Casting pentru viață

Teatrul Municipal „Bacovia” și-a surprins publicul cu o nouă premieră: spectacolul „Audiția”, după piesa scriitorului rus Alexander Galin, în regia lui Octavian Jighirgiu, este o adevărată reușită. Jocul actorilor este nemaipomenit de bun, e un spectacol de echipă, în care în mod deosebit „personajul colectiv” a transmis starea aceea de bine pe care o caută în general spectatorii când se duc la Teatru. Regia lui Octavian Jighirgiu este remarcabilă prin fluență, prin asamblarea momentelor într-un tot unitar, prin lucrul excelent cu actorii și, nu în ultimul rând, printr-o excelentă înțelegere a textului dramatic.   
 Combinația de tragic și comic din „Audiția” a cucerit publicul, s-a râs la numeroase momente, aplaudându-se la scenă deschisă, dar lacrima neevaporată, rămasă în colțul ochiului, s-a datorat mai mult caracterului tragic. 

Acțiunea are loc într-un oraș mic rusesc, unde în jurul anului 2000, în sala unui cinematograf dezafectat, se adună șase femei (patru sunt mature; două, adolescente) revoltându-se că nu au fost acceptate la „audiție”. Au venit la audiție, după ce au citit într-un ziar că japonezii „angajează tinere femei talentate. Dansul și cântatul constituie un atu”. Ele solicită „angajatorului” un fel de pre-examinare pentru a intra în concurs.
Sigur că totul pare o farsă, începând de la faptul că femeile adulte par extrem de naive, neînțelegând că japonezii vor să angajeze viitoare strip-teaseuze, iar adolescentele, trecute printr-o nedorită „școală a vieții”, victime ale societății și ale familiei (vândute la propriu de o mătușă ticăloasă), par a fi singurele care înțeleg „dedesubtul” anunțului de angajare.
Pe măsură ce femeile își vor etala talentele, vor ieși la iveală dramele din viețile lor personale. Ele sunt victime fie ale infidelității soțului, fie ale violenței domestice, fie ale sărăciei, fie ale subestimării intelectualității de către un sistem corupt, cu tare totalitare. Blazate sau/și deprimate, ele vor totuși să evadeze din „închisorile” lor fără gratii, să se emancipeze, să demonstreze soților lor (cele trei care sunt măritate) că pot fi independente, având impresia că Audiția la concursul lansat de japonezi este șansa lor de a-și schimba în bine viitorul. Una dintre ele este o „falsă” concurentă, ea este o văduvă săracă, și vine la audiție doar pentru a-și susține fiicele, pe cele două adolescente. Cu toate acestea este capabilă să ofere un adevărat show-women. Văduva este interpretată de Daniela Vrînceanu, iar performanța actriței e la cote înalte, pitorescul ei personaj fiind adesea „sufletul” petrecerii (adică al „Audiției”). Un excelent rol de compoziție realizat de Daniela Vrînceanu! Eliza Noemi Judeu este fermecătoare în rolul sensibilei, timidei și inteligentei Nina. Îmi era cunoscută versatilitatea ei actoricească, chiar dacă am văzut-o evoluând mai ales în roluri dramatice, dar aici m-a surprins coloratura (împrumut acest termen din muzică) ei în registrul comic. Florina Găzdaru este și ea convingătoare în rolul unei femei bogate, încă frumoasă, deși trecută de prima tinerețe, bolnavă de gelozie. Simona Nica a susținut o partitură dificilă, ea reușind să contureze personajul deopotrivă ridicol și tragic al Tamarei. Și i-a stat foarte bine cu acordeonul, pe care l-a mânuit excelent.

Eva Cosac și Mădălina Mihai le-au interpretat pe cele două adolescente cu multă dezinvoltură, ele au adus prospețime în sudatul lor personaj, părând siameze. 

În partea a doua au apărut soții concurentelor, și în cazul lor, sunt tipologii: omul de afaceri arogant și lipsit de scrupule (Matei Bogdan, excelent în rol), intelectualul depresiv (Bogdan Buzdugan, interpretare bună, sensibilă), bețivul brutal (Ștefan Ionescu, convingător într-un rol incomod). Liantul este studentul Albert (interpretare tonică a lui Alexandru Bodron). Dumitru Rusu, în rolul japonezului, a îmbrăcat (cu brio) o mască impenetrabilă (la propriu, dar mai ales la figurat). 

Mi s-a părut interesant cum e împărțit spectacolul : în prima parte, cea mai consistentă, sunt puse în evidență femeile și poveștile lor de viață; în a doua parte, bărbații cu frământările lor; iar în cea de-a treia parte se adună cuplurile, se intensifică tensiunile dintre femei și bărbați, dar prin reciprocitate se ajunge la înțelegeri/împăcări, se reîntregesc cuplurile.
Și totuși, ceva rămâne neliniștitor de dramatic: soarta adolescentelor... 

