hablava en murmullos, el mundo esperava que los actors salieran de las cabinas, donde se quitaron los estratos, mas gruesos o mas finos de maquillaje, dependiendo del papel que cada uno interpreto. El calor exajerado de la sala de espectaculos me caliento y la sed me mortificava.  Coji algunas bayas de uva tinta, pero senti las flechas de unas miradas hostiles. Era una falta de buen sentido por mi parte,  tendria que tener paciencia a que los actoers vinieran... Asi que escape todas las bayas en el suelo, para mi aun mayor verguenza ... me retire en una esquina, deseava estar en otra parte, junta con con mis otros amigos, que me acompanaron al teatro. Una pareja de jovenes cadsados, si, son aun jovenes, aunque ya tendran algunos quince anos, creo, de mariaje. Ella me es amiga cercana, con su marido raras veces hemos salido, pero como los dos pasan por un periodo de redescubrimiento, en el cual la parte mas bonita es que comenzaron a enviarse cartas de Re-enamoramiento, el marido manifesto el deseo de conocer mejor a los amigos de ella. Y mirame, yo, una celibataria, acompanada por un hombre y su mujer por un lado, y por otro lado, por una mujer con una experiencia de vidabastante compleja, igual de solitaria, aun que aparenta de persona hipersocial y sociable, quizas sea mas solitaria que yo.

Al tercer piso, en fin llegaron los actores, tienen un look nonconformista, autivos, de tal manera que enseguida tambien yo me elibero del ahogo. Le felicito a Jean, me gustaria felicitarle tambien a Berenjer, pero esta muy cercado, adorado... asi que no le digo nada, una de las razones siendo el que es imperdonablemente joven y hermoso. Que le cosquillen los demas el orgullo, a mi de todos modos no me conoce. La directora del teatro comienza un discurso. Mirella, la esposa joven, me envia un sms;’ Vio, vamos al Oscar Wilde!’’ (es un cafe). Al Epicentro,(un pub donde antes del espectaculo comimos yo, Mirella y su marido patatas al horno) estava repleto, no tenias donde tirar una aguja.’’ No puedo, la respodo, esta hablando la directora del teatro.’’  ‘’Vamos, Vio, no seas rinoceronte!’’  ‘’No soy una rinoceronte, es que la senora discursante esta en la misma puerta que tendria que usar para salir, que diablos decirle, hechate a un lado!que quiero salir?! No puedo intrerumpirla del discurso... ‘’  ‘’Vale, vale, nosotros te esperamos aqui. Tenemos vino hervido! Llamame cuando escapas y saldra Cornel a buscarte.’’ ‘’No creo que dure mucho mas el speech, ya se rie a gargajadas a las bromas de la directora’’, le respondi yo tambien por sms. ‘’Estupendo!  Te esperamos.’’ Y se brindan bastante pronto de Nuevo las copas de champan, brindo tambien con todos aun que no conozca a nadie, y Carmen la directora desaparece. La puerta se elibero, paso por ella, y  me adelanta la actriz principal, junta a uno de suyos colegas, les felicito por sus prestaciones. Ella esta alegre, exuberante, infantil.  Me gusta, me esta respondiendo en un modo  calido, todo su cuerpo vibrando de alegria. Podria facilmente interpretar a Daisy del Gran Gatsby, no se porque se me pasa eso por la cabeza. Subo y bajo unos peldanos de una escalera interior, alguien del equipo tehnico observa mi  desorientacion. ‘’Buscais el ascensor?’’ ‘’Si!’’  ‘’Vamos que yo la acompano!’’ Claro, solo hicimos dos pasos... Valgame Dios, con mi sentido de orientacion espacial y... de vida! Pulso el boton Redondo, se abren las puertas.  Estoy sola en el ascensor... 1,2,3,...1,2,3... no es solo el recuento de los pisos, sino que me estoy hacienda coraje para olvidar que estoy sola en una caja movil... hay espejo en el ascensor, estoy de espaldas a las puertas, me miro en el espejo, no por narcisismo esta vez, me amago que no estoy sola y que hay otra persona delante mia, con la misma cara que la mia. 1,2,3...1,2,3... respire, respire profundo!  Pulse el zero, que desde el bajo del edificio subimos en la primera fase, o no?! Zero... zero... se abren las puertas, salgo, pero no reconozco nada...  el ascensor aun esta abierto, y de vuelta... pulso el uno... Nadie...Nada... Tan solo unos peldanos de hormigon, subo, pero con cada paso hace mas frio y las luces mas enpolvadas...  bajo y estoy de Nuevo frente al ascensor...  pulso el zero... las puertas del ascensor se cieran ruidosas. Tengo que encontrar una calle para salir... Voy hacia delante, en el final de un corredor se abren otros dos. Izquierda o derecha?!  Derecha,  izquierda no me gusta que es comunista. Voy en frente. Encuentro una puerta que comunica con el exterior, esta bloqueada, pero con la llave en la cerradura.  Suena el telefono. ‘’hey Vio, recibimos una sms de ti, diciendo que abandonaste la party. Quieres que salga Cornel  a buscarte?’’  ‘’No, no, aun no, no se donde estoy, me perdi en el edificio.’’  ‘’Como hace que te perdiste?’’  Pierdo la senal...  le doy vuelta a la llave, abro la puerta y salgo  en una plataforma, en el suelo hay una mantia  gruesa de nieve,  y esparcidas, apoyadas en el suelo formas  negras, gigantes, parecen sarcofagos... donde he llegado, que seran estas cosas? Me acerco hacia una de esas formas, una de las mas pequenas.  En la obra de teatro, algunos de los actores camuflados en sacos negros, representavan los rinocerontes... Se parecen.  Mis manos frias tiemlan timidamente tocando la hoja y hechandola  al lado. 