La Audiția, pe scenă s-a râs și s-a plâns, s-a cântat și s-a dansat, personajele (și actorii care le-au interpretat cu fidelitate) au visat și au disperat, iar spectatorii s-au putut bucura de un spectacol emoționant, plin de culoare, de viață, și de sens (chiar dacă unul cam... dramatic). 

(Violeta Savu)

AUDIȚIA de Aleksandr Galin

Traducere: Liudmila Szekely Anton

Regia: Octavian Jighirgiu

Scenografia: Aurel Asanache

Coregrafie: Alice Veliche

Video design: Andrei Cozlac

Lighting design: Adrian Buliga

Distribuția : Daniela Vrînceanu, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Simona Nica, Eva Cosac, Mădălina Mihai, Bogdan Buzdugan, Ștefan Ionescu, Matei Bogdan, Alex Bodron, Dumitru Rusu.

Notă: Premiera a avut loc pe 13 și 14 aprilie 2024

Trei poveşti de dragoste - un spectacol sensibil

Noul spectacol de la Teatrul Municipal Bacovia, "Trei poveşti de dragoste", te face să crezi în iubire. Trei poveşti, "Sandwich cu pui" (de Matei Vişniec), "Împăiaţi-vă iubiţii" (de Theodor Mazilu) şi "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" (tot de Matei Vişniec) s-au unit sub bagheta regizorului Geo Balint, un ingredient foarte important a fost şi coregrafia, de care s-a ocupat Lorette Enache.  Şi, nu în ultimul rând, remarcăm muzica foarte bine aleasă, autorul coloanei sonore fiind Ciprian Manta.
Cele "Trei poveşti de iubire" spun, in formule simple si sincere, adevăruri despre cupluri, despre efectele pozitive, pe termen lung, ale înţelegerii/toleranţei faţă de celălalt.
De mare efect este intro-ul acestui spectacol, un dans enigmatic, misterios prin ne-dezvăluirea lui în întregime, spectatorii privind fascinaţi doar baletul perechilor de picioare.

În prima poveste, amestec de simplitate şi modernism, Alina Simionescu şi Ştefan Alexiu spun o poveste veselă despre pragmatism, dar în combinație cu note de naivitate şi speranţă. Interpretările ambilor actori sunt convingătoare și transmit bună-dispoziție. Catherine se foloseşte de atu-urile ei feminine, în principal gingăşia şi fragilitatea, şi-l convinge pe Billy că deşi este însărcinată, ea este virgină. E doar o "mamă-purtătoare". Cei doi se decid să-și deschidă, cu banii primiți de la patronul lor Billy, un restaurant.


În a doua povestire, de mai mare impact, poate şi prin consistenţa sa (e cea mai lungă partitură dintre cele trei fragmente), Emilia este actriţă, are în jur de 40 de ani, e marcată de eşecurile din trecut, dar asta nu o împiedică să arate bine, e frumoasă. Îşi aşteaptă iubitul în garsoniera sa modestă, dar primitoare. Aranjează frumos masa, e veselă, dansează, dă muzica la maxim, se simte plină de energie. Valentin soseşte cu oarecare impetuozitate, dar treptat, deşi încearcă să-şi demonstreze superioritatea în faţa femeii, este dominat de aceasta şi îşi pierde energia. Valentin este regizor şi tot încearcă să-i demonstreze iubitei că numai de el depinde ca ea să primească sau nu un rol în noul spectacol pe care îl va monta. Rol pe care, de altfel, nici nu i-l oferă, dar nu atât pentru că, aşa cum îi aruncă în faţă cu dispreţ, ea nu ar avea talent, ci mai mult din gelozie.

Deşi bărbatul e regizor cu destulă faimă, apreciat de critica de specialitate, replicile tăioase, inteligente îi aparţin femeii. Excelent monologul Emiliei, interpretat perfect de Florina Găzdaru. Ca de altfel întregul rol, Florina Găzdaru a alternat frumos în interpretarea ei spontaneitatea cu reflexivitatea. Şi Bogdan Buzdugan a făcut un rol bun, creionând foarte bine caracterul infatuat al regizorului Valentin, dar şi nonconformismul acestuia. Emilia, în final, îl iartă pe Valentin pentru toate, pentru meschinărie, aroganţă, misoginism și multe altele, declarându-i în schimb că îl iubeşte. Dar nu pentru talent și inteligență, calități pe care ea i le recunoaște cu generozitate, ci pentru o singură trăsătură, dar răscolitoare: pentru frica lui de moarte. Şi în viitor cei doi vor forma o pereche.

A treia poveste "Eu nu mai sunt iepuraşul tău" începe poetic, cu dans plin de senzualitate între cei doi parteneri (Eliza Noemi Judeu şi Dumitru Rusu), ale căror şoapte de iubire se aud de pe o bandă înregistrată. (textul introductiv, de un lirism aparte, "Spune A", de Matei Vişniec). Liric, încărcat de emoţie, este şi dansul celor doi actori.

După povestea de amor, sugerată discret, cu umbre în spatele unei cortine albe, EA, frământată de probleme existenţiale, îşi doreşte să poarte un dialog cu partenerul ei. Numai că acesta trăieşte în alt mod frumuseţea acelui moment, căutând să-şi prelungească sentimentul de pace interioară, servind un pahar de vin bun şi fumând o ţigară. Se simte relaxat, dar din păcate, ignoră nevoile iubitei sale. EA (foarte caldă şi empatică interpretarea Elizei Noemi Judeu) gravitează în jurul Lui (o interpretare curată şi sinceră a lui Dumitru Rusu), se pisiceşte, dar face şi pe bosumflata, în fond căutând aproape cu disperare (aşa cum fac femeile de obicei) ca bărbatul să-şi manifeste dragostea faţă de ea nu doar fizic, ci şi prin cuvinte. În final, vine şi declaraţia de iubire a unui bărbat ce demonstrează că poate fi şi delicat, manifestând înţelegere pentru "capriciile" feminine. Şi totul se termină cu... dragoste.

Pe scenă rămân, învăluite în fum de ţigară, două scaune, lângă ele, o sticlă de vin şi două pahare. Două scaune ce aşteaptă să fie ocupate de alte două personaje. O altă poveste, cu aceeaşi nobilă trăire: Iubirea.
"Trei poveşti de dragoste" legate de sunetul duios al unei cutiuţe muzicale... Un spectacol simplu, frumos, optimist şi sensibil despre iubire. Iar câştigul, pentru spectator, este poezia de dincolo de cuvinte, din stări sugerate, eleganţa cromaticii, aşezarea obiectelor (recuzitei), muzica şi dansul, chimia dintre personaje.

Fotografii din spectacol: Mihaela Nazarie

O moarte paralelă. La Teatrul Municipal Bacovia

"Omul care a văzut moartea", un spectacol în regia lui Geo Balint, fotografie de Viorel Cojan

O moarte paralelă... sau fiecare cu o închipuire a morţii... Altfel spus, tragi-comedia "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu a fost montată la Teatrul Bacovia, în regia lui Geo Balint.
Distribuţia: Alexandru Hercule Filimon - Florin Zăncescu, Vagabondul - Bogdan Matei, Leon Sobieski - Viorel Baltag, Raluca Filimon - Florina Găzdaru, George Sobieski - Ştefan Alexiu, Svetlana, fata în casă - Daniela Vrânceanu, Alice Filimon - Alexandra Paşcu, Scenografie şi adaptare scenică: Geo Balint, Muzica: Ciprian Manta, Regizor tehnic: Nicu Paşcu