Amancio González Andrés - Return

Es una estatua, un hombre desnudo, faltandole un brazo y con mascara en la cara... y parece que corre, huyendo de algo o alguien, al igual que yo, que quiero huir de este oscuro immaterial. Toco la mascara, se descompone despacio, como una tela de arana. Me quedo aturdida, al descubrir la cara de un hombre al cual quise y del cual la separacion fue dificil de soportar. El me sonrie, primero con ternura, a la vez que con la mano restante se cure de nuevo la cara.... Suena de nuevo el telefono... ‘’Vio, quierida mia, no te des prisas... Take your time! Cuando salgas del teatro, llamanos por telefono!’’ ‘’Ok, os llamo’’... 

Precipitada, cuelgo. Pero donde estoy?! Me dirijo hacia otro sarcofago, el mas alto... desprendo la hoja ... 

Amancio González Andrés - El columpio

Un hombre mayor estando en reposo, en un columpio colgado en cuatro cuerdas de un mastil superior que me lleva a pensar al alto del cielo y musica astral. La figura del hombre... son los mismos rasgos del otro hombre, pero mas asperas. En una mejilla, tiene una mancha como una lagrima escarlata. La toco. Los labios del hombre se abren: ‘’hermosa, busca unas tijeras y corta dos de las cuerdas... para que nos columpiemos los dos! Se que no soy guapa, pero no hay otra chica en los alrededores, asi que me pongo a buscar en la nieve las tijeras de Edward Schissorhands. Busco, rebusco, titubeo, cavo en la nieve fria con las manos y, parece estrano, pero encuentro unas tijeras, me doy la vuelta hacia el hombre del columpio... el esta a cual mas pesadumbroso, mas erguido y se cubre como con una calida manta, con el plastic ordinario... y yo rompo a llorar, sujetando en mis manos heladas las tenazas de hierro oxidado, abiertas amenazadoras hacia el tercer sarcofago... corto el saco y parece que estoy cortando en carne viva, de debajo sale un personaje fabuloso, con rabo, pero su cabeza se parece mas a la de un hombre... 

Amancio González Andrés - Hombre Rata

Metamorfosis... Un Gregor Samsa, los rasgos de su tristezame recuerdan de nuevo a las del hombre que no quizo mas  quierrerme ... Me acerco y descubro en sus ojos  una Mirada teriblemente enternecedora, digo terriblemente porque me parece  terrible de soportar una mansedad profunda en la austeridad de un espacio estranjero... Cuando mi cuerpo cuasi toca al del personaje oigo un sussuro... Espero que no haya ratas por aqui, las tengo miedo! De por debajo de la manta, tirado en el suelo mas alla del Hombre Rata, aparece una cabeza redonda y grande como a la de un ternero, con dos ojos imensos, uno verde, el otro azul. Mis ojos miran fijo en los ojos de la foca, los cuales resplandecen, y me veo a mi cojiendole la mano al hombre que me abandon, del avatario guardo solo su cola, por el resto es un hombre normal; en los ojos de la foca me veo de nuevo corriendo junta al hombre por una llanura con flores amarillas... ‘’hey Vio, que sepas que cierran en una hora. Te vienes o no?! ‘’   ‘’Si Mirella, deseo llegar ahora mismo, pero no se como salir de aqui... no cuelgues, quedate conmigo en el telefono, dime lo que sea, solo quiero oyr tu voz...’’ ‘’Pues no se que decirte.’’ ‘’ por favour leeme algo, quizas una poesia escrita por ti o la ultima carta que te escrivio tu esposo... Te oigo...  sigue leyendo! Vuelvo por esa puerta por la cual entre... oh, que bien que no la cerraron mientras deambule por aqui...’’ ‘’ Pero donde estas?’’  ‘’ No se, creo que es un almacen con objetos de escenario. Espera, llegue de nuevo al ascensor, vuelvo a la fiesta a ver si alguien me dice como salgo de aqui... Alabado sea nuestro Senor, alguien baja con el ascensor, ay si se parase aqui! Mira que tengo suerte’’! Sale un ciudadano con una escova en una mano y un cuvo en la otramano. ‘’Vaya, que bien, quierido senor, por favour ayudeme salir de este laberinto!’’ ‘’ Pero si es muy facil! Venid conmigo senorita!’’ En un parpajeo estamos en la sala grande del teatro, cruzamos por debajo de un arco y salimos en el gran recibidor del teatro, por los grandes ventanales veo la ciudad llena de luces coloridas, para  las fiestas invernales. Llamo a los amigos, me preguntan si de donde estoy veo el arbol de Navidad.

‘’Si, le veo, es muy bonito y luminoso!’’

 ‘’Vale, nos vemos alli!’’

Violeta Savu („Vitraliu” magazine, no. 50/ may 2019) 

(traducción del rumano al español: Constantin Postolache)