Piesa, de altfel destul de cunoscută, prin montarea de la Teatrul Bacovia, a cărei premieră a avut loc pe 14 februarie 2016, a fost adusă şi în "actualitate" (misiune nu foarte greu de realizat deoarece scena politică şi socială pare la fel ca în anul 1928, când a fost montată pentru prima dată piesa lui Victor Eftimiu) Aceleaşi jocuri şi lupte politice, aviditatea de putere a unora, opulenţa, superficialitatea şi snobismul celor ce-şi doresc puterea, diletantism, meschinării, şantaje, mici excrocherii etc. Câteva aluzii la anumite "can-can-uri" recente din chiar oraşul nostru au completat savoarea textului original. Deşi din punctul meu de vedere, aceste aluzii ar fi putut lipsi din spectacol, nu e deloc ceva greşit, dimpotrivă, teatrul are adesea misiunea (chiar şi datoria) de a satiriza tarele societăţii contemporane. De asemenea, e de preferat ca teatrul să se adreseze spectatorilor într-un limbaj în care aceştia să se regăsească, așa încât textul este lucrat, "adaptat" la aspectele contemporaneităţii. Ceea ce regizorul alege să facă încă din debutul spectacolului, liniştea doamnei Filimon, care citea o carte de Turgheniev și asculta piesa "Septembrie" în interpretarea Aurei Urziceanu şi Aurelian Andreescu, este tulburată de intrarea zgomotoasă a fiicei, pe al cărei tricou scrie mare: "I like feisbuc!". O soluţie ingenioasă, dar ceea ce am admirat şi mai mult în întregul spectacolului au fost schimbările de situaţie şi de ritm, trecerea de la o viziune umoristică asupra vieţii la una gravă, chiar tragică, succesiunile cu schimbări şi căderi de măşti, dinamica spectacolului şi, bineînţeles, jocul actorilor. Florina Găzdaru, Viorel Baltag (cu abordare clasică a personajului său), Ştefan Alexiu, Daniela Vrânceanu (cu mult haz şi sex-appeal), Alexandra Paşcu au jucat impecabil. Pe Florina am admirat-o şi pentru frumuseţea ei strălucitoare, iar coafura în stil "oarecum" franţuzesc i-a dat un aer foarte rafinat, chiar în puţină neconcordanţă cu personajul său, pe care însă l-a făcut foarte bine din priviri şi mai ales replicile date cu o dicţie bună. Dicţie desăvârşită şi la Ştefan Alexiu, care a conturat foarte bine caracterul de filfizon al lui "Jorj". Un plus şi pentru sunet, s-au auzit bine toate dialogurile. Aşadar, toţi actorii au jucat bine şi foarte bine, merită însă evidenţiaţi Bogdan Matei, care a ilustrat excelent arta deghizării şi cameleonismul personajului său (Vagabondul). Un rol dificil acest Vagabond, unul de compoziţie, cel mai complex personaj din istorisire. Un personaj prin intermediul căruia se face şi elogiul artei actorului. "Sufletul petrecerii" (aşa-zis petrecere, un fel de carnaval-farsă politică tragică, în reverberaţii existenţiale) a fost însă Florin Zăncescu (Dl. Alexandru Hercule Filimon). Actorul, după o absenţă de şase ani de pe scena teatrului, revine cu o poftă incredibilă şi debordantă de joc. Florin Zăncescu a dat impresia pe care o dau de multe ori actorii mari într-un spectacol, aceea de a-l ridica la cel mai înalt nivel posibil.
Surprinzător şi original a fost finalul pe care-l oferă regizorul Geo Balint. Un final poate mai dificil de ingurgetat de public, dar care oferă mai multe variante de interpretare. Sincer vorbind, datorită ritmului piesei, eu mă aşteptam să se audă din spatele cortinei o pocnitură de revolver, sugerând o sinucidere... Dar încheierea pe care o oferă Geo Balint surprinde toate aşteptările şi adaugă noi sensuri piesei. Din numeroasele posibile simboluri: Aluzie la credulitatea alegătorilor. Aluzie la faptul că poporul român este unul religios (ar spune unii), superstiţios (ar afirma ceilalţi). Aluzie la faptul că oricât ne-am organiza noi viaţa şi viitorul, oricât de mari maeştri ai manipulării am fi, "păpuşarul-şef" e de natură divină. Aluzie la viaţă, aluzie la moarte. În plus, vizual, închide foarte bine imaginea icoanei imense din fundal, al cărei rol şi sens capătă astfel gravitate.

În încheiere, vreau să spun că "Omul care a văzut moartea" de Victor Eftimiu a arătat bine pe scena Teatrului Municipal Bacovia şi se înscrie printre spectacolele sale de succes. Nu ştiu de ce unii contestă acest teatru care o fi el mic, o fi el de provincie, dar în repertoriul său sunt destule piese cu care se poate mândri. Când am ieşit de la teatru, în faţa mea era un grup de prieteni care comentau şi făceau şi anumite comparaţii. O tânără spunea că i-a plăcut, dar totuşi i-a plăcut mult mai mult "Unchiul Vanea". Un domn mai matur i-a răspuns că sunt alte genuri, ăla e Cehov, ăsta e Victor Eftimiu, nu se pot compara. Într-adevăr, nu se pot compara.
Mie în general, fiind o fire mai reflexivă, nu-mi plac comediile. Dar aceasta mi-a plăcut, în mare măsură pentru că, printre rânduri, comunică idei grave, esenţiale despre lupta pentru existenţă şi pentru că a fost o realizare teatrală cât se poate de reuşită. Am primit lecţii de viaţă, am aflat (dacă nu ştiam deja) cum se "face" politica şi, totodată, m-am deconectat.
"Sunt omul care a văzut moartea şi-am cunoscut preţul vieţii. Voi nu ştiţi cât de frumoasă e viaţa! O risipiţi în nimicuri, treceţi pe lângă ea, o otrăviţi cu prejudecăţi, cu ambiţii neroade, umblaţi după bani, după situaţii, vă pândiţi unii pe alţii şi vă făuriţi singuri chilii de temniţă... Am vrut să vă aduc ceva din vântul depărtărilor, descătuşarea. Nu m-aţi înţeels. Lăsaţi-mă să plec: mă cheamă viaţa... libertatea..." (Vagabondul, în "Omul care a văzut moartea", de Victor Eftimiu)